Scurt istoric al praznicului Paştilor

Arhimandritul Iov Getcha scrie următorul scurt istoric al prăznuirii Paştilor:

Creştinii din Roma aşteptau să cânte cocoşul pentru a încheia postul, pe când cei din Alexandria încheiau Postul din seara de dinainte. Dionisie trece în revistă pericopele evanghelice care vorbesc despre Înviere: „după ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii” scrie Matei, „în prima zi după sâmbătă, foarte de dimineaţă” scrie Luca, „dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric” scrie Ioan, “dis-de-dimineaţă” scrie şi Marcu. Dionisie scrie: „În ce moment a înviat, nici unul dintre ei nu ne spune cu exactitate, ci numai că în acea noapte târzie de sâmbătă, la crăpatul zorilor celei dintâi zile a săptămânii, aceia care au venit la mormânt nu L-au mai găsit acolo”. Nereuşind să stabilească cu precizie ora exactă la care să întrerupă postul, Dionisie concluzionează:

„astfel stând lucrurile, le răspundem celor care caută să determine ceasul sau jumătatea de ceas ori sfertul de ceas potrivit pentru a începe prăznuirea Învierii din morţi a Domnului nostru. Cei care se grăbesc şi slăbesc (postul) chiar înainte de a sosi miezul nopţii, pe aceştia îi considerăm slabi la inimă şi nerăbdători, pentru că îşi încheie cursa cu puţină vreme înainte de a ajunge la sosire, după cuvântul înţeleptului: «nu mic lucru este în viaţă să ratezi ţinta cu oricât de puţin». Iar despre cei care întârzie şi aşteaptă cât mai mult cu putinţă, aşteptând până la straja a patra [înspre ora 6 dimineaţa, n. tr.], atunci când Domnul li s-a arătat celor ce călătoreau cu corabia, pe aceştia îi numim curajoşi şi devotaţi pocăinţei. Iar cei care, între aceste două extreme, îşi încheie postul după starea lor interioară şi după tărie, să nu-i tulburăm dincolo de măsură; pentru că, într-adevăr, nici cele şase zile de post [de nemâncare, n. tr.] care sunt înainte sunt ţinute la fel sau asemenea – căci unii petrec toate cele şase zile fără să mănânce nimic, iar alţii numai două, alţii trei, alţii patru, alţii niciuna. Iar pe cei care s-au luptat mult să petreacă cele şase zile fără mâncare şi care sunt extenuaţi şi gata să leşine, pe aceştia îi iertăm dacă vor lua mâncare un pic mai devreme; în vreme ce pe cei care nu numai că nu au petrecut aceste zile fără să mănânce, dar nu au postit deloc sau chiar au prăznuit în primele patru zile, abţinându-se de la mâncare numai în ultimele două zile, adică Vineri şi Sâmbătă, crezând că săvârşesc ceva mare şi deosebit dacă ţin postul până la răsăritul zilei de Duminică, totuşi cred că aceştia nu s-au ostenit la fel de mult precum cei care făcut asceză pentru mai multe zile”.

Mai târziu, Sinodul In Trullo (din anul 692) a rânduit astfel:

“După ce au petrecut zilele Patimilor celor mântuitoare întru postire [ajunare, n. tr.], rugăciune şi străpungerea inimii, credincioşii pot încheia postul numai la miezul nopţii din Sfânta Sâmbătă, pentru că Evangheliştii Matei şi Luca, unul prin cuvintele «după ce a trecut sâmbăta» (Matei 28, 1), iar celălalt prin expresia «foarte de dimineaţă» (Luca 24, 1), denumesc un ceas foarte târziu din noapte”.

[…] În practica grecească, preotul iese din altar şi dăruieşte lumina Paştilor cântând: «Veniţi de luaţi lumină din lumina cea neînserată şi slăviţi-L pe Hristos Care a înviat din morţi». Această expresie din Tipicul Bisericii celei Mari reflectă o practică ce a devenit comună în veacul al XIX-lea şi care îşi are rădăcinile în tradiţia de la Ierusalim, fiind, fără îndoială, în legătură directă cu minunea apariţiei luminii, atestată încă din veacul al XII-lea. Tipicul Bisericii celei Mari, modern fiind, precizează citirea pericopei evanghelice de la Marcu 16, un obicei care, iarăşi, a apărut tot în veacul al XIX-lea. Iar Tipikoanele vechi nu menţionează nimic despre vreo procesiune. (The Typikon Decoded, pps. 230-231, 233)

Sursa: frted.wordpress.com