Despre pocăință (metánoia)

Mitropolitul Irineu de Kissamos și Selinos

Fiecare zi din Săptămâna Mare are un conținut aparte, prăznuiește un fapt osebit. În seara zilei de Marți, când facem Utrenia Miercurii celei Mari, Biserica noastră face pomenirea Sfintei Maria Egipteanca, acestei femei păcătoase, foarte păcătoase, care însă s-a îndreptat, a reușit să-și vină în simțiri, să se pocăiască, să-și schimbe viața și să se sfințească.

Biserica pune înainte această personalitate, iar în această seară cântăm cunoscutul Tropar al Casianei, care ne vorbește tocmai despre această femeie [Sfânta Maria Egipteanca], despre păcatul ei și despre mila lui Dumnezeu. Pocăința [metánoia] este un element de bază nu doar al Săptămânii Marii, al Marții celei Mari, ci al creștinismului, al Bisericii, al vieții omenești. Dar ce înseamnă metánoia?

Pentru a putea vorbi despre pocăință, mai întâi trebuie să vorbim despre păcat. Ce este păcatul? În înțeles literal, păcatul [amartía] înseamnă eșec, ratare. Păcătuiește cel care nu reușește să-și îndeplinească scopul, despre acesta spunem că ratează, păcătuiește. În general, în viață omul are multe nereușite și în viața lui practică, și în cea duhovnicească. De multe ori, omul greșește în meseria sa, în afaceri, și la fel de multe ori eșuează și în viața lui duhovnicească. Eșuează să găsească binele, să înfăptuiască binele, să cugete binele și, în general, în abordarea duhovnicească a sinelui. Dar nu numai oamenii fac păcate, nu numai oamenii eșuează în viață, ci de multe ori întregi mulțimi de oameni, întregi popoare, vremuri întregi arată asta, ca și cum ar avea nevoie să-și arate părerea de rău, pocăința. Scriptura ne vorbește în mai multe rânduri de neamuri care s-au pocăit după ce Dumnezeu le-a cerut să se pocăiască. S-au dus profeții ca să le spună, precum Iona ninivitenilor, să se pocăiască. În Scriptură, adeseori se întâlnește acest fenomen. Dumnezeu cheamă neamuri întregi la pocăință pentru că și-au pierdut calea.

Îmi aduc aminte, în urmă cu câțiva ani, când am fost în Germania, unde exista o zi națională de pocăință pentru cel de-al doilea Război Mondial, în care voiau să-și arate schimbarea minții (metánoia), regretul, pentru erorile, pentru păcatele și pentru crimele pe care le făcuseră multor alte neamuri în cel de-al doilea Război Mondial.

La modul absolut, omul nu este nici rău, nici bun: a fost zidit bun, desăvârșit, liber, dar după căderea în păcat, voința lui de a săvârși binele s-a diminuat, iar omul are înclinare spre păcat. Textele Scripturii vorbesc foarte mult despre păcatele oamenilor, troparele Bisericii, textele Sfintei Scripturi, dar nu numai Biserica vorbește despre păcatele și greșelile oamenilor. Psihologia, filosofia, istoria, viața de zi cu zi arată că omul nu e infailibil, el are slăbiciuni, face greșeli, erori, are interese, are patimi care-i întunecă voința și nu mai poate săvârși binele. Iar atunci când săvârșește răul, partea bună a sufletului nostru protestează și-i cere să se reîntoarcă, să se corecteze. De multe ori, omul este o existență tragică: voiește binele și nu-l izbutește, deși încearcă, se luptă. Multă mărturii ale oamenilor de seamă nu numai din Scriptură, ci și din afara ei, evidențiază acest dualism, această îndoire a sufletului omului. […]

Prin urmare, păcatul este o realitate, și tocmai pentru aceasta există pocăința. La un moment dat, omul vrea să se îndrepteze pe sine, la un moment dat își vine în fire, în simțiri, se trezește și vrea să corecteze răul făcut în viața sa și să înceapă o nouă viață, cu o altă așezare a minții și cu un fel de a se purta. Iar acest lucru este tocmai ceea ce numim căință, pocăință a omului sau a umanității.

Ar trebui să spun mai întâi că în Biserică, taina pocăinței are trei stadii: venirea în simțiri, căci omul trebuie să-și perceapă greșeala; apoi este iertarea pe care o dă Dumnezeu, milostivirea Lui iertătoare; al treilea stadiu este decizia omului de nu mai face ceea ce a făcut, hotărârea lui înaintea lui Dumnezeu și a propriei vieți de a nu mai săvârși greșeala, răul pe care le-a săvârșit și de a fi un alt om. Dar omul continuă să fie slab, de multe ori, în ciuda hotărârii lui, săvârșește din nou răul, greșeala pe care a mai făcut-o, și are nevoie din nou de iertarea lui Dumnezeu, de mila lui Dumnezeu. Din Scriptură se vede adeseori această mărinimie a lui Dumnezeu: atunci când Apostolul Petru L-a întrebat pe Mântuitorul „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?”, Mântuitorul i-a răspuns: „Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei 18, 21-22), adică de multe, de foarte multe ori, de nenumărate ori, pentru că omul, din nefericire, cade din slăbiciune în [aceleași] greșeli.

Mulți întreabă: De ce trebuie să ne spovedim, de ce trebuie să ne pocăim? De ce trebuie să mergem la duhovnic să-i arătăm pocăința noastră? Mulți cred că e suficient să vorbească cu prietenii, cu cei cunoscuți, să-și mărturisească greșeala și să ceară iertare. Iar aceasta bine este, să-și ceară omul iertare de la oamenii cărora le-a greșit, dar nu ne putem pune conștiința noastră în locul judecății [duhovnicului], nici gândurile și conștiința aproapelui nostru.

Biserica numește pocăința taină și chiar este taină, pentru că Harul lui Dumnezeu vine să îndrepteze un om, să-i dea iertare, într-un mod care nu-i este accesibil minții omului. Acest lucru este dincolo de cele omenești, iar numai aceia care l-au trăit pot da mărturie despre această putere a tainei. Oamenii care au avut o mare cădere, oamenii care au făcut greșeli mari, dar care, încet, încet, prin Harul lui Dumnezeu și prin strădaniile lor, au găsit un drum nou, aceștia pot da mărturie cu adevărat cum a avut loc această izbândă a ridicării din cădere și a purcederii înspre o viață mai bună.

Creștinul nu are de ales, pur și simplu, între bine și rău, ci are de ales, de asemenea, între bine, mai bine și cel mai bine. Mulți spun că nu au nevoie să se spovedească pentru că nu au făcut rău [în viața lor]. Și de n-ar fi făcut vreo răutate acei oameni, cu siguranță e posibil să nu fi făcut totdeauna binele. Pocăința, spovedaniile, sunt oglindiri, priviri înăuntrul nostru. Atunci când ne spovedim și-i mărturisim duhovnicului ce anume se petrece în viața noastră și în adâncurile conștiinței noastre, acesta poate să ne îndrume și să ne spună unde ne găsim și cum putem să înaintăm, să mergem dinspre rău înspre bine, dinspre bine spre mai bine, și dinspre mai bine spre cel mai bine. Aceasta este calea pe care pedagogia creștină i-o pune omului înainte spre a avansa de pe treptele cele mai de jos ale vieții omenești spre treptele cele înalte ale vieții duhovnicești, spre ceea ce numim sfințenie.

Având în taina pocăinței trei stadii: conștientizarea păcatelor, conștientizarea greșelii, a slăbiciunii noastre, a slăbiciunii omenești [în general]; darul lui Dumnezeu, Harul lui Dumnezeu, puterea care vine din afara omului ce nu poate fi descrisă omenește, nu poate fi dovedită prin nici un fel de silogisme, pentru că Harul lui Dumnezeu îl trăim și numai cel care-l trăiește îl poate descrie – acesta este al doilea stadiu; al treilea stadiu este hotărârea pe care o ia fiecare dintre noi de a nu mai face ceea ce a făcut, decizia fermă, întărită deja de Harul lui Dumnezeu de a înainta și de a nu mai face răul.

Desigur, este posibil ca omul să recadă în greșeli, să aibă [și alte] căderi în viața lui, dar tocmai de aceea spunem că Dumnezeu este mult milostiv și mult milosârd, iar omul poate să revină întru pocăință și să-și reia lupta și asceza pentru a ajunge mai sus. De multe ori se petrece și altfel, iar aceasta este un aspect tainic al pocăinței, atunci când Dumnezeu îngăduie, mai bine zis îl lasă pe om să cadă tocmai pentru a-și veni în fire și a fi cutremurat și a urca mai sus, așa cum, atunci când călătorim cu avionul și dăm peste un gol de aer, avionul coboară, iar pilotul încearcă să-l ridice chiar mai sus decât fusese, pentru a-i da o traiectorie stabilă.

Aceasta este taina pocăinței (metánoiei), a spovedaniei, după cum o numește Biserica noastră, pocăință prin care mulțime de oameni, milioane de oameni și-au îndreptat viața, și-au făcut-o mai bună, mai profundă și cu mult mai mult sens.

Cu neputință îi este oricărui dintre oameni să nu facă greșeli, să nu aibă căderi, dar aceasta este măreția omului: el poate să se îndrepteze, să-și îndrepteze căderile, greșelile, și să pun un alt început vieții sale. Trebuie să lăsăm omul cel vechi, după cum spune Scriptura, și să cultivăm o nouă personalitate, iar Evanghelia numește acest lucru „nașterea cea din nou” a omului. Este îndeobște cunoscut dialogul pe care l-a purtat Hristos cu Nicodim despre „nașterea cea din nou” (cf. Ioan 3, 1-21).

Pentru că ne aflăm în Săptămâna Mare, aș vrea să mai dau două exemple: cei doi ucenici ai Mântuitorului, Petru și Iuda.

Amândoi au făcut înfricoșătoare greșeli: Iuda L-a trădat, după cum știm, iar Petru s-a lepădat de El. Amândouă sunt căderi înfricoșătoare, dar vedeți cum le abordează fiecare dintre ei: Petru aleargă degrabă, se căiește imediat, cugetă la ceea ce a făcut și aleargă cerând mila lui Dumnezeu, mila lui Hristos, a Învățătorului său. Plânge cu amar, se pocăiește și se eliberează de greutatea vinei. Și Iuda, la un moment dat, își dă seama de ceea ce a făcut, dar nu are îndrăzneala de a se duce la Hristos, de a crede că Hristos îl va putea ierta, și-și distruge viața. Aceste două exemple ne arată cum omul, de multe ori, își abordează căderile și greșelile, iar [modul în care face] acest lucru trebuie să-i fie limpede, să știe că, de nu ne iartă tata sau mama sau frații, Dumnezeu este mult milostiv, milosârd și iubitor de oameni și ne iartă greșelile omenești. Aceasta este măreția religiei creștinești, după cum ne-o pune în evidență foarte bine Pilda Fiului Risipitor.

Îmi spune un dascăl, cunoscut al nostru, că îi spun unii să nu corecteze greșelile copiilor: dacă le corectează ortografia copiilor, să nu o facă cu cerneală roșie; și orice de-ar face copiii, să nu le lase impresia că greșesc, ca nu cumva să fie traumatizați. Nu pot înțelege această mentalitate a oamenilor contemporani. Desigur, și în vremurile mai vechi, oamenii făceau greșeli, nu erau sfinți nici oamenii, nici popoarele, ci făceau greșeli. Dar exista, după cum am spus mai înainte, venirea în simțiri. Oamenii, fie individual, fie în masă, își dădeau seama că făcuseră o greșeală și căutau să o îndrepte. Omul contemporan are o altă tactică: el consideră că tot ceea ce face este bine, că este complet liber să încalce orice legi, morale sau sociale, are o desăvârșită încredere în sine, se crede supra-om, dar realitatea arată, de cele mai multe ori, că omul nu numai că nu este supra-om, ci că este inuman. În viața omului contemporan există fapte, există evenimente care arată că, într-adevăr, omul nu numai că nu este infailibil, ci face multe greșeli și erori pe care, din nefericire, nu voiește să le corecteze. Ideea aceasta despre sine, că își este judecător absolut în ceea ce privește binele și răul, că tot ceea ce decide este bun și că totul este un progres, din nefericire, nu este corectă. De aceea, vedeți, marile erori ale oamenilor, marile infracțiuni, de la păcatele zise „morale” și până la crimele împotriva societății […], încălcările drepturilor omului și ale libertăților umane, mulțime de fapte arată că omul contemporan, care se consideră liber și progresist, încalcă legile morale și legile sociale, făcând mulțime de greșeli. Astfel putem explica de ce în epoca noastră, cu excepția progresului tehnologic, omenirea se află la un nivel foarte scăzut în celelalte domenii, și o putem numi retrogradă sau decadentă, iar vremurile noastre sunt similare vremurilor de dinainte de venirea lui Hristos în lume.

Văzând, așadar, acest comportament al omului contemporan, anestezia lui ca individ și, adesea, și ca grup, marile greșeli, marile păcate globale ale vremii noastre menționate mai înainte, înarmarea, încălcarea drepturilor și libertăților omului, erorile din economie – în unele locuri milioane de oameni mor de foame și lipsuri, iar în altă parte, milioane de oameni fac risipă cu bunurile vieții […], sumele uriașe cheltuite pentru înarmare –, toate acestea sunt aberații. Toate acestea nu sunt, pur și simplu, păcate, ci mari păcate ale gândirii și ale comportamentului uman. Pe de altă parte, psihologi, sociologi, ecologiști, precum proorocii vremurilor de demult, fac o chemare adresată umanității spre pocăință [metánoia, schimbarea minții, schimbarea mentalității]; din laboratoarele lor, din sălile lor de lectură, se ridică și cer umanității metánoia. În vremurile de demult, Scriptura ne spune că proorocii ce propovăduiau pocăința [metánoia] veneau din pustia Iudeei; astăzi putem spune că proorocii care propovăduiesc și cheamă la pocăință vin din laboratoare, sunt oameni care măsoară problemele vieții economice, tehnologice și psihologice a omului, și cheamă umanitatea la pocăință, la o radicală schimbare a mentalității și comportamentului nostru. Mulțime de oameni de știință adresează această chemare umanității, prevăzând că, dacă omenirea nu-și revine în simțiri, nu se schimbă, nu se lasă de această modalitatea de a gândi păcătoasă și vicleană, schimbând cursul, viitorul este incert.

Mentalitatea cu care trăiește azi omenirea, și comportamentul ei, ne-a adus într-o așa o situație, încât umanitatea va pătimi fi un nou holocaust, fie o catastrofă [ecologică].

Îmi doresc ca în Săptămâna Mare și în seara aceasta, cât mai mulți oameni să-și găsească calea vieții lor, să-și depășească problemele lor personale, în special cele morale, iar, mai pe larg, umanitatea să găsească pocăința, schimbarea de direcție spre o lume mai bună.

Săptămâna Mare, 1987