Câteva considerații cu privire la anafură

Anafura reprezintă bucăţile de prescură care rămân după ce preotul liturghisitor a scos şi a aşezat Sfântul Agneţ pe Sfântul Disc, dar şi celelalte părticele (pentru Născătoarea de Dumnezeu, Cele Nouă Cete Îngereşti, arhiereul locului, viii şi adormiţii, membri ai Bisericii) în timpul săvârșirii Proscomidiei.

Împărţirea anafurei vizează pe acei credincioşi care nu au luat parte la Împărtăşirea comună din Sfântul Potir. Acest lucru se înţelege din însăşi etimologia termenului ,,anafură”, care, în limba greacă se numeşte ,,andídoron” (αντί + δώρο= în loc de Dar), unde, prin ,,Dar” este subînţeles Trupul şi Sângele Domnului, adică Cinstitele Daruri. Anafura are o importanţă şi o semnificaţie secundară, în comparaţie cu folosul nepreţuit pe care îl are credinciosul prin împărtăşirea cu Darurile Euharistice. Însă, neputinţa credincioşilor de a se cumineca de fiecare dată atunci când se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie, a ,,obligat” Biserica de a institui practica împărţirii anafurei, ca element de mângâiere a credincioşilor care nu s-au împărtăşit. După Sfântul Simeon al Tesalonicului, credincioşii care nu au luat parte la Potirul comun (Dumnezeiasca Împărtăşire) se sfinţesc doar prin simpla participare la Dumnezeiasca Liturghie. Credincioşii simt că primesc şi faptic, real sfinţirea prin primirea anafurei.

Momentul binecuvântării anafurei a fost, însă, de-a lungul vremii, motiv de disensiune între teologi. În legătură cu această practică, există trei opinii. Prima, în acest sens, consideră că binecuvântarea anafurei trebuie să se facă în timpul Sfintei Proscomidii. Preotul slujitor scoate miridele necesare în timpul pregătirii Cinstitelor Daruri, la proscomidiar. În învăţătura liturgică a Sfântului Simeon al Tesalonicului, sfinţenia anafurei constă în faptul că prescura este artos sfinţit ,,pecetluit cu Sfânta Copie şi binecuvântat prin cuvinte sfinte”. Desigur, sfântul se referă la slujba Sfintei Proscomidii, când preotul înalţă prescura, înainte de a scote din ea Sfântul Agneţ şi celelalte miride rânduite, dar şi la însăşi pregătirea prescurii în timpul acestei slujbe.

Cea de-a doua opinie cu privire la momentul binecuvântării anafurei se identifică, de fapt, cu practica liturgică din zilele noastre. Conform îndrumărilor liturgice de astăzi, preotul liturghisitor, după ce spune cu glas tare ,,Mai ales pentru Preasfânta, Preacurata…”, citeşte rugăciunea care urmează, şi, înainte de a spune ,,Întâi pomeneşte, Doamne…”, înalţă anafura binecuvântând-o şi zicând: ,,Mare este numele Sfintei Treimi, totdeauna, acum şi pururea şi-n vecii vecilor”.

Cea de-a treia opinie este susţinută de părintele Ghervásios Paraskevópoulos. Vrednicul de pomenire, părintele Ghervásios susţine că binecuvântarea anafurei nu trebuie să se facă imediat după ,,Mai ales pe Preasfânta…”, ci în momentul împărţirii ei credincioşilor. Preotul împarte anafura, spunând către fiecare credincios care primeşte anafura din mâna sa: ,,Binecuvântarea şi mila Domnului să vină peste tine”. De aceea, este foarte important ca împărţirea anafurei să se facă de către preot, iar nu de personalul auxiliar, copiii din altar, epitropi, şi nici măcar de către diaconi.

Părintele Ghervásios nu trece cu vederea posibilitatea ca anafura să fie binecuvântată deja din timpul săvârşirii Dumnezeieştii Proscomidii, de vreme ce se menţionează faptul că ,,ceea ce prisoseşte din prescurile de la Sfânta Proscomidie sunt socotite pâini binecuvântate”. Mai mult de atât, el datează binecuvântarea specială a anafurei în secolul al IV-lea, poziţie cu care este de acord şi profesorul Panaiótis Trembélas.

Examinând toate cele trei luări de poziţie, putem trage concluzia că toate trei sunt valabile. Toate au un temei teologic şi o bază logică, fără ca vreuna dintre acestea să conteste valabilitatea celorlalte.

Sfinţenia anafurei, deşi este un lucru de la sine înţeles, nu atrage după sine egalitatea şi asemănarea cu Dumnezeiasca Împărtăşanie. Dumnezeiasca Cuminecare este desăvârşită, de neîntrecut şi absolut necesară pentru viaţa duhovnicească a credinciosului. Supraestimarea importanţei anafurei diminuează rolul obiectiv al Dumnezeieştii Liturghii, adică participarea la Potirul Euharistic. Evlavia populară a supraestimat anafura, făcând-o, de la element de importanţă secundară, un trofeu mult dorit pentru sfinţirea credincioşilor.

Anafura este rezervată exclusiv credincioşilor care nu s-au împărtăşit. Primirea ei de către cei care au primit Dumnezeiasca Împărtăşanie nu este necesară, de vreme ce primirea Trupului Lui Hristos pune în umbră sfinţenia comparativ limitată a anafurei. Dimpotrivă, consumarea anafurei este interzisă credincioşilor care au oprire de a o consuma, catehumenilor dar şi tuturor celorlalţi care se află în afara (trupului) Bisericii, aşa cum precizează Canonul al VIII-lea al Sfântului Teofil al Alexandriei, şi al X-lea Răspuns Canonic al Sfântului Nichifor al Constantinopolului.

În privinţa momentului când trebuie să se facă împărţirea anafurei, practica liturgică din zilele noastre prevede că acest lucru trebuie să se săvârşească îndată după terminarea Sinaxei Euharistice, după rostirea ultimului ecfonis de către preotul liturghisitor. Conform Sfântului Simeon al Tesalonicului, împărţirea anafurei precede apolisul cu care se termină Dumnezeiasca Liturghie. După acest tipic a fost alcătuit şi Arhieraticonul lui Hubert. Această practică, deşi astăzi s-a redus considerabil atunci când se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Hrisostom sau a Sfântului Vasile cel Mare, se mai păstrează în rânduiala Liturghiei Darurilor mai Înainte Sfinţite care se celebrează în Postul Mare. Slujbele zilelor de rând din Postul Mare urmează, în mod normal, rânduielii vechi, în comparaţie cu slujbele din zilele celelalte din timpul anului bisericesc. În slujba Liturghiei Darurilor mai Înainte Sfinţite se păstrează rânduiala împărţirii anafurei înainte de apolisul slujbei, în timp ce la strană se citesc Psalmii 33, ,,Binecuvânta-voi pe Domnul”, şi 144, ,,Înălţa-Te-voi, Dumnezeu meu”.

Părintele Ghervásios Paraskevópoulos este de acord cu aducerea la zi şi integrarea rânduielii vechii împărţiri a anafurei la săvârşirea Dumnezeieştilor Liturghii ale Sfântului Ioan Hrisostom şi a Marelui Vasile, bazându-se pe codici vechi, pe care, însă nu îi aminteşte. Această rânduială se păstrează până în zilele noastre mai ales în mănăstiri. Psalmodierea sau citirea psalmilor 33 şi 144 poate să însoţească – cu rezultate mulţumitoare, din raţiuni practice – împărţirea anafurei, având ca temei practica parohială contemporană. Citirea psalmilor în timpul distribuirii anafurei, după apolis, capătă o semnificaţie liturgică aparte: poporul drept credincios conştientizează sfinţenia şi importanţa momentului, şi, în acelaşi timp se evită sau, măcar este micşorată larma pe care credincioşii o produc în timp ce ies din biserică.