Spovedania publică în Biserica primară: reintegrarea în Trupul lui Hristos

Dacă ne îndreptăm atenţia asupra Bisericii primare vedem ceva complex şi foarte bogat. Vedem în primul rând o comunitate de oameni care sunt în afara legii din cauza credinţei lor, care sunt uniţi între ei aşa cum sunt comunităţile formate din oameni respinşi de alţii, o co-munitate în care fiecare membru este mai apropiat de ceilalţi chiar decât propria familie. Membrii unei familii pot fi păgâni, duşmani ai lui Hristos, şi adesea, aşa cum arată vieţile mucenicilor, dispuşi să-i predea chinuitorilor pe proprii lor fraţi, surori, fii şi fiice, taţi şi aşa mai departe. În familia Bisericii, aşadar, era foarte acut sentimentul de unitate, de a aparţine celuilalt şi lui Hristos, sentimentul că Trupul lui Hristos, care este Biserica, nu trebuie să fie vătămat sau desfigurat de păcatele sau necredincioşia omului. Aceasta explică cum a fost cu putinţă Spovedania publică, singura formă de Spovedanie folosită universal în Biserica primelor veacuri.

Spovedania publică are nevoie de câteva condiţii. În primul rând, omul care a acţionat împotriva integrităţii Trupului, integrităţii de credinţă, trebuie să fie pregătit să se expună singur, fiindcă ceea ce contează este mântuirea sa, trecerea sa de la moarte la viaţă, integri-tatea Trupului din care face parte şi cinstea lui Dumnezeu. În acelaşi timp, este nevoie şi de o comunitate de oameni capabili din aceleaşi motive să-l primească, nu să-l respingă, capabili să-l răscumpere şi să-l înnoiască, iar nu să se înstrăineze de el.

La început, Spovedania publică reprezenta regula pentru trei păcate. Unul era apostazia, faptă prin care un om se leapădă de Hristos, rupând legătura de iubire dintre el şi Domnul. Cel de-al doilea păcat împotriva iubirii era uciderea, lipsa radicală de iubire faţă de aproapele. Iar al treilea păcat care trebuia spovedit public era adulterul, fiindcă era un păcat împotriva iubirii pe care Dumnezeu a dăruit-o unui bărbat şi unei femei.

Aceste trei păcate erau incompatibile cu aparţinerea de Trupul lui Hristos, nu în ceea ce priveşte un grup social care-şi are regulile sale, ci ca pur şi simplu a fi un Trup care trăieşte o viaţă – viaţa lui Hristos Însuşi, Dumnezeu Însuşi, împărtăşind toate lucrurile, fiind un organism de iubire. Atunci când citim textele timpurii [ale Bisericii] aflăm că, atunci când omul voia să se spovedească public, trebuia să se pregătească. Cu excepţia procesului lăuntric care-l aducea la pocăinţă, desigur, el trebuia să se pregătească prin rugăciune, post, prin toate exerciţiile spirituale care-i hrăneau luarea aminte şi-l ajutau să-şi stăpânească trupul – nu doar trupul fizic, ci acel trup despre care vorbeşte Sfântul Pavel în cuvântul său despre faptele trupeşti (Romani 7-9).

Însă, de asemenea, comunitatea care urma să primească spovedania trebuia să se pregătească. Oamenilor li se spunea ce urmează să se petreacă şi ei, la rândul lor, trebuiau să se pregătească prin post şi rugăciune pentru ca, privind în propriul suflet, să se poată judeca pe ei înşişi stând înaintea judecăţii lui Dumnezeu; iar atunci când venea ziua Spovedaniei, avea loc o întâlnire, iar nu o judecată. Era o reintegrare – nu doar a persoanei care păcătuise în cadrul comunităţii, ci o reintegrare a întregii comunităţi în sensul redobândirii unei integrităţi care fusese pierdută prin păcat, prin căderea unuia dintre membrii săi.

Într-o epistolă a Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful, scrisă în secolul al II-lea, întâlnim un paragraf remarcabil. El îi scrie unui prieten, explicându-i cât de important este ca acest om care a păcătuit să revină în sânul comunităţii, să fie reprimit în tovărăşia atât a lui Dumnezeu, cât şi a Trupului lui Hristos, fiindcă, spune el, prin păcatul nostru am rănit Trupul lui Hristos cu o rană pe care nimeni nu o poate vindeca decât noi înşine; iar dacă nu te întorci, acest Trup rămâne nevindecat. Exista un simţ acut al unităţii şi deplinătăţii Trupului ca întreg, incluzându-L şi pe Dumnezeu, pe Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Era, prin urmare, un act nu doar ce ţinea de mântuirea personală, ci care Îl privea şi pe Dumnezeu şi pe toţi ceilalţi, de a se întoarce şi de a fi reintegrat şi, de asemenea, de a da înapoi integritate Trupului rănit. Era un act de credinţă, un act de devotament, un act de loialitate, un act de credincioşie faţă de Dumnezeu şi faţă de ceilalţi, iar nu pur şi simplu un act prin care omul care greşise se îndreptăţea singur.

Acest lucru este ceva ce am pierdut cu totul şi este unul dintre lucrurile pe care trebuie cumva să-l recu-perăm. Trebuie să recuperăm în întregime acest sens de unitate şi de deplinătate. Trebuie, de asemenea, să recuperăm sentimentul că păcatul nu este ceva care afectează o singură persoană, ci Trupul întreg al omenirii şi, prin urmare, [să înţelegem] că păcatul contează, oricât de personal, de individual ar putea să pară: păcatele contează pentru întregul Trup, nu doar în ceea ce priveşte solidaritatea afectivă de prietenie, ci la un nivel mult mai profund.

Sursa: Mitropolitul Antonie de Suroj, Mai aproape de Hristos. Spovedania și iertarea, Ed. Doxologia, 2014