Cuviosul Pafnutie, monahul care a salvat căsătoria clerului – 19 aprilie

Pentru înţelegerea evenimentelor legate de titlul pe care l-am ales, şi care s-au petrecut la începutul secolului al IV-lea d.Hr., este nevoie de un scurt excurs istoric în ceea ce priveşte chestiunea hirotoniei şi a căsătoriei sau necăsătoriei. Este de la sine înţeles că la începuturile creştinismului tema căsătoriei sfinţitului cler, prin firea lucrurilor, nu putea fi abordată aşa cum a fost abordată mai târziu.

În Noul Testament şi apoi în vremurile apostolice, singurul care s-a referit la acest subiect a fost Apostolul Pavel. În capitolul 3 al Epistolei Întâi către Timotei, el aminteşte destul de pe larg datoriile şi trăsăturile distinctive ale celui ce “doreşte episcopie” (I Timotei 3, 1): mai cu seamă faptul că trebuie să fie “bărbat al unei singure femei” (I Timotei 3, 2), cu alte cuvinte, să se afle la prima căsătorie. De asemenea, şi pentru diaconi zice: „fiind bărbaţi ai unei singure femei” (I Timotei 3, 2). Dar şi în Epistola sa către Tit, în care îi porunceşte să rânduiască „preoţi prin cetăţi” (Tit 1, 5), iarăşi, alături de multe virtuţi pe care le consideră condiţii esenţiale pentru hirotonie, accentuează în principal faptul că trebuie să fie „«bărbat al unei singure femei” (Tit 1, 6).

În anii ce au urmat se observă o diversitate în abordarea acestei teme de către Biserică. Cu deosebire în Apus se observă o diferenţiere marcată. La Roma, episcopul Kállistos (217-222), primea, după spusele adversarului său, schismaticul Ippolit (218-235), ca preoţii din toate cele trei  trepte să fie, succesiv, la a doua sau a treia căsătorie, atât înainte cât şi după hirotonie.

Pe de altă parte, în cadrul Sinodului ţinut mai târziu la Elvira, în Spania (în anul 305), a fost adoptat canonul 33, despre care se crede că, după toate probabilităţile, a fost formulat mai târziu, şi în care se spun următoarele: “În ceea ce priveşte pe episcopi, presviteri şi diaconi şi în general clerul care slujeşte Sfintei Treimi, s-a hotărât  următoarea interdicţie strictă : Trebuie să se ţină departe de soţiile lor şi să nu nască nici un copil. Dacă cineva nu se conformează, trebuie să fie îndepărtat din funcţia sa, indiferent de treapta pe care s-ar afla”.

La puţină vreme după Sinodul de la Elvira, în Răsărit a avut loc Sinodul de la Ancyra (314), în cadrul căruia s-a dat dreptul diaconilor de a se căsători, cu condiţia de a declara înainte de hirotonie dorinţa lor în acest sens. De asemenea, la Sinodul de la Neocezareea (care a avut loc la puţină vreme după Sinodul de la Ancyra) presviterilor li s-a interzis să se căsătorească. După istoricii mai noi, hotărârile acelor două sinoade dovedesc indirect faptul că înainte exista posibilitatea ca diaconii şi presviterii să se căsătorească după hirotonie.

Foarte probabil, luarea unor asemenea măsuri prohibitive la sinoadele amintite a contribuit în mod indirect, dar esenţial, la dezvoltarea şi răspândirea ideii de feciorie, căci predomina ideea că prin feciorie s-ar fi păstrat un mod de vieţuire mai curat şi mai bun. În această optică este de la sine înţeles faptul că cei hirotoniţi trebuiau să fie necăsătoriţi din moment ce slujeau Sfintele Taine.

Cuviosul Onufrie şi Cuviosul Pafnutie din Egipt, icoană grecească, secolul al XVII-lea

Cu ocazia convocării Întâiului Sinod Ecumenic (Niceea, 325), a fost propusă obligativitatea fecioriei ca o măsură general valabilă pentru întregul cler. Sigur, se crease impresia că această propunere va fi acceptată, în ciuda faptului că, în marea lor majoritate, episcopii participanţi erau căsătoriţi, însă, în cele din urmă, propunerea nu a avut câştig de cauză. Acest lucru s-a întâmplat îndeosebi datorită viei împotriviri a Cuviosului Pafnutie. Monahul Pafnutie era originar din Egipt. Despre anii tinereţii sale nu ştim nimic, dar ştim că la vârsta maturităţii a fost primit în rândul clerului fără să se căsătorească.

Ajungând episcop, a fost arestat în anul 308 în timpul persecuţiilor împotriva creştinilor iniţiate de împăratul Maxim II, cel supranumit Dasa (308-313), fiind condamnat să muncească în mină. A fost eliberat în jurul anului 313, părăsind episcopatul şi luând calea monahismului, după modelul Sfântului Antonie cel Mare. Datorită mărturisirii credinţei în vremea prigoanelor, era foarte preţuit de oameni.

Conform istoricului bisericesc Socrate, la Sinodul I Ecumenic, Cuviosul Pahomie ar fi „strigat tare” să „nu se pună jug greu sfinţiţilor bărbaţi”. Argumentul său era că „patul” fiind „cinstit”, atunci şi legătura „căsătoriei este curată”. Mai mult, el a arătat că „stricteţea exagerată” dăunează Bisericii, pentru că nu toţi oamenii sunt capabili să lucreze „nevoinţa nepătimirii”.

Măreţia Cuviosului se poate vedea, însă, şi dintr-un alt fapt: nu numai că se preocupa de clerul căsătorit, care nu avea harisma celibatului, dar avea în vedere şi neputinţa presviterelor, astfel încât să fie ocrotită şi cuminţenia acestora.

Fiindcă sfântul Pafnutie a strigat nu numai cu „glas mare”, ci şi cu dreptate, iar nu din dorinţa de afirmare de sine, propunerea sa a fost primită îndată de către episcopii Sinodului „punând capăt oricărei alte discuţii pe această temă”, socotind orice cuvânt în plus de prisos.

Sursa: Ilias Α. Voulgarákis, Kathīmerinés istoríes Aghíōn kai amartōlón sto Byzántio, Ed. Maístros, p. 85-88.