Dezvoltarea practicii Spovedaniei: de la mărturisirea publică la cea privată

Pentru a face posibilă Spovedania publică nu doar că era nevoie de un păcătos care să se pocăiască, ci, de asemenea, şi de o comunitate capabilă să primească mărturisirea păcatelor cu cucernicie, cu o inimă înfrântă, într-un gest de solidaritate deplină cu păcătosul şi cu Dumnezeu. Aceasta a durat probabil atât timp cât Biserica a fost o mică comunitate cu oameni care se adunau la un loc din convingere: o comunitate care nu avea nimic de oferit decât pe Dumnezeu, o nouă relaţie cu El, o integrare în viaţa lui Hristos şi o înnoire a vieţii membrilor săi.

Însă atunci când, după recunoaşterea Bisericii din timpul Sfântului Constantin, a fi creştin a devenit ceva în primul rând permisibil, iar apoi la modă, atunci comunitatea s-a schimbat cu totul. Mii de oameni probabil că s-au îngrămădit să intre în această Biserică creştină fiindcă devenise Biserica împăratului. De vreme ce nu mai era nici o primejdie, dar nici dăruire faţă de Dumnezeu cu acelaşi grad de risc ca mai înainte, şi între oameni a fost mai puţină dăruire.

Rezultatul a fost că Spovedania publică a devenit cu neputinţă de pus în practică. Nu mai exista acea comunitate capabilă să reprimească pe păcătos. Îmi imaginez o parohie modernă în care un membru păcătos al ei ar veni înaintea tuturor şi ar zice: „Dragii mei prieteni, sunt un hoţ profesionist”, şi pot foarte bine să-mi dau seama că primul gest al tuturor celor de faţă, cu excepţia unora puţini deosebit de evlavioşi, ar fi să-şi strângă la piept geanta şi să-şi caute portofelul. Şi nu cred că jignesc pe cineva dacă spun aceasta, fiindcă, deşi putem să ne stăpânim şi nu doar să ne căutăm geanta şi portofelul, după o astfel de mărturisire acel om s-ar găsi într-o situaţie mai dificilă decât cea iniţială, izolat de marea majoritate a oamenilor din parohia sa. Desigur că probabil ar fi admirat curajul şi onestitatea sa, tăria de caracter şi virtutea de care a dat dovadă, dar tot se va ţine cont de fragilitatea firii omeneşti, de faptul că este posibil ca să aibă o ezitare şi să se apuce din nou de furat, aşa că ar fi mai sigur [ca în acea situaţie – spovedania publică a hoţului] să-ţi păzeşti geanta sau portofelul.

Probabil că aşa s-au petrecut lucrurile în momentul de schimbare dintre cele două epoci. Oameni care au ieşit în faţă cu sinceritate, gata să dea pe faţă cele ascunse pentru a fi reprimiţi şi a reprimi la rândul lor, au fost respinşi, izolaţi şi înstrăinaţi de ceilalţi.

Citim în viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur că s-a confruntat cu această problemă era măcinat de o grijă pastorală profundă şi stringentă, şi considera că Spovedania publică nu mai era de folos şi nu mai avea drept rezultat vindecarea, aşa cum fusese cazul în trecut. Cel care se spovedea poate că afla vindecare, dar ceilalţi erau departe de aceasta, ba chiar uneori ei în-şişi se vătămau într-un chip nou. Aşadar, a acţionat în numele comunităţii. A început să se poarte ca unul ce reprezintă comunitatea, care prezidează la masa euharistică a unităţii şi, în numele celor care nu mai puteau face aceasta, în pofida propovăduirii sale înfocate, să se ridice la nivelul idealului creştinismului, a început să-i primească el singur pe cei păcătoşi. Oamenii veneau la el şi se spovedeau ca şi cum ar fi făcut-o Trupului întreg. Îi asculta şi în calitate de om al lui Dumnezeu, aşa cum spune în Epistola Apostolului Iacob. Se ruga, sfătuia şi vindeca suflete care fuseseră rănite. Iar urmarea a fost că oamenii care nu săvârşiseră nici unul dintre păcatele mari, care erau la început obiectul Spovedaniei publice, veneau pentru că vedeau în el această îmbinare a feluritelor sarcini caracteristice unui sfânt al lui Dumnezeu: putea să se roage, să sfătuiască, să vindece un suflet, în calitate de reprezentant al comunităţii care-l putea reprimi în deplinătatea, unitatea Trupului. Acesta este punctul de la care a început practica noastră modernă a Spovedaniei.

Dacă aruncăm o privire înapoi la ceea ce s-a pe-trecut, putem spune că oricât de adânc şi profund ar fi folosită astăzi Spovedania, există un lucru pe care l-am pierdut – poate că nu iremediabil, ci într-un mod care este dificil de schimbat – adică primirea celui care a păcătuit de întreaga comunitate într-un act de solidaritate, nu doar faţă de întoarcerea lui, ci şi faţă de faptul că şi el este parte integrantă a Trupului. S-a pierdut sentimentul de unitate al Trupului care are nevoie de reîntregire de fiecare dată când unul dintre mădularele sale o apucă pe căi greşite, şi care oferă reintegrare în taina solidarităţii şi a iubirii reciproce. Trebuie să medităm mult asupra acestei realităţi. Cred că dacă nu vom redescoperi această dimensiune vom continua să ne acoperim reciproc păcatele şi fărădelegile noastre într-un astfel de mod care face uneori imposibil pentru un om care caută vindecare să fie vindecat.

Vedem de exemplu că organizaţii precum Alcoolicii Anonimi ajung să-i vindece pe oameni chiar prin acest lucru: omul poate vorbi despre sine, poate să se deschidă, să se expună fără frica de a fi respins. Alcoolicii Anonimi încep de la recunoaşterea faptului că toţi cei prezenţi se află în aceeaşi suferinţă. Oare nu suntem cu toţii în aceeaşi suferinţă? Nu suntem cu toţii vinovaţi de toate păcatele? Oare conştientizăm că ne aflăm cu toţii în aceeaşi situaţie? Şi oare nu am putea începe să regândim relaţiile noastre în această privinţă pentru a transforma această practică din primele veacuri ale Bisericii în ceva care are un rol de vindecare, dar şi creator pentru ambele părţi?

Sursa: Mitropolitul Antonie de Suroj, Mai aproape de Hristos. Spovedania și iertarea, Ed. Doxologia, 2014