29 mai: Căderea Constantinopolului. Asediul continuu al Turciei

Astăzi comemorăm căderea şi capturarea magnificului oraş creştin al Costantinopolului, capitala de răsărit a Imperiului Roman, de către forţele conduse de sultanul otoman (turc) Mahomed al II-lea. Mahomed (turceşte Mehmet) şi-a luat titlul de „Cuceritorul” ca semn al cuceririi de către turci al celui mai glorios oraş creştin medieval şi ca o recunoaştere a victoriei jihadului otoman asupra creştinătăţii.

Asediul Constantinopolului – frescă, Măn. Moldovița,1537

Aproape jumătate de mileniu mai târziu, guvernul republicii turce continuă să sărbătorească căderea oraşului, astăzi Istanbul, prin festivităţi religioase, sportive şi media. Guvernele kemaliste au perceput căderea Constantinopolului ca pe un eveniment semnificativ pentru naţionalismul turc. Cei ce vizitează Istanbulul pe 29 mai cu greu nu ar putea observa mesajele naţionaliste ale unui oraş îmbrăcat în steaguri turceşti cât vezi cu ochii, cu atât mai mult cu cât, sub regimul islamist al prim ministrului Recep Tayyip Erdogan, naţionalismul secular a fost augmentat în sens religios: căderea Constantinopolului este semnul triumfului islamului asupra creştinismului.

În urmă cu doi ani, Erdogan cântărea ideea de a desemna ziua de 29 mai drept sărbătoare naţională a Turciei. Mai recent, a sugerat posibilitatea efectuării unui referendum cu privire la transformarea Catedralei bizantine a Sfintei Sofia, capturată de Mehmet, intrând călare prin porţile ei uriaşe până în inima altarului, din muzeu, destinaţia ei actuală, într-o moschee funcţională.

Ankara a criticat constant Uniunea Europeană pentru că ar fi un club creştin, care ţine Turcia la depărtare din pricina prejudecăţilor ei faţă de islam. Şi totuşi, căderea Constantinopolului din ziua de 29 mai 1453 a fost începutul unei serii, neîntrerupte secole la rând, de persecuţii şi discriminări împotriva populaţiei creştine din Oraş. Această politică de purificare religioasă dezvăluie minciuna unui imperiu otoman benign, spaţiu mulți-cultural, şi evidenţiază în acelaşi timp violarea drepturilor omului şi a libertăţilor religioase care este tratamentul specific al Turciei faţă de populaţiile minoritare creştine. Aniversarea căderii Constantinopolului constituie un moment de realizare a faptului că asediul asupra creştinilor din Turcia continuă şi azi – mai ales împotriva Patriarhiei Ecumenice şi a micii comunităţi creştine ortodoxe greceşti (mai mică de 2000 de suflete), dar şi împotriva micii comunităţi creştine armene şi a celei siriace (însumând împreună o populaţie de 80 000 de oameni). Toţi aceşti creştini sunt supravieţuitori, avându-şi rădăcinile în Constantinopolul căzut sub turcii otomani.

Eliminarea creştinilor din Constantinopol (aşezat pe locul cetăţii antice Byzantion, pe cel mai sudic promontoriu al coastei europene a Bosforului) este una dintre tragediile istoriei. Atunci când otomanii şi-au început asediul, lung de 54 de zile, asupra Constantinopolului, oraşul încă mai era renumit în Europa pentru mărimea sa, pentru bogăţia şi sofisticarea sa cosmopolitană. Chiar şi după ce Imperiul Roman de Apus dezintegrat fusese resuscitat de Charlemagne, sub forma Sfântului Imperiu Roman, capitala Imperiului Roman de Răsărit (sau Bizantin) avea o populaţie de aproape un milion de locuitori, fiind depozitarul artei medievale europene, a literaturii antice, precum şi locul de naştere al spitalului şi al universităţii. Multă vreme după ce Tronurile creştine ale Antiohiei, Alexandriei şi Ierusalimului căzuseră pradă armatelor musulmanilor arabi ce avansau spre vest prin Levant şi prin Sfintele Locuri are obârşiei Creştinătăţii, Constantinopolul a rămas ca un monument al aducerii aminte a faptului că epicentrul teologiei şi vieții creştine a fost în teritoriile răsăritene ale Imperiului Roman – numai Tronul Romei se afla în Imperiul de Apus. Atunci când Marea Schismă a împărţit Creştinătatea în două, Răsăritul grec-ortodox şi Apusul romano-catolic, creştinii din Constantinopol au fost mai degrabă singuri pe metereze atunci când turcii otomani şi-au început asaltul asupra Oraşului.

Cucerirea de către otomani a Constantinopolului a fost lovitura finală, ce a marcat sfârşitul celei mai îndelungate civilizaţii din lume: Imperiul Roman. În fostul Răsărit bizantin, creştinii au fost nevoiţi să trăiască într-o teocraţie islamică, ajungând supuşi „de mâna a doua” ai sultanului otoman: ca dhimmi, ei aveau statutul formal de protejaţi, ca „Popor al Cărţii”; în calitate de comunitate religioasă, millet-ul creştin era condus de Patriarhul Ecumenic. În realitate, însă, creştinii din Imperiul Otoman erau trataţi drept bunuri mobiliare, fiind supuşi la tot felul de persecuţii şi exploatări, cea mai notabilă fiind infama devershirme, oribila practică a înregimentării forţate şi a convertirii copiilor creştini, ca formă de impozitare umană din partea statului otoman.

Portretul uzual al lui Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul Turciei moderne, a fost construit pe o falsă presupoziţie politică, anume că principiile seculare ale republicii turce constituie o îndepărtare de la teocraţia islamică a Imperiului Otoman. Realitatea e uşor diferită: în fapt, momentul fondator al Turciei a presupus genocidul a două milioane şi jumătate de creştini armeni, asirieni, greci din Anatolia şi Asia Mică – pe scurt, a celei mai mari părţi a populaţiei creştine care supravieţuise din epoca bizantină.

Într-un anume fel, politicile Ankarei împotriva cetăţenilor turci creştini au adăugat un nou element modern de brutalitate sofisticată normelor şi practicilor otomane. Creştinii turci au îndurat pogromuri, persecuţii şi discriminări. Nu cu multă vreme în urmă, presa turcă a dezvăluit faptul că Patriarhul Ecumenic Bartholomeu a fost ţinta unei conspiraţii de asasinat (a doua tentativă în ultimi patru ani), iar ameninţările constante şi interferenţa în treburile Patriarhiei Ecumenice şi a creștinilor grec-ortodocși aproape că au dus la extincţia acestei comunităţi antice. După cuvintele un ierarh din Turcia, care se teme pentru viaţa turmei sale, „creştinii din Turcia sunt o specie pe cale de dispariţie”. Asediul Constantinopolului continuă şi astăzi, 560 de ani după căderea Oraşului din ziua de 29 mai 1453.

Dr. Elizabeth H. Prodromou este Profesor afiliat Centrului pentru Studii Europene de la Universitatea Harvard şi fost Vice-preşedinte al Comisiei americane pentru libertate religioasă internaţională.

Dr. Alexandros K. Kyrou este Profesor de istorie la Salem State University, unde predă istorie bizantină, balcanică şi otomană.

Sursa: www.huffingtonpost.com