Primul meu Paște

Dragii mei,

În aceste zile mă întorc mereu cu gândul la zilele copilăriei mele şi-mi amintesc acele minunate sărbători de care mă bucuram în patria mea, când eram un copil fără griji şi părinţii mei mă ocroteau şi mă îndrumau în toate. Fireşte, mama mă lua mereu cu ea la Biserică şi la „îndatoririle mele religioase”, iarna la Sfântul Ion şi la Arătarea Icoanei Maicii Domnului, bisericile din apropierea noastră, unde slujbele începeau ceva mai târziu, la ora opt la prima, la nouă, la cealaltă. Dar când venea primăvara şi puteam să mă trezesc şi să ies mai devreme, tata mă lua cu el la Biserica Episcopală sau la Sfântul Haralambie, biserici de ţară aşezate într-o suburbie pe litoralul mării, unde slujbele începeau de la ora şapte. După slujbă făceam o plimbare pe la Grădini şi ne întorceam puţin cam osteniţi dar amândoi bucuroşi.

O, era atât de frumos! Primăvara, câmpurile verzi era împodobite cu margarete albe şi galbene, cu maci roşii-roşii şi cu alte flori de câmp albastre sau mov. Ce covor multicolor se întindea pe câmp! Îl priveam din uşa deschisă a bisericii, în timp ce se ascultam psalmii, rugăciunile sau Evanghelia. Mai cu seamă Evanghelia îmi plăcea. Sunt atât de poetice toate Evangheliile care se rostesc înainte şi după Paşti! Mai întâi Duminica Floriilor – şi, de obicei, din această Duminică începeam să merg la bisericuţele de ţară – apoi Duminica Învierii, apoi Duminica Tomii, a Mironosiţelor, a Samarinencii… Părintele Logothétis, paroh la Sfântul Haralambie, foarte învăţat, le citea minunat. Nu cântat, cu suişuri şi coborâşuri ale glasului, ca la alte biserici, ci citit răspicat, cuvânt cu cuvânt, expresiv, accentuat, în aşa fel încât să înţeleagă şi cei neînvăţaţi. Şi adevărul este că la aceste bisericuţe mergeau mai cu seamă oameni simpli, smeriţi, din popor – pescari, barcagii, horticultori, morari. Era o plăcere să-i vezi îmbrăcaţi de duminică, ascultând cu atâta evlavie şi atenţie cuvintele Domnului…

În Săptămâna Mare şi de Paști, toată „biserica” mea era Duminica dimineaţă: Învierea şi apoi Liturghia: Veniţi de luaţi lumină, Hristos a-nviat, La început a fost cuvântul şi aşa mai departe. Nu mă scoteau seara: nici la Denii nu mă duceau, nici la Slujba Patimilor, nici la Prohodul Domnului, ale cărui cântări pline de jale care le auzeam de departe dacă se întâmpla să mă trezesc în noaptea Vinerii Mari. Aşadar, nu ştiam prea bine ce se întâmpla înainte de Înviere, doar faptul că în Duminica Floriilor Hristos a intrat triumfător în Ierusalim. Dar ce a făcut acolo, ce i-au făcut, goluri imense… Abia dacă aveam idee.

Şi, dintr-odată, am aflat totul! Crescusem se pare, şi în acel an părinţii mei mă luau cu ei oriunde mergeau. Aşa am auzit şi acele evanghelii teribile din Joia şi Vinerea Mare şi „Astăzi se spânzură pe lemn…”. L-am văzut şi pe Hristos cu coroana sa din spini, pe crucea neagră, un Hristos mare, ca şi cum ar fi fost adevărat… L-am văzut apoi mort, întins pe Epitaful auriu (iar în Zakinthos, Hristos cel de pe Epitaf nu este cusut pe pânză, ci pictat pe lemn, ca o icoană decupată, la fel ca şi Hristos răstignit). Îmi amintesc încă ce impresie deosebită, ce mare bucurie mi-a făcut Paştele în bisericuţă, de data asta, după ce am auzit şi văzut şi aflat toate cele dinainte.

Pot să spun că acesta fusese primul meu Paști, iar aceasta pentru că întreaga Săptămână Mare o petrecusem în străpungerea şi durerea Patimilor. Îl urmasem pe Hristos în martiriul Său, în agonia Sa, în moartea Sa. Ascultasem şi Testamentul Său, stătusem şi la Cina cea de Taină, luasem parte şi la înmormântarea Sa, plângând împreună cu Îndurerata Sa Maica, care şi ea Îl urma zugrăvită pe o icoană de dimensiuni mari, ca şi cum ar fi fost adevărată: O, primăvară dulce, Fiul meu preadulce… De aceea, şi Hristos a-nviat! mi-a dat apoi atâta bucurie, atâta mulţumire, mi-a părut o supremă satisfacţie, ca o victorie, ca un triumf. Acela Care purtase falsa mantie de porfiră ce-i fusese pusă pe umeri în batjocură… Acela care fusese adăpat cu oţet şi fiere, biciuit, ţintuit pe lemn şi Care murise, ca om, de moarte martirică,  ieşea viu din mormânt şi se înălţa la ceruri ca Dumnezeu!

Aşa trebuia să fie. Pentru ca Învierea să-mi aducă atâta bucurie, trebuia să fie precedată de Patimă. Pentru ca Paştele să-mi facă o impresie atât de puternică, trebuia să cunosc Săptămâna Mare. Învăţând toate câte am învăţat în acel an, am învăţat despre viaţă, pe care până atunci, fiind foarte mic, nu o cunoscusem, de vreme ce părinţii mei care mă călăuzeau şi mă ocroteau, nu mă duceau decât la liturghiile duminicale pline de bucurie, protejându-mă de lucrurile triste care nu erau încă pentru mine. La fel şi în viaţă. Bucuria, adevărata bucurie o dobândim după luptă şi agonie, după efort şi întristare. Înainte de fiecare Paști al nostru, trebuie să trecem printr-o Săptămână a Patimilor.

Vă îmbrăţişez,
Fédon

***

Decenii de-a rândul, Grigorie Xenópoulos (1867-1951) a scris în prima revistă grecească pentru copii, Instrucţia copiilor, coloana „Epistole ateniene”, semnând cu pseudonimul Fédon. Într-una dintre aceste epistole, compusă în anii 1930, dar mereu de actualitate, se referă la Paști şi la evenimentele pe care le prăznuim în aceste zile.

Ilustraţia care însoţeşte textul a fost realizată de Eva Karantínou şi face parte din cartea Paştele grecilor a Rénei Róssi Zaíri, Ed. Ánkira