Père Placide Deseille: Drumul meu către Ortodoxie – Metocurile din Franța ale Mănăstirii Simonopetra (1978-prezent)

În 1978, comunitatea din Simonos Petra număra în sânul său trei călugări de origine franceză: Părinții Serafim, Elie și eu însămi. Acești trei călugări erau dispuși deopotrivă: fie să rămână în Sfântul Munte, fie să se stabilească în Franța, după cum va decide egumenul lor, Arhimandritul Emilianos. Acesta va găsi de cuviință ca ei să se întoarcă în Franța pentru a înființa aici methochia (mănăstiri sau schituri ce depind de alte mănăstiri) ale Mănăstirii Simonos Petra.

Mitropolitul Meletios, arhiepiscop al Bisericii Grecești de la Paris, care ne cunoștea bine, își va da acordul și nu va înceta să sprijine acest proiect, cu toată bunăvoința sa. Astfel s-au născut două metocuri franceze, unul situat la Martel, în departamentul Causse du Quercy, iar, celălalt, în Dauphiné, într-o depresiune adâncă din Vercors.

Biserica Mănăstirii Schimbării la Față de la Terrasson

Mănăstirea Schimbării la Față

Înființat de către Părintele Elie, metocul din Martel va lua numele de Mănăstirea Schimbării la Față. Pe urmă, va trebui să fie transferat într-un loc mai potrivit, aproape de orașul Terrasson, în departamentul Dordogne. Va fi, încă de la început, un schit de maici, primul din Europa Occidentală. Astăzi numără cinci călugărițe. Este o mănăstire mică, foarte caldă, foarte liniștită, care asigură o prezență luminoasă a Bisericii Ortodoxe într-o regiune a Franței unde aceasta este foarte puțin reprezentată.

Metocul aghiorit Sfântul Antonie cel Mare din Saint Laurent en Royans

Mănăstirea Sfântului Antonie cel Mare

Schitul din Saint Laurent en Royans, departamentul Dauphiné, a fost închinat Sfântului Antonie cel Mare datorită apropierii de vechea Abație Saint-Antoine-en-Dauphiné, unde se află la închinare moaștere sfântului și care a fost, din secolul al XIII-lea până în secolul al XVIII-lea, mănăstirea de metanie a tuturor călugărilor antonini din Occident. Începând cu secolul al XI-lea, un schit ce ținea de această mănăstire a fost ridicat în depresiunea Combe-Laval, acolo unde noul metoc athonit va lua naștere. Acesta va fi pus, de asemenea, sub ocrotirea Sfântului Nectarie de Eghina, a cărui ocrotire o va simți mereu mica comunitate, dar și a Sfântului Mémoire, episcop italian al cărui cult a fost adus, fără îndoială, de la Bari la Combe-Laval de către pelerinii medievali din Saint Nicolas.

Mănăstirea Solan

Metocul Sfântul Antonie a fost înființat pentru a fi o mănăstire de călugări. Cum, începând cu 1981, cele care se vor prezenta vor fi mai întâi vocațiile feminine, va trebui să se întemeieze în curând pentru ele, la câțiva kilometri de comunitatea de călugări, o mănăstire de călugărițe, care va lua numele de Mănăstirea Acoperământul Maicii Domnului. Clădirile unde se va instala vor deveni foarte repede prea neîncăpătoare prin creșterea numărului de călugărițe și va fi transferat în 1991 în regiunea Gard, la ferma Solan în apropiere de orașul Uzès.

Mănăstirea Solan

Printr-o succesiune de circumstanțe providențiale, maicile Mânăstirii se vor găsi în posesia unui mare domeniu agricol. Astfel, puse în contact cu realitățile lumii rurale, ele își vor da seama curând de efectele nefaste ale culturii industriale practicate astăzi pe o scară foarte mare în lume. Credința lor ortodoxă și cunoașterea Părinților Bisericii le vor da convingerea că omul nu a fost pus de către Dumnezeu în lume pentru a o domina și a o exploata după bunul lui plac, în căutarea unui profit fără limite, ci că rolul său este de a fi un liturghisitor și un șef de cor al unei creații făcută pentru a cânta slava Autorului său. Atitudinea fundamentală a omului în raport cu restul creației nu trebuie să fie dominarea și exploatarea, ci binecuvântarea și atitudinea de mulțumire în fața darurilor primite de la Dumnezeu.

Surorile din Mănăstirea Solan, ajutate de sfaturi foarte competente, au început să pună în valoare domeniul lor agricol după metode ce respectă mediul și echilibrul natural. S-au obținut rezultate foarte încurajatoare și s-a creat o asociație, «Amis de Solan», fost creată pentru a pune împreună persoane, care, deși provin din medii și confesiuni diferite, se interesează de ceea ce se realizează la mănăstire și își aduc competența și ajutorul în slujba sarcinii asumate de către călugărițe. Acestea înțeleg să răspundă astfel apelurilor lansate în mod succesiv de doi patriarhi ecumenici, Dimitrie și Bartholomeu, care s-au străduit să sensibilizeze pe Ortodocși cu privire la aspectul etic și spiritual a problemei ecologice, și care au descoperit în problemele de această natură un teren unde ortodocșii și non ortodocșii pot întreprinde o fructuoasă colaborare.

Dezvoltarea Mănăstirii Sfântul Antonie cel Mare

În ceea ce privește Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare, aceasta nu avea cum să se consacre unei activități agricole. Înconjurată de pante abrupte și necultivabile, neavând decât un teren de o suprafață foarte mică, mănăstirea nu putea trăi decât grație unei activități artizanale și din primirea oaspeților.

În 1978, odată cu instalarea primilor doi călugări, mănăstirea nu se compunea decât dintr-o clădire vetustă și un hambar. A trebuit ca acest ansamblu să fie restaurat pentru a-l face locuibil. Lipsa completă a mijloacelor financiare va obliga pe călugări să realizeze ei-înșiși toată această muncă. A fost amenajat un paraclis provizoriu care se compunea din două camere ale casei. Dar, zece ani mai târziu, acest paraclis devenise mult prea strâmt datorită creșterii numărului de călugări care va ajunge foarte repede la numărul de zece și, mai ales, a creșterii numărului de credincioși ortodocși stabiliți în satele dinprejur. Va trebui să se întreprindă construcția unei biserici adevărate.

Ne vom decide pentru construcția acestei biserici în momentul pregătirii pentru sărbătorirea unui mileniu de la încreștinarea Rusiei; de aceea ne-am hotărât ca toate slujbele și rugăciunile care se vor face aici să fie pentru a obține eliberarea acestei țări de jugul comunismului ateu și că aceasta va fi închinată Sfântului Siluan, recent canonizat, care este ca o legătură vie între Muntele Athos și Rusia, și un mijlocitor pentru țara sa de origine. Finanțarea tuturor lucrărilor a fost asigurată exclusiv prin donațiile credincioșilor ortodocși din regiune și a prietenilor mănăstirii. Unii dintre ei nu au ezitat să-și ofere toate economiile.

Planurile au fost desenate de unul dintre călugării mănăstirii, Părintele Gildas, cu diplomă în arheologie bizantină. Acesta va coordona toate lucrările, asistat de sfaturile prietenilor arhitecți ai mănăstirii. Lucrările cele mai importante de zidărie și de acoperișuri au fost realizate de o intreprindere locală. Toate celelalte – tencuială interioară, pardosire, vitralii, tâmplăria și mobila, sculptură în piatră și în lemn, a fost opera călugărilor mănăstirii, dintre care mai mulți erau excelenți artizani – mai ales Părintele Serafim, care va executa tencuiala interioară, toate lucrările de mobilare și de sculptură în lemn, vitraliile de sticlă, inspirate de claustra preromane din Spania.

La ceva vreme după terminarea lucrărilor, respectiv doi ani și jumătate mai târziu, frontierele Rusiei fiind dechise, un excelent pictor de icoane din Moscova, Iaroslav Dobrynine, va veni să viziteze mănăstirea. El va aprecia foarte mult arhitectura bisericii și ne va propune să realizeze benevol decorarea iconografică, vrând să manifeste astfel ajutorul Rusiei la dezvoltarea Ortodoxiei în Franța. Pe parcursul a cinci ani, va veni regulat să petreacă câte șase luni la mănăstire pentru a executa această lucrare, ajutat de către soția la, Galina. Va realiza astfel șase sute de metri pătrați de pictură murală al cărei stil va alătura celei mai bune tradiții bizantine ceva din dulceața și luminozitatea vechilor icoane slave. De profesie arhitect, va ști să integreze perfect compozițiile sale cu arhitectura construcției, făcând astfel din Biserica Sfântului Siluan o veritabilă bijuterie a artei sacre. O bucățică din moaștele Sfântului Antonie cel Mare a fost dată mănăstirii, mulțumită buneivoinței arhiepiscopului catolic din Aix-en-Provence, iar o bucățică din moaștele Sfântului Siluan ne-a fost oferită de către Arhimandritul Sofronie, pecetluind, astfel, prietenia de lungă durată care exista între noi și Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Maldon.

Biserica a fost târnosită sâmbătă, 20 mai 2000, de către Eminența Sa, Monseigneur Jeremie, Mitropolitul grec-ortodox de Franța, în prezența Preacucernicului Părinte Elisei, care îl va înlocui pe Arhimandritul Emilianos, egumenul Mănăstirii Simonos Petra și a numeroși călugări ai acestei mănăstiri.

Chiar în aceiași perioadă, la mănăstirea Schimbării la Față, Părintele Elie va ridica o biserică de lemn, de dimensiuni mai reduse, dar plină de farmec și care evoca micile biserici din România.

Insula Porquerolles

Părintele Serafim la Porquerolles

Un fericit concurs de circumstanțe îl va aduce pe primul meu tovarăș, Părintele Serafim, să descopere Insula Porquerolle, una dintre insulele arhipelagului «Îles d’Or» care sunt în fața coastei departamentului Var. Părintele Serafim, care ducea o viață cenobitică de aproximativ cincizeci de ani, dorea de multă vreme să se retragă în singurătate. Această insulă, unde au trăit, la începutul secolului al V-lea, cei patru călugări cărora Sfântul Casian le-a dedicat ultimele două cărți din Cuvântările sale, i s-a părut potrivită pentru a-și realiza planul. Aici va găsi peisaje mediteraneene și orizonturi marine care le aminteau pe cele din Muntele Athos. Am contactat pe Directorul Parcului National, responsabil cu ocrotirea insulei și, mulțumită lui, am putut să obținem, printr-un contract de închiriere pe termen lung, închirierea unui fort în parte ruinat, datând de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Fortul Pocăinței, care, în ciuda afluxului de vilegiaturiști de pe plajă, se bucura de o minunată atmosferă de singurătate, de liniște și de pace. În ciuda vârstei sale înaintate și cu prețul unei munci foarte aspre, Părintele Serafim va întreprinde restaurarea fortului și îl va transforma într-o sihăstrie cu hramul Sfintei Maria a Deșertului (Sfânta Maria Egipteanca). El trăiește acolo de mai bine de zece ani, împărțindu-și timpul între rugăciune de noapte, lectura din Sfinții Părinți și lucru, acoperind cu mijlocirea sa această Coastă de Azur atât de mondenă și, dincolo de asta, lumea noastră atât de zbuciumată.

Activități diverse

În 1978, Nikita Struve de care, curând, avea să mă lege o profundă prietenie, îmi va cere ca un week-end în fiecare lună să slujesc liturghia și să țin conferințe la Centrul Spiritual pe care tocmai îl crease la Moulin de Senlis, la Montgeron. Aceste zile de rugăciune liturgică și de învățătură vor avea loc în mod regulat timp de aproximativ douăzeci de ani. Începând cu 1994 am fost invitat să predau cursul de Patrologie la Institutul de Teologie Ortodoxă Saint-Serge, ceea ce mă va obliga să petrec în fiecare lună câte o săptămână la Paris. Din 1990 până în 2003, aceste activități au fost perturbate adesea de probleme de sănătate, care m-au redus chiar timp de câteva luni la o imobilitate completă. În ciuda unor sechele câteodată destul de dureroase, am putut să-mi reiau, după aceea, ritmul obișnuit de viață, împărțindu-mi timpul, în principal, între Mănăstirea Sfântul Antonie, Mănăstirea Solan și Institutul Saint-Serge.

Munca de traducere a marilor texte ale tradiției monastice mă interesa încă foarte mult; mi se părea indispensabil și inseparabil de opera de întemeiere monastică pe care am întreprins-o în Franța. În timpul șederii noastre la Simonos Petra, între 1976 și 1978, tradusesem Scara Sfântului Ioan Scărarul. Odată cu întoarcerea noastră în Franța, în 1978, m-am străduit să traduc un alt text important, Omiliile, atribuite în mod tradițional Sfântului Macarie Egipteanul. Aceste două volume au apărut în colecția «Spiritualitate orientală». La cererea Părintelui Abate de Bellefontaine, Dom Etienne, și a Părintelui Gérard, director al colecției, în 2003 voi întreprinde traducerea versiunii grecești a Discursurilor ascetice a Sfântului Isaac Sirul, scrise în limba siriacă în secolul al VII-lea și traduse în greacă în secolul al IX-lea de către doi călugări de Saint-Sabas, în Palestina. Am ezitat mult să accept această muncă, în principal deoarece anumite texte ale Sfântului Isaac, care lipsesc – este adevărat – din versiunea grecească, învață despre mântuirea la sfârșitul lumii (apocatastaza) a tuturor creaturilor raționale, a osândiților la iad și, inclusiv, a demonilor. Această doctrină contrazice afirmațiile foarte clare ale Evangheliilor și a fost condamnată de către autori duhovnicești incontestabile, cum ar fi Sfinții Părinți Ioan și Varsanufie de Gaza, cât și de către al V-lea Sinod Ecumenic. Vedeam foarte clar că autorii ortodocși și catolici care predică astăzi doctrina apocatastazei și declară, fără să ezite, că «toți vom fi salvați», se depărtează de credința autentică a Bisericii și de învățătura dascălilor spirituali cei mai de necontestat. Dar, pe de altă parte, în ceea ce privește toate celelalte puncte, învățătura Sfântului Isaac, în scrierile sale traduse în greacă, este atât de minunată și, în câteva locuri, contrazice chiar, în mod clar, învățătura infailibilității mântuirii finale, că nu puteam decât să mă alătur părerilor marilor Bătrâni ai Greciei și ai Sfântului Munte, care îl prețuiau foarte mult și din care făcuseră cartea lor de căpătâi. Am făcut deci această traducere care mi-a luat doi ani și jumătate de lucru, precizând într-o notă care era părerea mea legată de apocatastază. Programul colecției Spiritualité orientale fiind modificat între timp, cartea va fi editată de către cele două mănăstiri ale noastre în octombrie 2006.

Metocurile athonite și «diaspora» ortodoxă

Metocurile franceze ale Sfântului Munte au adoptat felul de viețuire și tradiția spirituală de la Mănăstirea Simonos Petra. Viața care se duce aici este cenobitică, adică în întregime comunitară. Slujbele religioase sunt făcute conform tipicului Muntelui Athos, dar în limba franceză, cu melodii tradiționale bizantine, a căror adaptare a cerut o muncă enormă, începută la Aubazine de către Părintele Serafim și continuată, la Sfântul Antonie cel Mare și la Solan, cu concursul unei foarte remarcabile muziciene, Andrea Atlanti, care și-a consacrat talentul în slujba acestei munci, care însă este departe de a fi terminată. O mare importanță este dată, de asemenea, rugăciunii personale la chilie, după un «canon» pe care fiecare călugăr sau călugăriță îl primește de la duhovnicul său și vorbirii neîncetate cu Dumnezeu, pe cât posibil, fără întrerupere.

Situația pe care o au metocurile franceze este totuși destul de diferită față de cea a marilor Mănăstiri din Muntele Athos, datorită prezenței lor într-o țară unde Ortodoxia este foarte minoritară și a implantării lor destul de recentă. Cu siguranță, aceste mănăstiri există, înainte de toate, pentru ca bărbați și femei, de sorginte ortodoxă sau convertiți, să-și poată consacra aici în întregime viața lui Dumnezeu. Dar ei au și un rol de jucat vis-a-vis de laicii ortodocși, sau chiar de non-ortodocși în mijlocul cărora s-au stabilit.

Franța este o țară descreștinată din plin, dar unde Biserica Catolică rămâne totuși foarte majoritară. Ortodocșii nu reprezintă aici decât un procentaj din populație foarte scăzut. Situația Ortodoxiei se arată aici și mai dificilă prin faptul că ea s-a implantat în favoarea diverșilor emigranți, în principal ruși și greci.

Poziția noastră de monahi din Athos în Franța are avantajul de a ne pune în afara antagonismelor juridiscționale. Athosul are, de secole, o vocație inter-ortodoxă. Călugări de naționalități foarte diverse se întâlnesc aici cu sentimentul unei comune apartenențe «Grădinii Maicii Domnului». Ne-ar plăcea ca prezența noastră în Franța să fie, astfel, un factor de uniune și convergență spirituală între ortodocșii de diferite origini.

Un bătrân călugăr din Sfântul Munte, acum trecut la Domnul, Părintele Ghelasios din Simonopetra, ne-a spus într-o zi: «Voi nu sunteți romano-catolici convertiți la Ortodoxia grecească. Sunteți creștini din Occident, membrii ai Bisericii din Roma, care intră în comuniune cu Biserica Universală. Rolul vostru este mult mai mare și mult mai important.» Și, pe când ne spunea acestea, lacrimi mari îi curgeau pe obraji.

Cu siguranță, noi ne-am «convertit» cu adevărat, în sensul că am trecut de la Biserica Romană – pentru care noi păstrăm o imensă recunoștință pentru tot ceea ce am primit în sânul familiilor noastre și de la acest popor creștin care ne-a purtat atât de mult timp – la Biserica Ortodoxă. Dar această Biserică nu este pur și simplu o Biserică «orientală», o expresie orientală a credinței creștine: ea este Biserica lui Hristos. Esențialul tradiției sale a fost tradiția comună a tuturor creștinilor de-a lungul primelor secole și, intrând în comuniune cu ea, noi nu facem decât să revenim la acest izvor. Noi nu ne-am «schimbat Biserica»: noi nu am dorit altceva decât să intrăm în plenitudinea originară a singurei Biserici a lui Hristos. Ne simțim ca făcând parte, în mod plenar, dintre acești creștini din Occident, care «cerând să fie primiți în biserica Ortodoxă nu au renegat ceea ce, în Occident, și în mod particular în țara lor, înainte și după separare și schismă, poartă pecetea Duhului Sfânt care suflă acolo unde dorește [22].»

Călugări ortodocși, chemați să trăiască în pământul Franței după tradiția Sfântului Munte, știm că misiunea călugărului «nu este de a face ceva prin sine însuși, ci de a purta prin viața sa mărturia că moartea a fost biruită. Și aceasta nu se face decât îngropându-se el însuși ca o sămânță în pământ [23].»

Și, mai ales, știm că «nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie.» (Evrei 13, 14)

Text a apărut în Le Messager orthodoxe, N° 95, 1984. 

[22] E.BEHR-SIGEL, în Contacts, n° 45 (1964/l), p. 49.

[23] Arhimandritul VASILE, Egumen al Mănăstirii Stavronikita, în Contacts,  n° 89 (1975/l),  p. 101.