Sfinţenia

Monahilor Theólogos, Efthímios şi Isídoros, pentru frumoasele clipe pe care le-am petrecut împreună la Sfântul Munte.

Foto: Mathias Gassert

Cândva, atunci când marele scriitor Aléxandros Moraitídis a vizitat Sfântul Munte, a încercat să intre în legătură cu monahul Daniil Smirnaíos, figură emblematică a monahismului aghiorit de atunci, şi intelectual de seamă, care vieţuia la Katounákia, vatră monahală recunoscută pentru vieţuirea aspră, dar foarte folositoare celor care îl caută pe Mirele Cel Ceresc. În perioada aceea, gheronda Daniil era destul de cunoscut – de către închinători – nu doar la Sfântul Munte, ci în toată lumea pentru cultura sa vastă, dar, mai mult decât atât şi, în primul rând, pentru sfinţenia vieţii sale. Moraitídis – care, mai târziu, la o vârstă destul de înaintată, a devenit monah şi a adormit în Domnul după ce a luat chipul cel îngeresc – auzind despre această personalitate a monahismului atonit, a vrut să îl cunoască personal pe gheronda Daniil. Şi, aşa s-a şi întâmplat. Când Dumnezeu a rânduit şi cei doi s-au întâlnit, şi, după ce au vorbit ore în şir despre viaţa duhovnicească şi despre lupta sufletului în încercarea de a-L iubi cu adevărat pe Hristos, Moraitídis a ieşit din chilia părintelui şi, îndreptându-se spre prietenii săi, împreună cu care venise la Sfântul Munte, şi-a spus sieşi: ,,Până astăzi credeam că ceva, ceva am reuşit în viaţa mea duhovnicească. Credeam că începusem să mă apropii de Hristos. Dar, din clipa în care l-am văzut pe acest om sfânt al Lui Dumnezeu, şi am văzut sfinţenia întruchipată în faţa ochilor mei, am înţeles că eu nu am făcut mai nimic în viaţa mea, nu am înţeles nimic…Sunt încă foarte, foarte departe de ceea ce ar trebui să fiu”.

Cred că aceste cuvinte ale ilustrului scriitor sunt cuvintele fiecăruia dintre noi care, fie şi numai o singură dată în viaţa sa, a văzut şi a înţeles ce înseamnă sfinţenia, adică acest altceva al vieţii. Acest altceva ,,a fi” al existenţei. Acest altceva ,,a fi” al existenţei. Liniştea, pacea, odihna sufletului, frumuseţea şi primăvara ce se ascund în sufletele celor care trăiesc cel mai adânc sentiment al celor creaţi. Deplinătatea bogăţiei interioare, care există dincolo de acest văl, dincolo de această cortină a simţămintelor, a locului şi a spaţiului, dincolo de toate cele perceptibile. Cea despre care, în vremea noastră, cu sfială şi frică ştiinţa de astăzi vorbeşte– adică existenţa mai multor locuri, timpuri şi diverselor forme de existenţă – Sfinţii o mărturiseau deja cu multe veacuri în urmă. Este un ,,alt mod de-a fi” în lumea de azi, în universul care ne înconjoară. Acest altceva din lume, în universul care ne înconjoară. Doar că, şi sfinţii, ca orice fiinţă creată, sunt încătuşaţi în limitele de exprimare şi de comunicare cărora ne supunem cu toţii. Chiar şi în istoria omenirii, acolo unde cuvântul se supune exprimării. Unde experienţa este izolată între ziduri şi redusă la exprimarea prin cuvinte sărace, captive în paza înţelesurilor.

Sfinţenia nu este nicidecum echivalentă cu morala. Şi, acest lucru, creştinii trebuie să-l înţeleagă, mai înainte de toate. Sfinţenia nu este lege, şi, de multe ori, nici dogmă. Nu este interpretare. Este descoperire, dar. Harismă care nu poate fi măsurată şi nici cumpărată cu bani. Mai mult, nu poate fi răscumpărată cu nici un fel de merit câştigat. Nu poate fi gândită cu mintea şi nici înţeleasă. Se trăieşte ca prezenţă de o calitate diferită faţă de cea care există în lume şi în societate. Ca descoperire ulterioară, care este mereu prezentă, dar încă nu se vede. De altfel, metafizica nu îşi are locul aici. Există ceea ce vedem, dar şi mult mai mult, însă, noi, încă nu putem distinge şi trăi. Însă ei [sfinţii] o trăiesc ca pe un prezent continuu, dar, care nu este încă pentru toţi. Sfinţii sunt aceia care, în mod tainic şi, cu ajutorul harului, înţeleg, primesc, prelucrează şi tălmăcesc, atât cât pot, cu limba şi pe înţelesul epocii lor când Dumnezeu încă nu a dorit, în pronia şi în înţelepciunea planului Său, ca se fie descoperite. Noi doar trăim şi simţim alături de ei, acele evenimente care caracterizează această altă realitate, ce există dincolo de limitele noastre funcţionale perceptive. Altceva simţim şi percepem atunci când suntem în preajma unui om sfânt. Logica nu îşi mai are locul, ci doar trăirea intensă. Dragoste, pace, unire, împăcare, deschiderea inimii, a minţii, a simţămintelor şi a înţelegerii universului interior. Aplatizarea percepţiei faţă de om şi de creaţie. Dragoste curată, smerenie, care nu are nici o urmă de inferioritate, ci numai conştiinţa adâncă a umanităţii. Smerenie care devine dar, slujire şi jertfă, adică ia forma prezenţei puternice încă din această viaţă. Nu este umilinţă ori fatală nefericire, ci, aşa cum spunea gheronda Paisie, bărbăţie duhovnicească. Întâlnirea cu un om sfânt nu se supune criteriilor de ordin psihologic. Sfinţenia nu are nimic psihologic. Nu se distinge nici un fel de presiune, scindare, opoziţie, fărâmiţare, ci unitate, linişte şi echilibru interior. De aceea, şi viaţa sfinţilor este plină de pace. Nu din punct de vedere psihologic, sau în înţeles moral, ci ca fapt real al unităţii interioare. În sfinţenie lipseşte orice fel de neadevăr. Fragmentarea şi fărâmiţarea lui ,,a fi” în spaţii ascunse, întunecate, neomogene. Existenţa sfântului este sintetică şi armonioasă. Împăcare. Înţelegere. Experienţa omului întreg, nu doar o parte a lui. Sfinţenia nu poate fi impusă. Nu conduce, nu porunceşte, nu comandă, nu pretinde nimic, nu caută să câştige adepţi. Este libertatea care îţi dă voie să exişti şi să înaintezi fără să fii condus de altcineva, fără să ţi se impună ce să faci, fără să fii ameninţat. În întâlnirea cu un om sfânt trăieşti intens şi de aproape plenitudinea duhovnicească, curăţenia minţii, puritatea sufletului, lumina aceea care străluceşte pe deplin şi se oglindeşte în ochi şi îmbracă existenţa în sunetele şi culorile Lui Dumnezeu. Trăieşti şi simţi adierea aceea plăcută care leagă pe veci şi fiinţial existenţa de iubitul ei. O adoarme în odaia de nuntă, în împreunare continuă, care nu se sfârşeşte şi nu se va sfârşi vreodată. Fiindcă, în odaia de nuntă a Lui Dumnezeu, sfârşit nu există niciodată. Nici început nu a fost niciodată. În chipul, în sufletul şi în trupul sfântului îl întâlneşti pe adevăratul Om. Vezi ,,omul cel nou”, lumea ,,cea nouă”, ,,noua realitate”, cea ascunsă în veacul acesta, dar care începe să se dezvăluie. Acolo unde trăieşti, într-adevăr, acolo şi exişti. Întrezăreşti şi simţi că nemulţumirea, cârtirea, frica, tristeţea, frica, etica, legalismul, monotonia, acest plictis autodistrugător, care, după Dostoievski, va fi cauza distrugerii lumii, nu există. Dimpotrivă, locul lor a fost luat de alte feluri ale existenţei. Bucuria existenţei, lui ,,a fi”, a vieţii, sunt elemente ce caracterizează sfinţenia. O sărbătoare fără sfârşit în faţa minunii – care este viaţa – este sfinţenia. O altă realitate, dincolo de această ,,existenţă convenţională” în care, cu voie sau fără voie, suntem prinşi în fiecare zi. Dorinţa de libertate este mai puternică decât orice. Şi, mai ales, este mai puternică decât temniţa în care ne-am limitat existenţa, timpul şi zilele vieţii noastre. Este unicitatea celeilalte existenţe şi vieţi ale noastre.

Pr. Lívyos

Sursa: plibyos.blogspot.gr