Père Placide Deseille: Drumul meu către Ortodoxie – Muntele Athos. Simonopetra (1977-1978)

Arhimandritul Placide Deseille

Curând după aceea vom pleca în Sfântul Munte. Cunoștințele noastre despre Biserica ortodoxă și monahismul ei erau încă exterioare și insuficiente. Posibilitatea de a primi într-o mănăstire o inițiere serioasă la acest gen de viață era un har neprețuit. Simonopetra era remarcabilă atât prin personalitatea duhovnicească a egumenului său, cât și prin tinerețea și elanul spiritual al obștii sale. Aceasta se adunase în jurul Arhimandritului Emilianos, în Mănăstirea Schimbării la Față din Meteore, Thessalia, unde luasem un prim contact cu ea. Puțin mai târziu, ea avea să emigreze în Muntele Athos, la Simonopetra. De mai multe ori, călugări catolici fuseseră primiți aici într-un mod foarte frățesc, iar problemele și realitățile Occidentului erau, în mod particular, foarte bine cunoscute și înțelese aici.

Egumenul Emilianos Simonopetritul

Prima noastră ședere în Athos fusese în primăvara anului 1971. Nu se vorbea atunci în Occident despre Sfântul Munte decât în termeni de declin și decadență și nu lipseau voci care să prevadă stingerea completă a monahismului athonit într-un viitor apropiat.

Această primă călătorie ne-a permis deja să ne dăm seama că aceste categorii de «declin» sau, invers, de «reînnoire» sunt destul de inadecvate atunci când vorbim de monahismul ortodox. Ele evocă, mai ales, aspectul exterior, sociologic și statistic al lucrurilor. Dar esențialul este viața profundă care scapă investigațiilor de acest ordin. A existat, în mod cert, o scădere considerabilă a efectivelor ce se datora, în ceea ce-i privește pe slavi, consecințelor instaurării regimului sovietic în Rusia, iar în ceea ce-i privește pe greci, exodului forțat din 1922, care a ruinat înfloritoarea creștinătate grecească din Asia Mică, apoi celui de-al doilea război mondial și războiului civil. Dar, în 1971, această scădere a numărului de călugări era stabilizată și creșterea putea fi întrezărită. Creșterea avea să se accelereze apoi într-un ritm nesperat. Datorită sosirii a numeroși începători și călugări tineri, mănăstirile, care nu mai numărau decât câțiva bătrânei, aveau să reînvie la viață unele după altele. Trebuie să precizăm că acești tineri călugări pe care astăzi îi întâlnim peste tot în Athos, nu pretind în nici un fel să reînnoiască sau să schimbe în vreun fel viața  monastică. Din contră, tendința lor este, mai degrabă, de a prelua formele de viață cele mai tradiționale și mai riguroase, părăsind înlesnirile idioritmiei. Ei nu doresc decât să fie ucenici și să beneficieze de experiența Părinților duhovnici de foarte mare valoare care nu au lipsit niciodată în Sfântul Munte.

Sfântul Siluan, care a trăit în Athos din 1892 până în 1938, este cunoscut în Franța datorită cărții Părintelui Sofronie. Dar existau în Athos, chiar în aceeași vreme, numeroși călugări, care, prin intensitatea vieții lor duhovnicești, nu erau cu nimic mai prejos decât Sfântul Siluan. Mai multe mănăstiri sunt acum conduse de Părinți duhovnicești formați ei-înșiși de către un isihast care a trecut la Domnul în anul 1959: Gheron Iosif, ale cărui admirabile Scrisori au fost publicate [și în limba franceză].

Gheron Iosif Isihastul (1898-1959)

Li se reproșează adesea călugărilor din Sfântul Munte opoziția lor față de ecumenism și sunt acuzați cu ușurință că sacrifică milostenia pentru adevăr. Încă din timpul primei noastre călătorii în Sfântul Munte, pe când încă eram romano-catolici și gândul de a deveni ortodocși nici măcar nu ne trecea prin minte, ne-a fost foarte ușor să constatăm că ei știau să arate o bunătate foarte delicată și plină de atenție față de oameni, oricare ar fi fost convingerile și apartenența lor religioasă, alături de o intransigență doctrinală. De altfel, în ochii lor, respectul total al adevărului este una din primele îndatoriri pe care le-o impune milostenia față de ceilalți. Ei nu au nici o poziție doctrinară particulară și profesează în mod simplu credința Bisericii Ortodoxe: «Biserica una este. Această Biserică una și adevărată, care păstrează continuitatea vieții ecleziale, adică unitatea Tradiției, este Ortodoxia. A admite că această Biserică, una și adevărată, în stare pură, nu există pe pământ și că ea este parțial conținută în diferitele «ramuri», ar însemna […] a nu avea credință în Biserică și în Stăpânul său [21]».

Athoniții țin, pur și simplu, ca această convingere a lor să se vadă în fapte. Ei nu pot aproba comportamente sau vorbe care să pară că implică o recunoaștere practică a teoriei «ramurilor». Unitatea creștinilor, pe care o au la inimă tot atât de mult ca și ceilalți, nu se poate realiza decât prin alăturarea non-ortodocșilor la integritatea și plenitudinea credinței apostolice. Ea nu va putea fi rodul compromisurilor și eforturilor născute dintr-o aspirație umană și naturală la unitatea între oameni, care nu ar prețui moștenirea încredințată Bisericii. În materie de ecumenism ca viață spirituală, atitudinea athosului este una de sobrietate și discernământ. Trebuie să știm să filtrăm atât elanurile sensibilității ca raționament al spiritului și, mai ales, să renunțăm la «a plăcea oamenilor», dacă dorim să plăcem lui Dumnezeu și să intrăm în Împărăția Sa.

Egumenul Emilianos cu obștea

Primirea în Biserica Ortodoxă

Am fost primiți în Biserica Ortodoxă pe 19 iunie 1977, la Simonopetra. Diverse informații inexacte, chiar imputări calomnioase, au fost răspândite cu privire la această primire. Împotriva a ceea ce s-a spus sau s-a scris chiar de către ortodocși, pot afirma că niciodată nu ni s-a cerut să ne angajăm în a combate Biserica Catolică! Niciodată nu ni s-a cerut să ne renegăm trecutul. Din contră, egumenul nostru va insista foarte mult asupra faptului că intrarea noastră în Biserica Ortodoxă însemna o desăvârșire, intrarea într-o plenitudine; ea aducea un complement necesar la tot ceea ce primisem mai înainte în Biserica Catolică. Tocmai de aceea, pentru a marca continuitatea cu trecutul, el va insista să-mi păstrez numele pe care l-am primit la intrarea mea întru monahism de la Bellefontaine, unde fusesem pus sub ocrotirea Sfântului Placide.

***

[21] S. BOULGAKOV, L’Orthodoxie, Lausanne 1980.