Noul Mucenic Gheorghe din Sofia, Bulgaria

Noul Mucenic Gheorghe era soldat, fiind în jur de treizeci de ani, frumos la chip, bine legat la trup și curat la inimă. Nu știm cum și din ce motive a venit din Sofia în Adrianopole. Într-una din zile, purtând haine militare, cască și arme, a mers la un atelier turcesc pentru a-și repara arcul. Trebuie să fi avut deja în inima sa dorința arzătoare de a-L mărturisi pe Hristos. Acolo, în timp ce aștepta să-și primească arcul, meșterul care i-l repara, L-a blasfemiat pe Hristos. Atunci, Sfântul Mucenic al lui Hristos, care cunoștea sfintele scripturi, a strigat cu glas tare:

– Mare este Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, iar înțelepciunea Lui este neasemuită. Iar Dumnezeul vostru pe care îl numiți profet, nici cu câinii nu poate fi socotit. Cine este ca Domnul Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, Cel ce locuiește întru cele înalte și spre cele smerite privește? Tu ești unul Sfânt, Tu ești unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl, amin. Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Dumnezeu, Cel ce este singurul Creator a toate.

Auzind turcii aceste cuvinte, s-au năpustit asupra lui. Mai întâi l-au lovit peste față, i-au înfășurat coarda arcului în jurul grumazului și, apoi, au încercat să-i lege și mâinile la spate, însă nu au reușit pentru că sfântul era vânjos. Continua deci, să strige:

– Ceea am spus, am spus. Am jurat să mor pentru Domnul meu și cred cu tărie că voi trăi veșnic cu El. Iar de vreți să mă omorâți sau să mă duceți înaintea comandantului, bucuros merge-voi, unde veți voi.

Turcii l-au legat în lanțuri și așa l-au dus la unul dintre comandanți, în vreme ce Gheorghe glăsuia încet: „Fericiți cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului” și „Tu, Doamne, ia aminte la mărturisirea mea și nu-Ți întoarce fața Ta de la mine”.

În fața comandantului, Gheorghe recunoscu acuzațiile, ba încă adăugă și altele. Atunci comandantul porunci să-i întindă trupul și să-l bată, iar apoi îl trimise la un superior al său, care-l întrebă:

– Este adevărat ce-am auzit, blestematule?

Iar sfântul cu multă îndrăzneală și osârdie îi spuse:

– Ascunde-se-va, oare, adevărul? Ceea ce am spus, așa este. Da, tirane, am spus atâtea și acum ascultă… Și l-a mustrat sfântul fără să se teamă.

– Căiește-te, îi spuse comandantul, mărturisește pe cel pe care l-ai blasfemiat, pe profetul nostru, ca să te cinstim, ba încă și multe daruri să-ți aducem.

– Să nu fie… Îl mărturisesc pe Domnul meu Iisus Hristos, pe Dumnezeul și Ziditorul meu, Care împărățește veșnic, îi răspunse Gheorghe.

– Uite, îi spuse comandantul, mulțimea cere moartea ta și nu am ce să le spun, vei arde de viu.

Mucenicul zâmbind, îi spuse: Ți-aș fi foarte recunoscător, dacă mi-ai face un asemenea bine. De vei porunci aceasta acum, îți voi săruta mâna.

– Luați-l, le spuse comandantul, și duceți-l în temniță, până ce mă voi gândi ce să fac cu el.

Pelerinaj la Mănăstirea bulgară Zografu din Sfântul Munte, la icoana celor 26 de cuvioși mucenici ai mănăstirii. În a treia icoană dintre cele mici de jos vedem pe Noul Mucenic Gheorghe din Sofia.

Ducându-l în temniță, unul îl lovea, altul îl scuipa, altul îl batjocorea, fiecare îi făcea ce vroia. Nu rămase nimeni din aceea mulțime care să nu-i fi pricinuit vreo suferință. În cele din urmă, îl închise în temnița din cetate.

În ziua următoare, învățătorii legii islamice au mers la comandant și i s-au plâns de atitudinea lui îngăduitoare față de acea blasfemie și insultă adusă profetului lor.

Comandantul a poruncit să fie adus înaintea sa Mucenicul, care s-a înfățișat fără să se teamă, bucuros, de parcă l-ar fi dus la împărat. Se fericea pe sine și se ruga.

Conform legilor, spuse comandantul, trebuie să fii biciuit, nu să fii condamnat la moarte prin foc, așa cum ne cere poporul. Însă, de vreme ce toată mulțimea adunată striga ”Acum, îndată, să ardă”, comandantul s-a temut de oameni și l-a lăsat în mâinile lor să-l ardă.

Mulțimea înfuriată l-a prins și l-a dus înaintea focului pe care deja îl pregătiseră.

Sfântul nici nu s-a înfricoșat, nici nu a cârtit înaintea chinurilor ce-l așteptau. Doi turci l-au lovit cu sabia în dreptul inimii și, în timp ce pământul se înroșea cu sângele lui, s-a întors să intre singur în foc. Însă turcii care erau de față l-au împiedicat, dorind poate să-l descurajeze în ultimul moment. Dar cuvintele lor s-au stins ca spuma mării. Atunci l-au băgat legat într-un coș mare, vreme în care sfântul se ruga, și cu toții l-au aruncat în văpaia focului. În același timp, aruncau diverse materiale, ajutând focul să ardă. A ars mai întâi coșul și lanțurile, și pentru că sfântul stătea drept în mijlocul flăcărilor, unii l-au împuns cu o suliță în pântece, revărsându-i-se măruntaiele, timp în care alții întețeau focul. Ca să nu găsească creștinii moaștele lui, au aruncat în foc hoituri de animale și au întreținut focul de la unsprezece dimineață până în zorii zilei următoare. După ce au ars toate, au împrăștiat cenușa în aer, ca să nu poată lua nimic creștinii.

Astfel, Noul Mucenic Gheorghe, curajosul mărturisitor al lui Hristos, a primit cununa mucenicească în Adrianopol, pe 26 martie 1437, în Marțea Mare din Săptămâna Patimilor Domnului.

Dumnezeu însă l-a slăvit pe Noul Mucenic în alt chip, spre bucuria creștinilor care au văzut minunea: chiar dacă l-au ars complet și au făcut cenușă cinstitele lui moaște, timp de mai multe nopți au putut vedea un stâlp de lumină din cer în locul unde a pătimit Noul Mucenic Gheorghe. Iar această lumină părea uneori ca o lumânare aprinsă, uneori ca o mică făclie, alteori ca o stea care cobora din cer și stătea mult timp deasupra locului martiriului.

Pentru rugăciunile Noului Mucenic Gheorghe, Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-ne!