Interviu cu Panaiótis Tzanákos, Protopsaltul Sfintei Mitropolii a Monemvasiei şi Spartei – Prima Parte

Panaiótis Tzanákos, Protopsaltul Sfintei Mitropolii a Monemvasiei şi Spartei, ucenic al vrednicului de pomenire Arhonda Protopsalt al Patriarhiei Ecumenice, Trasivoúlos Stanítsas, cu experienţă de mulţi ani la conducerea mai multor coruri psaltice, a acordat, în exclusivitate, un interviu pentru Pemptousia, vorbind despre problemele actuale ale muzicii psaltice.

 Axul central al preocupărilor sale în materie de muzică îl reprezintă studiul şi promovarea compoziţiilor lui Petru Lampadarie, dând importanţă cântărilor ,,clasice” din repertoriul psaltic. Din acest motiv a creat şi un site, Asociaţia Prietenilor Operei lui Petru Lampadarie (APOPL), unde prezintă compoziţii absolut necunoscute ale lui Petru Lampadarie (http://lampadariospetros.blogspot.gr/) .

Pemptousia: Când vorbim astăzi despre ifos, la ce ne referim, mai exact? Ce înţelegem prin acest termen? Are legătură cu repertoriul psaltic? Este un element constructiv şi tehnic al melosului bizantin? Atunci când spunem ifos patriarhal sau ifos aghioritic, la ce ne referim mai exact?

Panaiótis Tzanákos: Aş vrea, mai întâi, să spun câteva cuvinte, în general, despre ultima perioadă a muzicii bizantine, adică perioada care a urmat reformei celor trei dascăli (1814). Aşadar, vorbind, în general, despre ifosul unui anumit psalt, a unui anumit grup psaltic, sau a unei şcoli de muzică psaltică, stabilim ,,originea” sau rădăcinile în materie de muzică psaltică ale acestora. Fiecare ifos psaltic este alcătuit din două elemente de bază: specificitatea muzicală şi repertoriul. Acestea două sunt elementele componente şi tehnice ale ifosului.

În vechime, şi până prin anii 60’, fiecare muzician-psalt avea ifosul său, avea propriul mod de a cânta. Acest lucru constituia ,,certificatul” său, dovada recunoaşterii tradiţiei şcolii de muzică căreia îi aparţinea. Acelaşi imn, aceeaşi cântare psaltică se auzea diferit, în cele mai mici amănunte ale interpretării, dacă era cântat de un psalt din Constantinopol, sau un psalt din Asia Mică, sau din Atena, sau de către un monah de la Sfântul Munte. Ca să fiu mai bine înţeles, putem face o paralelă între ifosul psalţilor şi modul de interpretare al unui cântec tradiţional de către mai mulţi interpreţi, fiecare aparţinând, însă, unei alte zone geografice a Greciei: într-un fel va interpreta respectivul cântec un cântăreţ din Epir, faţă de un cretan, ori cineva din Peloponez.

Psalţii din vechime dobândeau acest ifos psaltic – perceput ca element distinctiv caracteristic – cântând la strană, alături de dascălii lor. Astfel, în ceea ce priveşte interpretarea, dar şi alegerea repertoriului psaltic, ei rămâneau influenţaţi pentru tot restul activităţii lor muzicale la strană de ceea ce învăţa fiecare alături de dascălul său.

În ceea ce priveşte ifosul psaltic în zilele noastre, pot spune că, pe de-o parte diferenţele de interpretare a cântărilor, specifice, până nu demult, au dispărut, încetul cu încetul, şi au devenit, practic, imperceptibile, lucru care este valabil şi în spaţiul cântecului tradiţional, dacă mai există cântec tradiţional autentic. Pe de altă parte, a avut de suferit şi repertoriul folosit, acolo unde haosul caracterizează cel mai bine alegerea şi folosirea cântărilor, fiecare cântând ceea ce doreşte.

Acum, câteva cuvinte despre ceea ce înţelegem atunci când vorbim despre ifos patriarhal şi ifos aghioritic.

Mai întâi, să vedem cine au fost exponenţii celor două şcoli muzicale psaltice.

 Cu ifos patriarhal autentic au cântat doar psalţii Patriarhiei Ecumenice, cel puţin până pe la 1960, şi, în parte, câţiva ucenici de-ai lor, în principal, psalţi din Constantinopol. Iar ifosul aghioritic – care are mai multe nuanţe, dar nu aşa importante – a fost promovat de părinţii Danilei şi Tomaizi, şi, în parte, de părintele diacon Dionisios Firfirís, cel care s-a distins printr-un stil propriu de interpretare a cântărilor.

Primul element de bază al celor două stiluri, adică specificitatea (,,culoarea”) muzicală, poate fi determinată în mod practic. Dacă vom asculta înregistrări mai vechi cu ,,Doamne strigat-am”, argá (,,pe larg”) al lui Ioan Protopsaltul, în interpretarea lui Iakov Nafpliotul sau Konstantínos Príngos, ori Stanítsas, şi le vom compara cu interpretările Danileilor, Tomaizilor ori ale lui Dionísios Firfirís, vom înţelege imediat că interpretările lor prezintă diferenţe notabile. De asemenea, se deosebesc radical şi în ceea ce priveşte tempoul muzical.

Cât priveşte cel de-al doilea element de bază, adică alegerea repertoriului, înainte vreme, erau folosite aceleaşi cântări ale Anastasimatarului, sau cântările stihirarice clasice. Existau deosebiri doar în ceea ce priveşte cântările ,,pe larg” (argá) clasice, şi, acest lucru, în funcţie de întinderea slujbelor în cadrul cărora erau folosite. Cu toate acestea, în ultimii ani, atât specificitatea melodică, cât şi alegerea cântărilor (repertoriul) reprezentanţilor celor două stiluri, patriarhal şi atonit, s-au schimbat foarte mult, şi după părerea mea, se înregistrează un regres, faţă de ceea ce se cânta înainte.

Pemptousia: Vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre ce înseamnă ,,a imita” în muzica psaltică. Trebuie să îi imităm pe dascălii noştri? Ce trebuie să imităm, mai exact?

Panaiótis Tzanákos: Trebuie să facem câteva precizări în ceea ce priveşte imitarea. În primul rând, imitarea modului de a cânta, a vocii, nu este doar neindicată, dar este şi periculoasă. Toţi câţi au încercat să îi imite întru totul pe dascălii lor, fie şi-au pierdut vocea, fie au ajuns să fie cel puţin penibili. Fiecare voce are caracteristicele ei şi, oricât s-ar asemăna o voce cu alta, tot la fel de mult diferă de aceea.

În cel de-al doilea rând, ucenicul care învaţă alături de dascălul său trebuie să aştepte să capete destulă experienţă (pe care o va dobândi doar prin studiu intens şi pregătire continuă) încât să aleagă ceea ce i se potriveşte din tot ceea ce a învăţat şi a văzut la dascălul său, şi să respingă tot ceea ce nu îi va fi de folos personal, şi nici nu are legătură cu tema muzicii psaltice.

Doar două lucruri trebuie să imite ucenicul la dascălul său. Este vorba despre ifos, atunci când acest lucru este posibil, şi, în afară de aceasta să dobândească experienţă ,,din practică”, la strană.

Pemptousia: De ce aţi ales să promovaţi opera lui Petru Lampadarie, şi ce reprezintă el pentru muzica psaltică?

Panaiótis Tzanákos: Mai întâi, aş vrea să spun că eu consider că Petru Lampadarie reprezintă pentru muzica psaltică – după reforma din 1814 – ceea ce reprezintă Bach pentru muzica clasică europeană. Adică baza ei, şi, totodată, însăşi coloana vertebrală a ei. Oricare altă ţară, să fi avut un asemenea muzician important, l-ar fi preţuit şi apreciat mult mai mult. În zilele noastre, oriunde se cântă muzică bizantină autentică, chiar şi în ţările ortodoxe vecine, cântările lui Petru Lampadarie sunt cele mai întrebuinţate. În afară de cărţile vechi de muzică şi ,,consacrate”, precum Anastasimatarul, Doxastarul (sýntomo) şi Irmologhionul, orice carte veche vom deschide, vom vedea că în toate predomină compoziţiile lui Petru. Cântările lui sunt caracterizate de simplitate, fiind, în acelaşi timp măreţe, cucernice şi uşor de înţeles, pentru orice psalt, aparţinător oricărei şcoli sau oricărui ifos.

De asemenea, nu trebuie să uităm că notaţia muzicală psaltică folosită după reforma din 1814 şi până astăzi, se datorează, într-o mare măsură, lui Petru Lampadarie. Ţinând cont de evoluţia ulterioară a muzicii psaltice, personal, aş fi preferat să se fi rămas la acea notaţie. De asemenea, fără efortul uriaş de exighisire al lui Petru Lampadarie – care a exighisit din vechile notaţii în noul sistem, aproape toate melosurile vechi – astăzi nu am fi avut nici un contact cu sursele originale, cu manuscrisele.

(Va urma)