Moise și rugul, ilustrație din Evaghelia de la Averbode, secolul al XII-lea

(Mucenicul) Shadona Sirianul (sec. al VII-lea) scria următoarele:

 „Să îmbrăţişăm focul arzător
Al iubirii lui Dumnezeu în inimile noastre
Deoarece curăţia inimii se naşte din apropierea noastră de el.
Numai prin privire neîncetată şi atentă
Poate duhul să graviteze către Dumnezeu,
Dar când raza luminoasă
A ochiului simplu din suflet
Este inundată cu acele intense raze de lumină
Care strălucesc asupra noastră de sus,
Atunci focul lui Dumnezeu izbucneşte
Într-o puternică văpaie înăuntrul sufletelor noastre”[1].

A fi o „jertă vie”, aşa cum Sfântul Pavel ne provoacă să fim, nu este considerat drept un scop de dorit de către multă lume. Puţini mai doresc să fie un holocaust (ardere-de-tot) adus cu totul lui Dumnezeu.

Mă întorc acum înapoi la amintirea din copilărie a acelei cărămizi care a spart geamul nostru şi îmi aduc aminte cum am fost crescut în umbra Holocaustului. Evreii sunt un neam chinuit – nu doar din afară, ci şi [pe] dinăuntru. Ca parte a acestui neam, a trebuit să străbat confuzia şi propriile coşmaruri. Cum să fac ca totul să aibă un sens – secolele de suferinţă şi persecuţie care au culminat cu genocidul nazist şi cu măcelărirea sistematică a şase milioane de evrei în anii de tinereţe ai părinţilor mei? Au avut aceste încercări vreun scop?

Doar după ce am început să înţeleg cine este Dumnezeu şi în ce sens poate fi considerat Hristos drept victoria supremă a vieţii asupra morţii, am început să îmi vindec nefericirea mea. De aceea a fost atât de crucial pentru mine să înţeleg cum se exprimă iubirea lui Dumnezeu, atât în lumea căzută cât şi în viaţa de apoi. Doar înţelegând cum iubeşte Dumnezeu, am putut să înţeleg cum ar trebui eu să iubesc şi să descopăr cum triumfă iubirea asupra morţii.

Cu toţii pătimim într-o anumită măsură încercarea, nenorocirea, tragedia, durerea, tristeţea, singurătatea, abandonul, disperarea, confuzia şi chiar spaima, groaza şi teroarea. Mulţi le consideră pe acestea ca fiind de nedorit, distructive şi, în cele din urmă, ca neavând nici o valoare. Totuşi, pe măsură ce suferinţa omenească este sfinţită şi iluminată de lumina şi iubirea dumnezeiască, căpătăm o înţelegere diferită a lor. Prin Întruparea Sa, Dumnezeu Cuvântul sfinţeşte nu doar firea noastră căzută, ci şi suferinţa. Când împărtăşim în credinţă pătimirile lui Hristos, ne aflăm mai aproape de împlinirea şi asemănarea cu Dumnezeu decât atunci când ne ţinem departe de suferinţă.

Din acest motiv primii creştini au considerat că chemarea supremă era mucenicia pentru credinţă. Nu genul islamic de „martiraj” prin moarte, care are ca scop nimicirea celorlalţi. În Biserica primară exista adevărata mucenicie din iubire, în care creştinul era chinuit şi dat morţii din cauza iubirii fidele faţă de Dumnezeu şi de ceilalţi, inclusiv faţă de duşmanii proprii. Adevăratul martir caută să salveze viaţa nu să o distrugă.

La nivelul popular, puterea este înţeleasă drept câştigarea unui control şi stăpâniri tot mai mari asupra lumii, asupra celorlalţi şi chiar asupra morţii. Dimpotrivă, pentru creştinul ortodox, puterea supremă înseamnă a fi asemenea cu Dumnezeu, să iubeşti aşa cum El iubeşte, să fii smerit, să slujeşti, să suferi şi chiar să fii zdrobit, precum Hristos pe Cruce, şi totuşi, trecând prin toate acestea să păstrezi iubirea şi credinţa, aşa cum a făcut-o Cuvântul Întrupat.

Sfântul Macarie cel Mare din Egipt (sec. IV) a spus:
„Pentru că sufletul care s-a învrednicit prin multă dorire, prin credinţă, nădejde şi iubire să primească acea putere de sus (adică) iubirea cea cerească a Duhului şi focul cel ceresc al vieţii celei nemuritoare, este cu adevărat dezlegat de dragostea cea lumească şi se eliberează de orice legătură a răutăţii”[2].

Arhimandritul Sofronie afirma următoarele:
„Dacă nu vom merge prin acest foc ce mistuieşte patimile decăzute ale firii noastre, nu vom vedea cum acest foc se transformă în lumină… în starea noastră căzută, arderea precede iluminarea. Aşadar, să Îl binecuvântăm pe Dumnezeu pentru acest foc mistuitor”[3].

Pentru creştin, puterea autentică supremă înseamnă a fi un rug aprins omenesc, arzând de iubire, lumină şi foc divin, şi totuşi fără a fi mistuit sau nimicit; înseamnă a fi un holocaust viu – o jertfă către Dumnezeu – ştiind că deşi pierdem totul în această viaţă, nu suntem învinşi dacă Îl avem pe Dumnezeu Care este Viaţă şi Iubire. Adevărata putere, în timp ce arde în focul iubirii lui Dumnezeu, este recunoscătoare pentru toate în toată vremea şi doreşte în acelaşi timp să renunţe la toate, în toată vremea, de dragul lui Dumnezeu.

Călătoria vieţii mele şi nevoinţa în focul divin al iubirii lui Dumnezeu m-au ajutat să descopăr faptul că adevăratul evreu este un martir pentru iubire. Iar adevăratul Iudaism este împlinit în Evreul desăvârşit, Iisus Hristos, Rugul aprins şi Holocaustul viu suprem.