Învierea cea de obște

Existăm, dar nu pentru că am ales noi acest lucru. Nu am hotărât noi, în mod liber, să existăm. Nu ne-am ales singuri părinții, limba maternă, descendența geografică, societatea și patria în care trăim, timpul istoric căruia aparținem. Nu am avut posibilitatea să ne alegem înfățișarea, bagajul intelectual sau talentele pe care ni le-am fi dorit.

Ni s-a dat, totuși, ca semn distinctiv față de ceilalți embrioni existenți, posibilitatea de a cunoaște sensul libertății, adică șansa de a ne adeveri de faptul că suntem diferiți, darul de a discerne libertatea de necesitate. Iar acest act de adeverire nu este altceva decât dorința de libertate și, în același timp, o pregustare empirică a libertății. Fără această înfăptuire existențială a libertății, suntem condamnați să experimentăm o libertate limitată, infirmă, însă de comun acord adeverită.

Folosindu-se de capacitățile intelectuale și critice, experiența adeverește libertatea nu neapărat ca posibilitate de a alege în mod liber, ci mai ales ca posibilitate de nesupunere față de necesitate. Este vorba despre posibilitatea de a nega acel impuls instinctiv către nevoie, de dragul «relației» nesupuse necesităților egocentrice. Relația constă în negarea voită a întâietății instinctului, a propriului ego. Iar această negare izvorăște din bucuria provocată de recunoașterea «alterității». Într-adevăr, alteritatea (acea existență de vis-a-vis de noi, care e unică, diferită și irepetabilă), produce bucurie, mirare și desfătare pentru că înfăptuiește libertatea; vădește existența eliberată din mrejele predeterminării și necesității impuse de apartenența la același soi, şi nesupusă niciunei doctrine care ar atenta la unicitatea sa.

Odată ce am dobândit experiența cunoașterii, la care se ajunge numai prin descoperire și relație cu celălalt, ne vom adeveri libertatea față de necesitățile și exigențele firii care nu fac altceva decât să ne încorseteze existența în limitele condiției biologice şi să ne transforme în simpli indivizi înrobiți pornirilor și nevoilor instinctive. Ni se adeverește faptul că Principiul Cauzal al libertății trebuie să fie o existență nesupusă vreunei necesități a firii sau a esenței – o existență accesibilă nu prin intermediul intelectului ce judecă și distinge predeterminările definitive ale unei anumite firi, ci prin intermediul relației, al experienței întâlnirii cu celălalt.

Dacă există vreun semnificant care să facă trimitere la eventualitatea relației empirice cu Principiul Cauzal al libertății, cu siguranță că acela este frumosul («frumosul este chemarea permanentă către sine»), adică chemarea la relație. Realitatea existentă – sensibilă, înconjurătoare, nu are perfecțiunea unui aparat mecanic, ci este o «lume» înzestrată cu podoabele armoniei, înțelepciunii și frumuseții. Este un logos (rațiune) al cărui ipostas existențial unic ne cheamă la relație liberă cu el, așa cum ne cheamă tabloul pictorului sau muzica compozitorului.

Frumosul este o categorie «erotică», care ne cheamă să participăm la relația prin excelență, adică la «co-esența» (syn-ousía) existențială. De aceea și numim Principiul Cauzal al libertății «Erosul cel adevărat». Nu există nici o necesitate, nici o esență, nici un logos care să o pre-stabilească. Ci există pentru că vrea să existe și vrea să existe pentru că iubește. Iubirea este plinătatea libertății. Eros-ul se referă tocmai la capacitatea de auto-depășire a iubirii, la iubirea ca întrepătrundere a existenței, a voințelor și a energiilor. Principiul Cauzal al libertății este iubirea («Dumnezeu este iubire») și tocmai de aceea se împlinește în Treime: pentru a exprima comuniunea dragostei și întrepătrunderea perfectă a celor trei ipostasuri ale libertății, care pot fi descrise numai folosind nume definitoare ale relației, iar nu nume de individualități egocentriste. Așadar nu spunem: Zeus, Apollo și Hermes, ci mărturisim: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, nume care exprimă existența ca raportare, ca relație, adică libertate față de orice formă de determinare entică – individuală.

Principiul Cauzal al libertății, care este iubire, vădește existența ca libertate ce constă în asumarea cauzelor (creaturilor) iubirii în duhul libertății. Însăși iubirea, ca și cauză a existenței, se întrupează, pășește în Istorie, ia trup și sânge omenesc, devenind om adevărat – Iisus Hristos. Prin Învierea Sa din morți, vine să desființeze, să strivească orice formă de îngrădire existențială a omului. Învierea reprezintă actul de instituire a Bisericii, care nu este o nouă religie, o nouă doctrină morală, o instituție de utilitate publică, ci un nou mod de existență și, în același timp, co-existență, în care se oglindește și se înfăptuiește libertatea treimică, adevăratul Eros.

Dacă Hristos a înviat cu adevărat din morți, Învierea Sa «sădește» Biserica în timp: este vorba despre «sămânța cea mai mică dintre toate semințele», acel «puțin aluat care dospește toată frământătura». Cu alte cuvinte, «sădește» posibilitatea învierii de obște, a libertății existențiale a «întregului neam omenesc». Așadar existăm, pentru că Iubirea ne-a chemat de la inexistență la existență. Avem libertatea de a spune nu la chemarea Iubirii, la existența Iubirii. Însă acest nu este echivalent cu «inexistența cea fără esență», pe când răspunsul afirmativ la chemarea Iubirii ne deschide ușa către libertatea iubirii, ne introduce în existență ca libertate.

Trăind experiența cunoașterii pe care o dobândim prin relație, «așteptăm învierea morților», adică plinătatea mai presus de minte a existenței, dar nu ca pe o necesitate prestabilită, ci întrucât vrem să existăm cu adevărat, și existăm întrucât suntem îmbătați de eros. Și încă ceva: existăm nu conform «tiparului» pe care ni-l dictează firea, ci conform libertății relației, care nu ne îngrădește în nici un fel existența.

«Unde este gheena care adânc ne întristează? Unde este iadul care îndelung ne înspăimântează în multe feluri? Ce este gheena în fața harului Învierii Lui, prin care ne-a ridicat pe noi și ne-a îmbrăcat în nestricăciune?».

Sursa: yannaras.gr