Sinodalitatea

Există printre creștini convingerea, care în timp s-a consolidat tot mai bine, și chiar în rândul celor mai onești și mai bine intenționați dintre ei, că un sinod exprimă un adevăr autentic al Bisericii, că este o voce a Bisericii, cu alte cuvinte, o voce a lui Hristos Însuși în ultimă analiză. În conștiința susținătorilor ei, această convingere se traduce prin două supoziții complementare: (a) că sinodul, prin el însuși, atrage harul Duhului și se exprimă, vorbește luminat fiind de Duhul Sfânt și/sau (b) că Hristos vine să binecuvânteze hotărârea acestui sinod, numai și numai pentru faptul că este o hotărâre sinodală, iar nu una individuală. Despre problemele teologice sau pur raționale ale celei de-a doua păreri, cred eu, nu este nevoie să spunem prea multe – ele sunt evidente. Însă doresc să insist puțin asupra primei interpretări a sinodalității, care este și cea mai răspândită.

Este adevărat că Însuși Hristos ne spune: ”unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18:20). Nu cred că este nevoie să atragem atenția aici că Domnul nu vorbește de o simplă adunare de oameni, ci de o adunare care se întrunește în numele Lui. Tocmai acest lucru trebuie să îl cercetăm cu mai multă luare aminte.

Referirea la cei întruniți în numele lui Hristos nu poate fi una subtilă și greu de priceput, nu poate fi un act ceremonial și formal al protocolului de legiferare a unei hotărâri. Și asta, nu pentru că o spun eu sau pentru că așa ne impune conștiinciozitatea noastră, ci, foarte simplu, pentru că Hristos Însuși S-a îngrijit să lămurească clar ce anume înseamnă a fi adunat în numele Lui, ”care este mai presus de orice nume” (Filipeni 2:9), adică a lămurit care sunt premisele ca El să fie prezent și să participe la adunarea noastră: ”Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el” (Ioan 14:23. Cu alte cuvinte, El nu este prezent într-o adunare, dacă adunarea respectivă nu a înfăptuit deja voia Lui – caz în care adunarea respectivă nu are nici o îndreptățire să vorbească în numele Lui. Care este această voie a Lui? A descoperit-o în mod repetat: să Îl iubești pe El cu întreaga ta ființă și pe aproapele tău ca pe tine însuți (Mc 12:30-1). Sau, altfel spus: Sinodul este unul autentic al Bisericii, atunci când membrii săi deja împreună-călătoresc, împreună-merg pe aceeași și singură Cale (Ioan 14:6), Care este Hristos. Sinodul nu urmărește să obțină unitatea între participanții lui, ci vine să adeverească, să propovăduiască unitatea lor care există deja în Persoana și în voia lui Hristos, iar această unitate să o tâlcuiască drept răspuns la nedumerirea poporului robit, aflat în întunericul istoriei și în umbra Legii (Lc 1:79, Ev 10:1).

Și pentru că tentativele de a exprima ce este cu adevărat un Sinod sunt nenumărate, voi încerca rezumativ să spun ce este sau, mai degrabă, ce nu poate fi un Sinod autentic, conform, totdeauna, cu cele exprimate mai sus, pe baza cuvintelor Domnului.

Așadar, un sinod nu poate fi:

(a) ocazional – sinodalitatea, așa cum în mod obișnuit este numită însușirea Bisericii de a se exprima autentic prin intermediul sinoadelor, nu este ceva care exprimă o funcție extraordinară a Bisericii, un instrument administrativ, ci o caracteristică constitutivă a vieții ei, care este mai presus toate manifestările ei parțiale și este totdeauna valabilă și care, ca atare, este anterioară oricărui fapt sinodal,

(b) dialectic – ca o urmare firească a celor de mai sus, sinodul și hotărârile acestuia nu pot fi înțelese ca un fapt de tip parlamentar – nici din punct de vedere cantitativ, nici calitativ -, pentru că nu are ca scop acordul, nici măcar sinteza voințelor parțiale, ci mărturisirea și adeverirea acordului, care deja există în fapt, al întregii Biserici cu voia Cuvântului Tatălui,

(c) ierarhic și tehnic – criteriul autenticității membrilor sinodului nu poate fi nici poziția pe care o dețin aceștia, nici nivelul de cunoaștere la care au ajuns, ci însoțirea lor autentică, mărturisită în comun (vezi Mt 6:24), prin viața lui Hristos, și faptul că reprezintă în mod autentic întreaga Biserică, dincolo și mai presus de orice formă ar lua unele structuri administrative,

(d) legislativ – ascultarea față de voia Cuvântului întrupat (vezi Romani 1:5-6, Ioan 14:12), care este și unicul izvor al unității autentice (Ioan 15:12), nu este posibil să fie transformată în simplă lege fără să distrugă unitatea (vezi Gal 5), adică fără să se auto-anuleze.

În încheiere, doresc să atrag atenția că, potrivit celor spuse până aici, răspunderea sinodalității privește în primul și în ultimul rând poporul Bisericii, pentru că acestuia îi adresează Hristos chemarea la unitatea ascultării credinței, iar nu unui grup închis de specialiști ai Harului. Reprezintă o nepăsare, o comoditate, o trădare duhovnicească din partea poporului să aștepte să primească luminarea Duhului Sfânt din partea unei adunări a unei elite bisericești, să aștepte să i oferi mâncare gata pregătită pentru supraviețuirea lui religioasă cotidiană. Amintesc că Hristos ni L-a făcut cunoscut pe Duhul ca Mângâietor (Ioan 14:16-17), cu alte cuvinte, ca mângâiere și întărire, iar nu ca supraveghetor de copii. De asemenea, amintesc că la Romani 1:11-12, unicul pasaj al Scripturii, unde este descris caracterul Harului Duhului, citim că acesta constă în mângâierea reciprocă a fraților prin experiența credinței lor ”laolaltă”. Aceasta este sinodalitatea.