Père Placide Deseille: Drumul meu către Ortodoxie – Începutul (1926-1942)

Mă gândesc cu o profundă recunoştinţă la toţi cei care au contribuit la educaţia mea umană şi spirituală. Am fost format, în sânul familiei mele, la şcoala marii tradiţii liturgice şi patristice a Bisericii. Bunica mea şi cele două mătuşi din partea tatălui, care au exercitat asupra mea o influenţă profundă, aveau ca şi cărţi de căpătâi Cartea rugăciunii antice de Dom Cabrol şi Anul Liturgic de Dom Guéranger, care conţin atâtea texte admirabile ale liturghiilor străvechi din Occident şi Orient.

Aceste trei femei, animate de o credinţă solidă şi de o evlavie profundă, detestau pietatea sentimentală şi au știut să-mi ofere de foarte devreme sensul şi gustul bogăţiilor Tradiţiei. Ele iubeau, de asemenea, viaţa călugărească, operele lui Dom Marmion [1], iar marile abaţii din Beuron, Maredsous şi din Solesmes [2] erau sferele înalte ale creştinismului lor. În liceu, educatorii mei iezuiţi – oameni de rugăciune, de o mare nobleţe a inimii şi de o mare inteligenţă – au trezit în mine dragostea pentru Antichitatea clasică greacă şi latină, pentru Evul Mediu Cavaleresc și, de asemenea, pentru secolul al XVII-lea francez. Sub îndrumarea lor, în pragul adolescenţei mele, am descoperit în rugăciune, mai ales în rugăciunea către Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, un izvor de pace şi de bucurie pururea curgător.

Totuşi, mediul meu familial era surprinzător de divers. Credinţei profunde a familiei mele din partea tatălui se opunea vechea tradiţie socialistă şi anticlericală căreia i se revendica mama mea, care nu putea suporta ideea vederii vreunei suferinţe pe marginea drumului. Două dintre mătuşile mele din partea mamei se căsătoriseră cu emigranţi ruşi, fraţii Constantin şi Serghie Cherchevsky din Chessin, astfel încât Ortodoxia avea să facă parte foarte curând din mediul meu familial. O altă mătuşă de-a mea se căsătorise cu un descendent al unei întregi linii de pastori calvini, Félix Gal-Ladevèze, şi am încă amintirea crucii hughenote pe care o purtau verii mei mai tineri. Acest unchi era animat de un duh profund evanghelic. Îmi amintesc că am asistat, pe când aveam zece sau unsprezece ani, la conversaţii în care el insista cu putere asupra iubirii vrăjmaşilor şi iertarea greşelilor, lucruri care erau, după el, criteriul adevăratului duh creştin. Anumite anecdote care circulau în familie arătau că ştia să pună în practică ceea ce profesa.

Trebuie să fi avut cam doisprezece ani când am citit într-o revistă mai veche, Luna literară şi pitorească, un articol ilustrat cu evocatoare fotografii despre mănăstirile din Meteore, în Thessalia. Această lectură avea să-mi lase o profundă impresie, presimţind că aceste cuiburi de vulturi duhovniceşti erau simboluri ale unei tradiţii încă şi mai venerabile, încă şi mai autentice decât aceea a marilor abaţii contemporane benedictine de care îmi vorbea bunica mea. Mi-ar fi plăcut să fiu călugăr în Marile Meteore. Dar, aceasta era, în mod evident, o dorinţă irealizabilă şi nici măcar nu-mi imaginam că aş fi putut fi acceptat într-o mănăstire catolică, într-atât sublimă şi inaccesibilă îmi părea viaţa care se ducea acolo. Calea mea îmi părea croită către căsătorie şi o carieră profană.

Războiul din 1939 şi ocupaţia germană vor schimba în mod brutal întreg cadrul existenţei mele. Mi s-a oferit ocazia să frecventez Abaţia de Wisques, în regiunea Pas-de-Calais. Acolo am cunoscut un călugăr admirabil, Dom Pierre Doyère, fost ofiţer de marină, intrat în această mănăstire al cărei rugător devenise apoi. Am rămas mereu foarte ataşat de el, cât şi de Părintele Abate, Dom Augustin Savaton. Cincisprezece ani mai târziu, am ajuns să colaborez cu Dom Doyère, pentru colecţia «Sources chrétiennes», la ediţia operelor Sfintei Gertrude din Helft, marea mistică benedictină a secolului al XIV-lea.

Mă entuziasma figura Sfântului Francisc de Assisi şi a primilor săi tovarăşi, descoperită de-a lungul operelor lui Joergensen [3] şi Fioretti [4], însă franciscanismul nu mă atrăgea. Am vizitat câteva abaţii benedictine, mai ales Solesmes, unde aveam să revin adesea şi care va rămâne pentru mine, alături de Trappe, o a doua patrie spirituală. Dar viaţa benedictină, care mă cucerea prin înrădăcinarea sa tradiţională, nu satisfăcea în mine o anumită nevoie de absolut, un gust pentru un fel de asprime a existenţei şi de primitivism evanghelic pe care le evocau aşa de bine, în ochii mei, sihăstriile franciscane din Ombrie şi mănăstirile din Meteore.

Va urma…

[1] Dom Colomba Marmion (1858-1923), Abate de Maredsous, a publicat solide opere de spiritualitate, fondate pe teologia Sfântului Pavel și pe Regulile Sfântului Benedict.

[2] Beuron, Maredsous și Solesmes sunt mănăstiri benedictine situate în Germania, Belgia și respectiv în Franța. În secolul al XIX-lea și în secolul al XX-lea au contribuit foarte mult la reînnoirea liturgică și patristică în Biserica Catolică.

[3] Autor danez care a scris o excelentă carte despre Viața Sfântului Francisc de Assisi și alte lucrări despre originile monahismului franciscan.

[4] Fioretti (Florilegii ale Sfântului Francisc) este o antologie scrisă în sihăstria din Ombria cuprinzând viața Sfântului Francisc de Assisi și a însoțitorilor săi.