Bunătatea lui Dumnezeu și dreptatea

Mai multe locuri în Sfânta Scriptură par să spună că Dumnezeu este Cel care pedepseşte şi îi alungă pe păcătoşi în afara prezenţei Sale. Exemple găsim în pildele despre sluga nemilostivă (Matei 18, 21-35); nunta fiului de împărat (Matei 22, 1-14); fecioarele înţelepte şi cele nebune (Matei 25, 1-13) şi cina cea mare (Luca 14, 15-24). Toate acestea implică faptul că oamenii sunt pedepsiţi şi aruncaţi afară din porunca Stăpânului. Însă, aceste pasaje ar trebui interpretate metaforic; în fiecare caz, cauza suferinţei este acţiunea personală a omului. În general, suferinţa lor este cauzată de faptul că se află nepregătiţi în prezenţa Stăpânului.

În pilda fecioarelor înţelepte şi a celor nebune, alegerile nefericite pe care fecioarele nebune le iau, le face să fie lăsate afară. Uşile sunt încuiate fiindcă mirele este prezent iar ele nu sunt pregătite. Ele sunt îndepărtate de la sărbătorire (din rai) ca urmare a prezenţei mirelui, dar nu sunt nesimţitoare faţă de efectele prezenţei mirelui. În pilda semănătorului (Luca 8, 4-8), soarele face ca anumite seminţe să crească iar altele să se usuce. În ambele cazuri este vorba de acelaşi soare şi aceeaşi sămânţă.

Mai mult, în această viaţă, pedepsele sunt pedepse părinteşti sau, ca în cazul nimicirii prin Potop sau cel al Sodomei şi Gomorei, pedepsele sunt necesare pentru a pune hotar răului. Ele sunt asemănătoare cu situaţia în care un chirurg este nevoit să amputeze un mădular cangrenat pentru a salva viaţa pacientului. Însă, astfel de pedepse au valoare doar în viaţa trecătoare; scopul lor este de a îndrepta ceea ce poate fi îndreptat.

Ştiam că Sfânta Scriptură Îl reprezintă pe Dumnezeu ca judecător şi pe cei judecaţi ca pe nişte osândiţi la chinuri, dar am înţeles cu timpul că astfel de pasaje trebuie interpretate în armonie cu întreaga învăţătură biblică asupra subiectului. Părinţii au învăţat că un astfel de limbaj comunică adevăr către cei care sunt capabili să înţeleagă la modul cel mai de bază şi mai simplu, adică majoritatea dintre noi. Sfântul Vasile cel Mare a scris că au fost date astfel de reprezentări ale lui Dumnezeu deoarece: „frica… zideşte pe oamenii simpli”[1].

De asemenea, Sfântul Isaac a scris următoarele:

„Acesta este scopul dragostei… Pedeapsa dragostei este pentru îndreptare şi nu urmăreşte răzbunarea. Dar omul care Îl consideră pe Dumnezeu ca fiind un răzbunător, presupunând că aduce mărturie despre dreptatea Lui, acelaşi Îl acuză că este lipsit de orice bunătate. Departe de noi să fie gândul că răzbunarea ar putea fi vreodată găsită în această Fântână a dragostei şi Ocean ce străluceşte de bunătate! Scopul planului Său este îndreptarea oamenilor”[2].

De asemenea, Sfântul Teognost:

„Numai prin pocăinţă vom primi mila lui Dumnezeu şi nu opusul ei, mânia Lui aprigă. Nu că Dumnezeu este mânios faţă de noi: El este mânios faţă de rău. Într-adevăr, dumnezeiescul este mai presus de patimă şi de dorinţă de răzbunare, deşi vorbim despre el ca reflectând, precum o oglindă, acţiunile şi înclinaţiile noastre, dând fiecăruia dintre noi ceea ce merită”[3].

Rugăciunea Domnească, singura rugăciune consemnată în care Iisus îi învaţă explicit pe ucenici să se roage, include fraza: „Şi iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12). Unii creştini pe care i-am cunoscut, spun că această frază ar trebui înţeleasă că Dumnezeu nu doreşte să ne ierte nouă decât în măsura în care iertăm pe alţii. Adică, El măsoară cât de mult iertăm şi apoi ne răspunde proporţional.

În Ortodoxie, am ajuns să înţeleg aceasta diferit. Dacă suntem capabili şi doritori să îi iubim pe alţii, suntem împuterniciţi să trăim şi să ne însuşim iubirea şi iertarea lui Dumnezeu. Nu este o chestiune juridică în care este folosit un „etalon spiritual” pentru a cântări datoriile. Când îndepărtăm ochelarii murdari, care ne împiedică să îi vedem cu adevărat şi să îi iubim pe ceilalţi în ciuda păcatelor lor, vedem, în acelaşi timp, lumina soarelui – iubirea şi iertarea lui Dumnezeu – mult mai limpede. Există o relaţie între iertare şi iubire: iertarea păcatelor noastre de către Dumnezeu nu se face conform cu dreptatea Lui, ci conform cu iubirea Lui. După cum a scris Sfântul Isaac Sirul:

„Să nu numeşti pe Dumnezeu «drept», căci nu dreptatea Lui se vede în faptele tale. Şi dacă David Îl numeşte pe El drept, Fiul Lui ne-a arătat că El este mai degrabă bun şi blând: «este bun, zice, cu cei răi şi necinstitori» [Luca 6, 35]. Cum Îl numeşti «drept» când citeşti în capitolul despre plata lucrătorilor: «Prietene, nu te nedreptăţesc, ci voi să dau acestuia de pe urmă, ca şi ţie. Dacă ochiul tău este rău, Eu sunt bun» [Matei 20, 23]. Şi cum numeşte iarăşi omul pe Dumnezeu «drept», când aude în capitolul despre fiul risipitor, care a cheltuit bogăţia în petreceri, cum numai pentru pocăinţa ce-a arătat-o, tatăl a alergat şi a căzut pe grumazul lui şi i-a dat stăpânire peste toată bogăţia lui?… Unde e dreptatea lui Dumnezeu când noi, păcătoşi fiind, Hristos a murit pentru noi?”[4].

Sursa: Pr. James Bernstein, Uimit de Hristos, Editura Ecclesiast, Sibiu