Despre moarte, înviere şi viaţa de apoi

Învierea Domnului, icoană contemporană pictată în atelierul mănăstirii Vatopedi

După cum, de altfel, a spus-o și Nietzsche, nu are importanță viața veșnică [în sine], ci faptul ca eu să fiu viu, veșnic. Sau altfel spus: nu mă interesează supraviețuirea [singulară] în veșnicie a vreunei părți a ființei mele, a sufletului, de pildă. Asta nu este tocmai similar cu a avea existență veșnică, că voi putea să mă bucur, să iubesc, să mă desfăt sufletește și trupește de ceilalți…

Faptul acesta, anume că esența omului nu este doar sufletul, constituie de altfel și revoluția umanistă pe care o aduce creștinismul. Înainte de creștinism, Platon considera trupul drept mormânt al sufletului, iar Socrate se bucura înainte de a muri pentru că, zicea el, sufletul lui urma să se elibereze din închisoarea trupului…

În antiteză, așadar, cu această viziune, în creștinism, încă din primul veac, noțiunea de ”chip al lui Dumnezeu” se aplica și trupului, fiind considerat de aceeași valoare ontologică cu sufletul. Creștinismul a vorbit despre om ca ”întreg”, adoptând cea dintâi abordare holistică a omului. Deși noțiunea biblică de ”suflet” înseamnă, într-adevăr, ”întregul”, adică deopotrivă trupul și ceea ce numim astăzi ”suflet”, în tot Occidentul, datorită lui Augustin, a fost foarte dificil să fie percepută această dimensiune. În Occident a predominat acel cogito ergo sum, iar nu cunoscutul iubesc, deci exist, specific spiritualității răsăritene.

Omul se va mântui așa cum este: întreg, cu sufletul și trupul. Acesta este și motivul, de altfel, pentru care primii creștini stârniseră furia filosofilor, care îi caracterizau pe creștini ca fiind ”materialiști”. Și într-adevăr asta e creștinismul: un sfânt materialism. Nu are nimic metafizic în el: trupul este important într-o așa mare măsură, încât merită să învie și el. Pentru că, dacă nu învie trupul, fie nu a fost făcut de Dumnezeu, fie Dumnezeu nu este ”suficient de Dumnezeu” ca să îl poată mântui…

Cum se va întâmpla asta? Odată cu moartea, se destramă ceea ce suntem: trupul, ca structură „grea”, se descompune, sufletul, ca structură fină și matrice a trupului, se menține pentru că doar așa, prin Dumnezeu, omul însuși poate fi ”recreat”; aceasta este ceea ce numim Învierea Morților. Acest lucru ni l-a arătat Hristos Însuși prin ceea ce sărbătorim astăzi, adică Învierea Lui, anume că El are două firi: firea umană, care a trăit moartea reală, și firea dumnezeiască, care dă viață, și astfel Dumnezeu Se face Ipostas al ființei materialnice, care devine astfel nestricăcioasă.

Fără îndoială, va avea loc Învierea tuturor – problema este dacă acest lucru va însemna pentru noi și participarea la Dumnezeu, adică ceea ce numim Rai, darul cel mai mare cu putință, sau va fi o simplă cunoaștere a lui Dumnezeu fără participare, stare pe care o numim iad. Și, desigur, nu Dumnezeu este Cel Care osândește, ci omul este cel care optează pentru această extremă iubire de sine care este iadul. Toate acestea nu sunt deloc simple teorii. Credinciosul dobândește plinătatea harului văzând frumusețea și certitudinea de dincolo de moarte. Pentru că creștinismul, dincolo de acest sfânt materialism, este și empirism, trăire…

Prin ”Biserică Sobornicească și Apostolească” numim întregul Bisericilor creștine autocefale și autonome care sunt administrate în mod colectiv în Sinoade, Biserici care au acceptat conținutul deciziilor celor prime șapte Sinoade Ecumenice și rămân în deplină comuniune între ele. Ca punct de plecare al lor Îl au pe Iisus Hristos și pe Apostoli, prin continua succesiune apostolică. Astăzi, numărul total al ortodocșilor se ridică la aproape 300 de milioane. Termenii de ”ortodox” și ”ortodoxie” sunt folosiți în mod tradițional în lumea creștină elinofonă pentru a denumi comunitățile sau indivizii care au ținut adevărata credință, în contrast cu aceia care au fost declarați eretici.

Omul se va mântui așa cum este acum, adică întreg – cu sufletul și cu trupul.