Despre dez-întruparea Cuvântului lui Dumnezeu și despre respectarea programului

Cel mai mult, omul are nevoie de o bună așezare a lucrurilor în aceste vremuri grele pe care le trăim; să răspundă cu mai multă luare aminte la provocările vieții, pentru că, după cuvântul Domnului, așa cum am auzit și la citirile de la masă, ”din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Matei 24:12).

Dragostea se revarsă din Dumnezeu, Căruia Îi place să fie numit Dragoste: ”Dumnezeu dragoste este” (I Ioan 4:8). Când pleacă Dumnezeu, atunci oamenii, departe de prezența Lui, sunt nefericiți. Dovadă că azi, ”din pricina înmulțirii fărădelegii”, a plecat dragostea și oamenii sunt nefericiți. Cine îi face nefericiți? Dacă înțelegem fericirea din perspectiva teoriilor materialiste, anume că fericirea constă în belșugul de bunuri materiale, atunci de ce oamenii sunt atât de nefericiți, de vreme ce niciodată în istoria lumii nu au existat atât de multe bunuri ca în vremurile noastre? Niciodată în trecut omul nu a reușit să acumuleze atâtea bunuri materiale ca în zilele noastre.

Niciodată nu a reușit într-o asemenea măsură, de-a lungul întregii istoriei sale. Și, deși azi, într-adevăr, există atât de multe bunuri și moduri de a dispune de ele, cu toate astea oamenii sunt mai nefericiți decât oricând. Așadar, fericirea nu stă în bunurile materiale din simplul motiv că omul e o ființă duhovnicească, iar materia nu poate să îl facă fericit, nu poate să îl împlinească. Ceea ce îi lipsește, ca ființă duhovnicească, este duhovnicia, care nu poate izvorî din materie.

Dumnezeu Cuvântul prin venirea Sa, S-a unit cu omul și, prin om, cu întreaga făptură materialnică și a readus echilibrul în creație. Acum omul se împotrivește și se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu. Atitudinea aceasta este ceea ce cunoaștem sub numele de umanism, este teoria culturii europene și, îndeobște, a popoarelor de azi. Anume că omul este ”măsura tuturor lucrurilor” și că cunoașterea umană înseamnă apogeul raționalismului. Prin urmare, de vreme ce măsura tuturor lucrurilor este omul, nu mai e nevoie de nimic altceva. Pe măsură ce această teorie este dezvoltată și aplicată, în aceeași măsură este ”dez-întrupat”, este alungat Dumnezeu Cuvântul de pe pământ; oamenii nu mai au nevoie de El. Odată cu această teorie, au născocit și au divinizat alte elemente. Dacă abordăm aspectul religios, iată Biserica apuseană, prin Papă, și-a înființat propriul ei panteon, și-a născocit un Zeus al ei, divinitatea ei, care este Papa. Pentru ei, începutul tuturor lucrurilor este Papa. Nu mai e nevoie de nimic altceva, Papa este reprezentantul lui Dumnezeu și întruchipare a toate și astfel s-a elaborat teoria religioasă. Dacă abordăm teoria spirituală și culturală, cunoașterea și știința au ajuns azi divinitatea tuturor. Toate lucrurile se tâlcuiesc prin ea. Orice lucru accesibil cunoașterii umane este corect, iar ce nu îi este accesibil nu există. Acestea sunt manifestări ale teoriei materialiste. Amândouă teoriile împreună reprezintă întregul umanismului. Umanismul este divinitatea contemporană. Unde există această teorie, de acolo Dumnezeu Cuvântul pleacă, pentru că oamenii nu au nevoie de El. Așa cum întruparea Cuvântului s-a petrecut prin pogorârea, prin chenoza Lui, Care purta firea omenească și prin firea Lui omenească a intrat în comuniune cu făptura materialnică și S-a făcut pricină a redobândirii echilibrului care fusese tulburat prin cădere, acum, în același mod, însă tocmai pe dos, oamenii Îl resping pe Dumnezeu Cuvântul, Îl ”dez-întrupează”. Iar El plecând, omul devine nefericit, pentru că, în mod real, El este ”pacea noastră” (Efeseni 2:14). Când S-a apropiat de noi, ce a spus: ”Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14:27). Și, pentru că El este ”pacea noastră”, El, ca un Dumnezeu, ne dă pacea Lui și ne face părtași unei vieți cu adevărat pașnice. Însă datorită prezenței divinităților pe care le-am menționat mai înainte, El pleacă, Se dez-întrupează. Când pleacă El, care reprezintă adevărata fericire, omul devine nefericit. Nu îl satisfac lucrurile materialnice. Omul nu este doar stăpân al făpturii materialnice, ciși al celei înțelegătoare. Și, de vreme ce prin cunoaștere omul poate să pătrundă în creația noetică, înțelegătoare, iar prin Har o poate și cuceri, înseamnă că omul este stăpân a toate. Însă omul care azi a intrat în norul îndumnezeirii și devine dumnezeu după Har, poate fi făcut fericit de materie?

Acestea sunt înșelările zilelor noastre, ale concepției materialiste despre lume, care îl ademenesc pe omul contemporan. De aceea, în aceste vremuri grele avem mare nevoie de duh luptător, ca să ne împotrivim vicleniilor satanei, care îi seduce pe acoliții lui și îi vatămă. Și acest lucru nu va dispărea, totdeauna va exista, nu ne surprinde. Și va exista, de vreme ce Părinții, prin Har, ne-au tâlcuit că în zilele cele din urmă se va înmulți acest rău și ”dacă va fi cu putință, vor fi înșelați și cei aleși”.

Învierea lui Lazăr, Intrarea în Ierusalim și Cina cea de taină, manuscris bizantin (Omiliile Sfântului Grigorie de Nazianz), secolul al IX-lea, Bibliotheque Nationale de France

Gândiți-vă ”cât de mult vi se cuvine vouă să umblați întru viață sfântă și în cucernicie” (II Petru 3:11), după cum spune Apostolul Petru, ca să nu fim ademeniți. Ne-au spus Părinții și vedem acest lucru practic în viața noastră că atât de mult se va întinde înșelarea, încât și cei aleși vor fi înșelați, pentru că nu vor putea să discearnă. Se cuvine azi să avem desăvârșită luare aminte, ca să nu fim atrași înspre rău. Și ca unii ce suntem înțelepți, ”purtându-ne cu înțelepciune față de cei din afară”, să nu ne atragă nici un chip al înșelării, indiferent de pretextul pentru care ar veni. Scopul nostru de căpătâi aici este cum să Îl găsim pe Dumnezeu, de Care de atâtea ori ne îndepărtăm.

Am învățat de la Părinți că Dumnezeu se află ascuns în poruncile Sale; nu este de aflat niciunde altundeva. Cel care vrea să Îl găsească, Îl va găsi în poruncile Sale. ”Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulți îmi vor spune în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am prorocit și nu în numele Tău am scos demoni și nu în numele Tău minuni multe am făcut” (Matei 7:21) și ”în piețele noastre ai învățat și înaintea Ta am mâncat și am băut” (Luca 13:26). Și vă voi spune: ”Depărtați-vă de la mine, toți lucrătorii nedreptății. Nu vă cunosc pe voi” (Luca 13:27). Așadar, sensul este acesta: Misiunea credincioșilor în lume nu este alta decât cum să atragă Harul, zi și noapte, cu toate puterile de care dispun, cu cele din afară și cu cele lăuntrice, și să atragă Harul nu la nivelul intelectual, ci să intre în ei, să se sălășluiască înăuntru lor: ”Voi locui în ei și voi umbla și voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu”.

Omul trebuie să fie cu multă luare aminte. Nu trebuie să se lase abătut sub nici un motiv, indiferent de unde ar veni. Se cuvine să cugete în acest chip: chiar dacă piedicile care ni pun în cale spre a nu împlini voia cea bună ne vor duce chiar la moarte, noi tot trebuie să ne continuăm drumul. Ia ascultați ce spune Pavel: ”În lupta voastră cu păcatul nu v-ați împotrivit încă până la sânge și ați uitat îndemnul care vă grăiește ca unor fii” (Evrei 12:4-5). În acest chip îi îndeamnă Pavel, căci a văzut micimea de suflet a credincioșilor, că și-au pierdut curajul din pricina ispitelor și a ademenirii celei potrivnice. Obișnuiți cu idolatria, când au intrat în rânduiala creștină, li s-a părut ceva neobișnuit și greu și au început să dea înapoi, așa că le spune Pavel: Dar ce-ați pățit? Încă nu v-ați împotrivit până la sânge vieții celei împotriva firii, îndeobște vieții păcătoase și îndată ați și abandonat îndemnul și mângâierea ”care vă grăiește ca unor fii”? Pentru că toate acestea vă vor oferi prilejul să fiți numiți fii ai lui Dumnezeu. ”Iar dacă sunteți fără de certare, de care toți au parte, atunci sunteți fii nelegitimi, și nu fii adevărați” (Evrei 12:8).

Și asta, ca omul să reușească în fapt să se confrunte în viață cu greutățile. Iar aceste greutăți nu doar că nu ne vor pricinui supărare, ci vor constitui pentru noi dogma vieții noastre. Este veriga de care depinde scopul nostru, în întregul lui. ”Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13:14). Iar când Domnul spune: ”nu sunteți din lumea aceasta, așa cum nici Eu nu sunt din lumea aceasta, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște” (Ioan 15:19), ne arată că toate direcțiile vieții noastre trebuie să ne conducă la dragostea lui Dumnezeu și toate întoarcerile noastre să fie dinspre păcat către virtute. Și prin păcat înțelege lepădare și refuz față de Dumnezeu. Așadar, lupta noastră împotriva păcatului este până la sânge și chiar și atunci când ne luptăm până la sânge tot la începutul luptei ne aflăm. Dacă va fi nevoie să ne împotrivim păcatului până la moarte, o vom face. Păcatul are multe chipuri, de la lepădarea de Dumnezeu până la totala satisfacere a voii proprii. Dacă voia proprie, egoismul, individualismul, personalismul sunt contrare voii lui Dumnezeu, și pe acestea le vom arunca de la noi. Însă a împlini toate acestea de unii singuri este greu, mai bine spus este cu neputință: ”fără Mine nu puteți să faceți nimic” (Ioan 15:5).

Ieri, la citiri, am tâlcuit un cuvânt al unui mare Părinte despre învierea lui Lazăr. Parcurgând Scripturile, acest Părinte tâlcuiește în amănunt cum a avut loc învierea lui Lazăr. Și a avut loc în așa mod, încât evreii să nu îl poată calomnia. Pentru că aceștia erau gara să spună că ucenicii Nazarineanului au ascuns un tânăr în peșteră și apoi l-au scos, spunând că Iisus l-a înviat. De aceea vine Iisus și întreabă: ”Unde l-ați pus?” și ”a suspinat cu duhul și S-a tulburat întru Sine” (Ioan 11:33-34). Iar alții au spus: ”Iată cât de mult îl iubea” (Ioan 11:36)! Și apoi i-au arătat mormântul. Oare nu știa Domnul nostru unde era mormântul în care zăcea mort Lazăr? De vreme ce El, cu două zile înainte de a muri Lazăr, în timp ce se afla departe de Iordan, le spune ucenicilor: ”Lazăr, prietenelor nostru, este bolnav”. Și chiar și atunci când surorile lui Lazăr i-au vestit Lui că: ”iată, cel pe care îl iubești, este bolnav” (Ioan 11:3), El ”a rămas două zile în locul în care era” și abia după aceea spune: ”să mergem iarăși în Iudeea” (Ioan 6-7). Cunoștea toate acestea și nu știa El unde zăcea Lazăr mort? Cu toate acestea, o face ca să le astupe gura iudeilor și să îi facă martori oculari ai învierii lui Lazăr, ca să nu aibă cuvânt de îndreptățire nici în viața aceasta, nici în cea viitoare, că nu au văzut și de aceea nu au crezut. ”Dacă nu aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, păcat nu ar avea, dar acum n-au cuvânt de dezvinovățire pentru păcatul lor” (Ioan 15:22). Mergând Domnul nostru către mormântul unde zăcea Lazăr, îi iese în întâmpinare Marta, care i se plânge de cele întâmplate. Căci de durere, Marta și-a uitat de sine. Uneori nenorocirile îl scot pe om în afara rațiunii. Acele întâmplări ale vieții care îl zdruncină puternic pe om, îi pricinuiesc o asemenea durere, încât uită de sine. Îi spune așadar Marta lui Iisus: ”Dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (Ioan 11:21). Iar Domnul îi răspunde: ”Fratele tău va învia”. ”Da”, spune aceasta, ”știu că va învia la învierea, în ziua cea de apoi”. Și Iisus proclamă: ”Eu sunt învierea și viața. Crezi tu aceasta?”. ”Da, Doamne, eu am crezut că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume” (Ioan 11:21-27). Însă mai apoi Marta iarăși uită, iar atunci când Domnul poruncește să deschidă mormântul, ea Îi spune: ”Doamne, deja miroase, că este a patra zi”, cum să deschidem mormântul? ”Dar nu ți-am spus să crezi?”, îi răspunde El. Deschid mormântul, iar Domnul nostru a ridicat ochii la cer și a spus: ”Părinte, Îți mulțumesc că M-ai ascultat. Eu știam că întotdeauna Mă asculți, dar pentru mulțimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis”. Și cu glas mare a strigat: ”Lazăre, vino afară!”. Și a ieșit cel ce murise și era legat la picioare și la mâini cu fâșii de pânză și fața lui era înfășurată cu mahramă” (Ioan 11:39-44). Era înfășurat cu fâșii de pânză și fața lui era legată și de trupul lui erau lipite giulgiurile pentru că îl unseseră cu smirnă și aloe, care este un adeziv. Și, după cum vedeți, s-au întâmplat aici două minuni. Una este întoarcerea sufletului în trup, iar a doua că a ieșit legat din adâncul peșterii. Și spune Domnul: ”Dezlegați-l și lăsați-l să meargă” (Ioan 11:44). Îi pune pe ei să îl dezlege, ca să vadă cu ochii lor și să nu spună ulterior că toate au fost minciună, ci, după cuvântul lui Solomon: ”Înțelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean și nu sălășluiește în trupul supus păcatului” (Înțelepciunea lui Solomon 1:4). Cu adevărat, dacă Dumnezeu Însuși nu lucrează în inima omului, acesta nu poate face nimic de unul singur. Au văzut iudeii o minune atât de evidentă, au constatat cu proprii lor ochi învierea mortului, l-au dezlegat ei înșiși din legături și l-au fericit pe cel înviat. Și, cu toate acestea, nu au crezut. După opt zile de la minune strigau la unison: ”Ia-L! Ia-L! Răstignește-L!” (Ioan 19:15).

Iar noi, acum, păstrând cele ce am spus și aflându-ne astfel gata să rămânem credincioși făgăduințelor noastre, trebuie ca dimpreună cu strădania și dorința noastră să împreună-lucreze și dumnezeiescul Har. De aceea avem nevoie să ținem și aceste mici tradiții. Micile tradiții pe care ni le-au predat cei din vechime, sunt și acestea necesare? Unde sunt cei care spun acestea, unde scrie să-ți faci semnul crucii, unde scrie să faci metanii, unde scrie să te închini la icoane, unde scrie să crezi? Asemenea vorbe ne spun fel și fel de oameni care doresc să stâlcească realitatea. Însă aceste mici simboluri, aceste programe de viață, aceste legi duhovnicești, aceste îndatoriri sunt cele care, atunci când credinciosul le săvârșește, păstrează împreună-lucrarea Harului din care izvorăște înflăcărarea și râvna. Această râvnă și această înflăcărare pe care le-am luat din Taine sunt cele care mențin permanent prezența Harului, care dimpreună cu buna noastră alegere și voire lucrează și ne ajută, așa încât cele cu neputință să devină cu putință. Atunci ”cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu”. ”Să fie mijloacele voastre încinse și făcliile voastre aprinse” (Luca 12:35). Tocmai acestea sunt ”mijloacele” și ”făcliile”, râvna cea după Dumnezeu pe care o păstrăm atunci când ținem aceste rânduieli. Niciodată să nu vă încălcați programul duhovnicesc. Ați văzut ce ne spune Domnul nostru? ”Pe acestea se cuvenea să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi” (Luca 11:42).

Lepădau legile cele mari și poruncile cele mari și se îngrijeau de izmă și de mărar și săvârșeau aceste ticăloșii fariseice, ca să arate că ei sunt cei care țin Legea. Și vine Domnul nostru și îi mustră, însă nu spune că acestea sunt de prisos, ci adeverește: ”Pe acestea se cuvenea să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi”, cu alte cuvinte, și pe acestea mărunte să le faceți, nici pe cele mari să nu le omiteți.

Și noi, acum, ca să dovedim că suntem ucenici ai dumnezeieștii Descoperiri, trebuie să ținem Tradiția. Tradiție și program – acesta este elementul indispensabil pentru toate ființele create, care dobândesc existență prin părtășia la dumnezeire. Deși am fost făcuți de Dumnezeu ca ființe raționale și libere să ne mișcăm, cu toate aceste, fără împreună-lucrarea tainică a Harului lui Dumnezeu asupra noastră nu putem să facem nimic. Dacă avem rațiune și dacă suntem vii și dacă suntem buni, toate acestea le avem prin împărtășirea de dumnezeire, nu le avem prin firea noastră omenească. Doar Dumnezeu este prin fire Bunătatea absolută, Atotputernicia absolută, Atotînțelepciunea absolută, Atotiubirea absolută. Noi, dacă ne împărtășim de toate acestea, prin părtășie ne împărtășim. Nu le avem de la noi înșine, le primim de la El și ca să le păstrăm trebuie să existe o continuă comuniune cu El.

După ce Dumnezeu a făcut ființele raționale, îndată le-a dat un program, atât firii îngerești, cât și celei omenești: ”Din acesta veți mânca, din celălalt, nu vei mânca; aceasta veți face, aceea nu veți face”. Însă aceste programe date de Dumnezeu au fost încălcate și a survenit căderea. Vine acum Iisus al nostru, tămăduiește rana și dă îndată porunci, ca omul să fie repus pe liniile corecte. Ca la trenuri, dacă vagoanele nu sunt pe șine, este imposibil să se miște și să lucreze; tot la fel și cu omul, potrivit firii lui, el trebuie să urmeze un program, să țină poruncile. Dacă face aceasta, atunci și acest mod de viață devine continuă comuniune cu Harul lui Dumnezeu. Și atunci, Harul dumnezeiesc aflându-se în lucrare înlăuntrul său prin ținerea acestor tradiții, unește buna lui opțiune și buna lui voire cu lucrarea-energia dumnezeiescului Har și omul își atinge scopul pentru care a fost creat. Aceasta spune Pavel: ”Toate le putem întru Hristos, Cel care mă întărește” (Filipeni 4:13). Iar despre absența Harului, Iisus al nostru ne spune: ”Fără Minte nu puteți face nimic”. Iată o condiție necesară care trebuie să existe ca dumnezeiescul Har să împreună-lucreze cu voința omului! Dovadă că evreii, deși au văzut minunea învierii lui Lazăr, ceva mai târziu, după câteva zile, manipulați fiind de arhierei, au început să strige: ”Ia-L! Ia-L! răstignește-L”. În ei nu a lucrat Harul lui Dumnezeu, pentru că nu erau fără de greșeală și le lipsea tocmai ceea ce atrage lucrarea lui Dumnezeu în om, de aceea s-au dovedit necredincioși și în cele din afară. Acum apare și o a doua teorie, care ne privește și este în favoarea noastră: anume că noi, puținii credincioși care am mai rămas azi, din ceea ce noi înșine am constatat, înțelegem că, dacă suntem credincioși și ne luptăm după săracele noastre puteri să ne înfrânăm, acest lucru nu este al nostru, după am crede noi, ci este dovada că Dumnezeu este cu noi în mod real și faptic. Întrucât, dacă El nu era cu noi, nu am fi putut să rămânem credincioși. Și dacă noi suntem credincioși, nu am găsit această credință prin inteligența noastră. Și aceasta pentru că, potrivit lui Pavel, ”Dumnezeu dinainte ne-a rânduit și ne-a chemat”. Se vede că Dumnezeu ne-a rânduit pentru un scop pe care Însuși îl știe.

Dumnezeu Însuși este Cel care ne-a ”atras”. ”Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va atrage Tatăl, Care M-a trimis” (Ioan 6:44). Atragere, nu chemare. Ne-a tras Harul și, dacă azi suntem credincioși, înseamnă că El rămâne în mod real cu noi. Iar dacă Dumnezeu este real și faptic împreună cu noi, atunci de ce să ne temem? Dacă ”Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră?”. Asta este realitatea.

Dacă acum simțim teamă, nu cumva dormim duhovnicește sau suntem în înșelare sau dăm înapoi din lupta noastră? Ne aflăm în primejdia pierzaniei. Dacă însă suntem cu luare aminte, așa încât să nu suferim acest naufragiu, dumnezeiescul Har care se vede în fapt că este cu noi, ne va desăvârși ca să dobândim dumnezeieștile făgăduințe. Pentru că harismele lui Dumnezeu sunt vădite, nefalsificate, inviolabile. Dumnezeu nu se teme de nimeni, nici nu e schimbător în hotărârile Lui.

De aceea, fiți cu luare aminte, țineți întocmai ceea ce aveți. Nu vă sustrageți de la îndatoririle voastre, nici de la cele care vi se par mărunte – fie și acea rugăciune pe care sunteți datori să o faceți sau, dacă nu aveți voie să luați un lucru, să nu-l furați. Animalele, de pildă, chiar dacă sunt înfometate, nu mănâncă iarba dacă nu o miros mai întâi, dacă simțul mirosului nu este mai întâi informat că iarba este nevătămătoare. Cu atât mai mult noi trebuie să fim atenți și să cercetăm ce scop au pretextele și motivațiile care ne asaltează. Slujesc ele scopului nostru? Adică, nu cumva ne despart de Dumnezeu? Și în al doilea rând, nu cumva ne împiedică de la celelalte îndatoriri ale noastre? Acesta este punctul de plecare. Întâmpinăm apoi greutăți? Ne însemnăm cu semnul crucii și Îl chemăm pe Dumnezeu Cel ce este totdeauna cu noi: ”Doamne Iisuse Hristoase, Doamne al puterilor, ajută făptura Ta”. Și continuăm. Așa pășim, să știți că ”îngerilor Săi va porunci pentru tine”, după cum spune, și ”pe mâini te vor înălța, ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău” (Ps. 90:11-12). Pentru că Dumnezeu nu îi părăsește niciodată pe ai Săi, ci totdeauna este cu ei. Iisus al nostru spune cu tărie: ”Iată Eu cu voi sunt în toate zilele” și ”nu vă voi lăsa orfani”.

De aceea, să țineți Tradiția, chiar dacă vă iau în râs ceilalți, cum că faceți lucruri socotite de ei învechite. Sunt învechite ale noastre, care conduc la viață și la nemurire, și sunt evoluate cele ale lor, care ne tâmpesc și ne duc în ”turma Circei”? Azi, societatea fără de Dumnezeu este o mare turmă a Circei în care intră oameni și ies de acolo orice altceva, numai oameni nu. Noi rămânem credincioși, pentru că chestiunile credinței nu au nevoie de evoluție, pentru că nu se subordonează gnoseologiei umane. Atunci când am căzut din nebăgare de seamă, Dumnezeu S-a pogorât din prea marea Sa bunătate și a venit și ne-a găsit și ne-a spus care este calea de întoarcere înapoi. În această chestiune evoluția nu-și are locul, nici nu este nevoie să găsim răspunsuri în raționalism. Dumnezeu S-a revelat și ne-a tâlcuit care este hotarul și legea credinței.

Ne numim credincioși, pentru că credem corect în Dumnezeu – acesta este primul punct. În sinea noastră ne simțim smeriți – acesta este al doilea. Asta pentru că în mod real suntem smeriți, dat fiind că fără Harul lui Dumnezeu nu putem să facem nimic. Și al treilea lucru, arătăm compătimire și solidaritate față de aproapele nostru. Aceste trei rânduieli ne întregesc personalitatea. Cel care față de semenul său arată compătimire și dragoste, în sinea sa este smerit, iar față de Dumnezeu are credincioșie, acesta stă neclintit pe temelia lui ca creștin. Aceste lucruri însă, pentru a-și atinge scopul, au nevoie de prezența Harului, pentru că nu este suficient doar liberul arbitru al omului. Înainte de întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, înaintașii noștri aveau această voință, făcuseră această alegere bună într-o măsură mai mare decât noi, însă voința singură nu îi putea mântui. Au avut-o și Prorocii, și Drepții, și alți oameni, însă nu puteau face nimic, dacă nu ar fi venit Dumnezeu Cuvântul să dea Harul, lucrarea-energia Sa.

De aceea stăruim asupra acestui subiect, vorbind din puțina noastră experiență. Păstrați tradiția aceasta, țineți-vă de canon, de program. Să nu mai trăiți niciodată fără program. Fără program să simțiți că ceva vă lipsește, ca și cum v-ar fi fugit pământul de sub picioare. Să vă respectați programul, pentru că ajută în multe privințe. La început este ceva greu, pentru că nu sunteți obișnuiți. Însă după aceea vă obișnuiți cu programul – se face ora șase, de pildă, și, iată, nu mai simțiți greutatea și efortul pe care le simțeați la început. Ulterior, scularea la ora șase devine atât de firească, v-ați obișnuit cu ea în asemenea măsură, încât chiar dacă intervin factori care vor să vă sustragă, nu vor putea și astfel, prin respectarea programului, dumnezeiescul Har rămâne permanent cu voi. Mulți fii duhovnicești din lume, de a căror evoluție duhovnicească ne ocupăm – și nu doar copii, ci și bărbați în vârstă și familiști – care au prins acest înțeles duhovnicesc, în fiecare zi fac anumite constatări și ne spun: ”pentru acest lucru mărunt pe care îl facem în fiecare zi simțim asupra noastră Mâna lui Dumnezeu. De câte ori nu ne trezim în primejdii cumplite și de la sine ne scapă Harul lui Dumnezeu, care simțim că izvorăște din mica strădanie de ținere a programului. Ne-am obișnuit și de-acum nu mai putem sări peste datoria noastră și ținând rânduiala aceasta întocmai, simțim practic acoperământul lui Dumnezeu asupra noastră. Iar aceasta v-o spun ca realitate a zilelor noastre, iar nu ca ficțiune. De aceea și voi să țineți aceasta, să nu vă neglijați niciodată programul. Nu plecați urechea la lumea aceasta deșartă. Astăzi lumea este în înșelare și rătăcire. Am auzit o doamnă, o mamă celebră, care își sfătuia fiica și îi spunea: ”Ascultă, fiica mea, eu, ca una ce sunt în vârstă e posibil să mor curând, iar zilele care vin sunt grele. Nici nu le putem descrie. Se poată să vină o vreme, așa cum s-a petrecut oarecând cu evreii în timpul Vechiului Legământ, și să se piardă Scripturile și Evangheliile – așa cum se menționează că s-a întâmplat în vreme regelui Iosie cel evlavios. Au găsit atunci o copie a Legii lui Moise și au citit-o. Când a auzit regele, și-a sfâșiat hainele din pricina marii necredinței care stăpânea pretutindeni și printre cei care fuseseră robiți și risipiți. Dacă, așadar, va veni o asemenea perioadă, spuse femeia către fiica sa, și vezi că nu mai există evanghelie și nu veți ști ce să faceți, atunci să privești ce face lumea, iar tu să faci tocmai invers. Și astfel vei împlini cuvântul evangheliei”. Nu vă închipuiți cât m-am bucurat când am auzit-o! Aceasta este lumea de azi, și v-am spus acest lucru, ca să nu vă rușinați că vă spun oamenii că sunteți învechiți și anchilozați. Nu îi ascultați și să nu vă părăsiți tradiția. În ceasul când va veni marea ispită să îi vatăme ”pe cei ce trăiesc în lume”, atunci vom vedea ce îi va mai putea salva! Atunci veți constata, într-adevăr, în acel ceas, că Dumnezeu îi mântuiește pe ai Săi. Desigur nu dorim pieirea cuiva, dar mărturisind arătăm care este realitatea. Cei care sunt ai lui Dumnezeu, aceia se vor mântui, aceia vor fi salvați, și nu mă refer aici la salvarea trupească. Dacă vom fi și noi ispitiți, e posibil ca trupește să nu fim salvați, dar acest lucru nu înseamnă nimic. Pentru că, atunci când vine incendiul, arde și ce este verde, nu arde doar uscăturile. Și dacă murim, dacă pățim vreo vătămare trupească, asta nu înseamnă că am pierdut ceva. Dimpotrivă, acesta este chiar premiul, pentru că ”ajungând curând la desăvârșire, vom plini ani îndelungați”, dacă rămânem statornici în credincioșia față de Dumnezeu.

Așadar, țineți credința voastră, păstrați-vă tradiția, programul. Asupra acestui lucru stărui și totdeauna îl spun cu tărie. Vă vorbesc din experiența mea practică. Încercați și veți vedea – ori de câte ori nu respectați programul, nu puteți să vă mențineți un echilibru, ci sunteți într-o stare haotică, de neorânduială. Atunci însă când stăruiți asupra programului, veți constata că dumnezeiescul Har va fi cu voi și vă veți afla într-un echilibru. Amin.