Cancerul, dragostea mea

Despre tot felul de forțe de atracție gravitațională

La mănăstirea din vârful dealului era hram în acea zi de primăvară. Praznicul Apostolului celui iubit al lui Hristos ne pecetluise pe toți cu o altfel de adâncime, de vedere, de înțelegere. Cerul albastru și luminos, soarele blând, pajiștea verde… și, în această uriașă și sfântă înmărmurire, copiii noștri alergând, ca azvârliți în toate direcțiile de o neobosită forță centrifugă. Noi după ei, înfrigurați, cu răsuflările tăiate, nemaiștiind care al cui este, dacă au căzut sau nu în vreo râpă sau dacă n‑au rămas cumva înfipți în vreun cui, fiind multe materiale de construcție prin preajmă.

Deodată – mă opresc. Pe pajiștea cea verde, în mijlocul acestui iureș, ca și cum cineva ar fi tras ușor cortina, mi se deschide alt decor. Pe‑o pătură, în liniște, cinci copii cu ochii mari cât cerul. Nu zbierau, nu se zbăteau, nu se zbuciumau și, ce‑i și mai de mirare, nu erau nici ținuți cu forța. Priveau, dar în privirile lor nu era nici curiozitate, nici neastâmpăr, nici obrăznicie, ci doar un fel de uimire senină și netulburată, o așteptare suspendată, un bine neclintit. Ce îi ținea într’o asemenea unire?

Pesemne că o altfel de forță, centripetă, mult mai puternică decât cea care‑i învârtea într’un vârtej nebun pe‑ai noștri.

Aceeași forță văd că mă trage și pe mine cu putere către ei, fără a mă putea opune. În fața lor, mă trezesc că‑i spun cu sfială mamei:

– Aveți niște copii minunați!

Așa, aproape, încep să înțeleg. Totul era ca o îndrăgostire. Forța care mă atrăsese cu siguranță izvora din mamă, și era o putere care‑ar fi putut să miște negreșit pământul de pe axa lui, dacă era nevoie. Îi priveam. Nu erau din lumea aceasta. De la ochii lor mari, izbitor de senini și de netulburați, și până la hăinuțele lor de epocă, rochițe lungi, de mătase, prinse cu șireturi și cu panglici, pălării cu boruri largi de sub care se ițeau bucle blonde și zâmbete cuminți. Păreau ca dintr’un vis, unul din acele vise atât de captivante, încât nici nu ai timp să te mai dumirești că dormi.

În schimb, în loc de orice introducere și bună‑ziua, mămica lor îmi strigă, implorând:

– Rugați‑vă pentru mine… Am cancer!

***

Mioara Grigore

Aceasta a fost ziua când am cunoscut‑o pe Mioara. Ca o călătorie între multe decoruri izbitor de contrastante, ce se schimbau fulgerător. De la nadir la zenit și apoi iarăși la nadir. Fără nuanțe secundare: cu ea ori râdeai în hohote, ori plângeai în hohote. Neschimbată și stabilă era doar forța aceasta de atracție care ne strângea în jurul ei, ca un magnet, pe toți, de la soțul ei, până la copii, prieteni și cei care‑o citim acum.

De fapt, întreaga carte poate fi întrezărită în această întâlnire a noastră. Decoruri feerice, brusc interșanjate cu holuri de așteptare prin diverse spitale; personaje pozitive și extrem de pozitive, în luptă toate cu celula neagră și păroasă care pândește de prin colțurile plămânilor și sânilor; formule fizice complicate în care sânt descrise meșteșugit ecuațiile diverselor accelerații gravitaționale, de la căderi în wc‑uri, până la „căderi în dragoste” și în uimire, peste soțul, pe scări mai mult sau mai puțin concrete. Mioara, cu surâsul ei de școlăriță, avea să priceapă, într’un târziu, că omul nu poate cădea decât înspre locul unde‑și plasează centrul de greutate. „Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră” (Matei 6,21).

Mioara Grigore împreună cu familia

Drumul Mioarei, atât cel real, cât și cel livresc, devine astfel un efort uriaș de a‑și plasa centrul propriei existențe din sinele său cel strâmt ca o temniță, în care se zbate deznădăjduit, întâi în ceilalți, și apoi în Dumnezeu. Și astfel, conform tuturor legilor atracției gravitaționale, atât pământești, cât și duhovnicești, căderile ajung să fie, în cele din urmă, mult așteptatele căderi în sus.

Conținând astfel o adevărată metodă terapeutică, cartea aceasta este o carte‑medicament. Nu doar un „loc de dat cu capul” în care, izbindu‑te (de durerile celuilalt), uiți de toate durerile proprii, ci, mai mult, un leac care‑ți neutralizează orice durere din clipa în care‑ți asumi durerile celuilalt ca pe ale tale. Chiar și pe cele ale doctorului care, în neputința lui de‑a face binele, face răul – el fiind mai de plâns ca toți.

De‑aceea, dragă cititorule, păstrează cartea aceasta nu în bibliotecă, ci în trusa de prim ajutor. Dureri de dinți, de inimă, de suflet, toate vor fi anesteziate odată ce vei începe să urmezi calea pe care‑a mers și autoarea: aceea a rugăciunii pentru ceilalți, iar nu pentru sine.

Și poți începe astăzi: cu Mioara.

Anca Stanciu

http://canceruldragosteamea.weebly.com/