Învierea lui Lazăr

Vă voi aminti un frumos cuvânt al marelui nostru Părinte Epifanie, Episcopul Ciprului, pe care l-a rostit la începutul unei omilii a sa: ”Cu șase zile înainte de Paște, pe cel cu cinci simțuri, pe cel de patru zile, Cel de-trei-zile îl va dărui celor două, pe cel unul”, adică: ”Cu șase zile înainte de Paște, pe acela care era om și avea cinci simțuri, dar a fost patru zile mort, adică pe Lazăr, Hristos, Care peste câteva zile se va afla trei zile în Iad, celor două surori ale lui Lazăr, adică Martei și Mariei, pe cel unul, adică pe Lazăr, li-l dăruiește viu”.

Domnul nostru Iisus Hristos, Care și-a dus la bun sfârșit misiunea și a tămăduit rana atotomenească și Care în șase zile urma să Se predea Preacuratelor Sale Patimi, prin care avea să pecetluiască desăvârșirea mântuirii noastre, a arătat ucenicilor Săi și îndeobște întregii lumi, ca pregustare, că există înviere din morți și că El este cu adevărat ”Învierea și Viața”. Chiar înainte de aceste fapte cutremurătoare, adică de Învierea Domnului, a avut loc înainte cu șase zile învierea lui Lazăr, care, după cum bine știți, era prieten al lui Hristos. Și la Simon leprosul, fariseul, tatăl lui Lazăr, pentru că era credincios, îi plăcea Domnului să vină adesea acasă și să aibă relații prietenești cu familia lui.

L-a înviat pe Lazăr nu atât pentru a arăta puterea măreției Sale dumnezeiești, de altfel o făcuse și mai înainte cu alte prilejuri, ci ca să arate că de-acum era aproape vestea nimicirii morții și vestea învierii depline a firii umane și a întregii restaurări a firii ”celei supuse stricăciunii” din pricina căderii omului.

Învierea lui Lazăr, fragment de iconostas, secolul al XII-lea, Muzeul Bizantin, Atena

Faptul istoric al învierii lui Lazăr îl abordăm din punct de vedere anagogic, după cum adeseori fac Părinții noștri tâlcuind Scriptura, ca să ne ridicăm la o concluzie duhovnicească de care mult ne vom folosi. Fiecare lucru cuprins în Scriptură are judecăți multiple. Învierea lui Lazăr istoric a avut loc atunci, dar acest lucru, transportat în alegorie, lucrează în fiecare zi în sufletele oamenilor. Iată, așadar, care este tâlcuirea anagogică. Domnul nostru Iisus Hristos, care este totdeauna cu noi, după cum Însuși mărturisește, ”iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Ioan 28:20), Se întoarce spre noi și cercetează starea fiecăruia și tainic grăiește puterilor Sale cerești și celor mântuiți: ”Lazăr, prietenul nostru, a adormit”. Fiecare dintre noi este un Lazăr mort și un prieten al Iisus-ului nostru, pentru care El S-a jertfit și Care de toți Se îngrijește. Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul Atoatecunoscător, preabunul Stăpân și adevăratul nostru Părinte, văzând starea noastră de moarte, fără încetare strigă către puterile Sale cerești: ”Lazăr, prietenul nostru, a murit”. Acum, cine dintre cei adormiți va fi în stare să stârnească compătimirea Lui, așa încât El să intervină și să îl învie? Pentru că El singur a mărturisit: ”Eu sunt Învierea și Viața”. După cum spune cuvântul evanghelic, când sora cea mare a lui Lazăr, Marta, deși credea în Iisus Hristos, totuși, în gemetele durerii că l-a pierdut pe prea scumpul ei frate, uitând de puterea Învierii care se afla în El, a început să îi spună cu reproș: ”Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (Ioan 11:21). Iar Iisus îi răspunde: ”Fratele tău va învia” (Ioan 11:23). Și din nou aceasta nu înțelege cuvântul Lui și stăruie: ”Da, Doamne, știu că va învia la înviere în ziua de cea de apoi” (Ioan 11:24). Atunci Iisus proclamă: ”Eu sunt Învierea și Viața” (Ioan 11:25).

Așadar, Acesta este Iisus al nostru, Care rămâne cu noi ca Înviere veșnică și definitivă și așteaptă învierea noastră, a fiecăruia. Când ne vom întoarce și noi către El, ca să îi spunem suferința pe care o trăim în moartea în care ne aflăm, ca să strige și la noi: ”Lazăre, vino afară!” (Ioan 11:43)? Ca să se întâmple aceasta, avem nevoie de oameni care să ne stea alături, așa cum avea Lazăr pe cele două surori ale sale, pe Marta și pe Maria. Marta simbolizează la Părinți lucrarea practică, pocăința practică și nevoințele trupești. Iar, pe de altă parte, Maria simbolizează contemplarea, dumnezeiasca vedere, interiorizarea duhovnicească prin care fiecare suflet rațional comunică cu Dumnezeu. Pocăința practică presupune durere, tânguire și plâns ”pentru păcatele cele de mai înainte” și tânguire din râvna de dobândire a virtuților și a harismelor, pe care ni le-a lăsat ca moștenire Iisus al nostru și aparțin fiecăruia dintre noi. ”Ni s-a arătat” – spune Sfântul Ioan – ”chipul pe care-l vom dobândi, am văzut deci, când S-a arătat, că vom fi asemenea Acestuia”. Cu alte cuvinte, Îl vom vedea pe Domnul nostru în ziua învierii celei de obște și vom fi asemenea cu El. ”Dumnezeu în mijlocul dumnezeilor”, după chipul Arhetipului.

Ca să ajungem la această vrednicie, trebuie, așa cum am spus, să dobândim mai întâi pocăința neîncetată, sinceră și dovedită în fapt, care ne va duce la vederea lui Dumnezeu. Pentru că în fapt am păcătuit, în fapt ne-am lepădat de Iisus al nostru, în fapt L-am terfelit și L-am trădat, de aceea, în fapt, acum, să ne întoarcem și să-I dovedim că nu ne vom mai pleca genunchii în fața vreunui idol al păcatului.

Acum suntem datori, fiecare dintre noi, să dobândim cele două surori, făptuirea reală a pocăinței care ne îndepărtează de orice încălcare a poruncii. Dumnezeu nu respinge nici o ființă rațională, nici pe atei, nici pe materialiști sau pe anarhiști, chiar dacă aceștia, cu buzele, se leapădă de El. Nu Îl pot tăgădui însă pe Dumnezeu, căci, pentru a putea să tăgăduim ceva, trebuie să fim în stare să desființăm acel lucru. Atunci abia ne vom lăuda în necredința noastră că acel lucru într-adevăr nu există, dacă putem să îl nimicim. Dacă noi Îl tăgăduim pe El, spune Pavel, El totuși rămâne credincios. Care, deci, este tăgăduirea, dacă lucrurile stau așa? Tăgăduirea stă în călcarea poruncii. Acest lucru îl învățăm din istoria lumii. Amândouă stihiile, atât cea omenească, cât și cea îngerească, care au căzut și s-au zdrobit, nu L-au tăgăduit pe Dumnezeu, ci porunca Lui. Și tocmai încălcarea legii, care se socotește tăgăduire, a provocat căderea, zdrobirea și moartea. Acum, și pentru noi, modul de întoarcere este mărturisirea practică. De acolo unde ne-am înșelat și am fost momiți și am început să încălcăm legile lui Hristos și ne-am pustiit pe noi înșine, pe aceeași ușă ne vom întoarce. Să încetăm să mai păcătuim, să încetăm să ne mai lepădăm de El și să Îl trădăm. După ce vom ajunge la această stare prin harul Lui, atunci se va înrădăcina mai adânc în lăuntrul nostru această simțire a pocăinței care va stârni în noi tânguirea, durerea și plânsul. Atunci, mintea, liberă de înrâurirea și înrobirea înșelărilor cele din afară, a ruinării celei din afară, se întoarce către Dumnezeu, iar cel ce fără încetare se tânguiește cere mila Lui – aceasta este atitudinea Mariei. Când vom dobândi cele două surori, să fiți siguri că mintea-Lazăr, sinele nostru sufletesc, va învia, așa cum s-a petrecut cu Lazăr cel istoric. Și atunci, așa cum spune Evanghelia, a cercetat Iisus al nostru casa lui Lazăr și I-au gătit acolo masă, iar Lazăr ”era unul dintre cei ce ședeau cu El la masă” (Ioan 12:2).

Astfel, mintea-Lazăr se va afla împreună cu al nostru Iisus în veselia cea duhovnicească, acolo unde ne adeverește că ”vă voi găti vouă loc” (Ioan 14:3). Acolo, în cereasca atotveselie, ca moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori ai Iisus-ului nostru, ne vom afla și noi, ca oarecând Lazăr, la aceeași masă ”împreună-rugători”, iar nu tânguindu-ne pentru moarte, ci bucurându-ne pentru învierea noastră personală.

Fiecare dintre noi, așadar, să se zorească să dobândească fără întârziere virtuțile care sunt personificate de cele două surori, Marta și Maria, care sunt în stare să Îl convingă pe Iisus al nostru să înfățișeze trupul minții noastre moarte și să poruncească ca Unul ce este Cuvânt Atotputernic: ”Lazăre, vino afară!” din mormântul nesimțirii și ”intră în bucuria Domnului tău”. Amin.

Sursa: Gheronda Iosίf, Vestiri Athonite, Cuvinte de suflet folositoare vatopedine, Editura Sfintei Mari Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte 1999.