Conştiinţa omenească

Citim în Psalmii lui David: ,,Iar peste durerea rănilor mele au adăugat şi altă durere” (Psalm 68, 27). Acest lucru se potriveşte foarte bine cu ceea ce noi denumim conştiinţă, fiindcă aceasta, numai durere şi chin aduce în viaţa omului. S-ar părea că ,,pedeapsa” aceasta i-a fost dată omului ca să se chinuiască fără nici un motiv pe această cale fără întoarcere, în dificilele împrejurări ale vieţii lui. Ce influenţă are asupra vieţii conştiinţa, şi, mai ales, ce anume exercită ea, astfel încât să controleze la sânge gândurile şi faptelor tuturor ? Ea este un prigonitor continuu al liniştii, un vierme neadormit care sălăşluieşte în minte şi în inimă şi otrăveşte fiecare mişcare şi fiecare acţiune a omului care ar avea drept scop confortul şi liniştea sa.

Paradoxal este faptul că toate aceste imbolduri ale conştiinţei omului, ale simţurilor, ale gândurilor, ale memoriei, sunt nevăzute şi necunoscute lui şi vieţii lui, şi, totuşi acestea sunt cele care-i marchează toată existenţa, trecutul, prezentul şi viitorul şi, în general, toate demersurile omului. Aici, trebuie să amintim şi cuvintele Sfântului Apostol Pavel, cel care spune că tot ceea ce face omul fără să aibă binecuvântarea Lui Dumnezeu, nu sunt decât lucruri zadarnice, a căror urmare este moartea trupului: ,,Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” (Romani 7, 24). Dacă vom privi doar omeneşte existenţa omului, care se desfăşoară mecanic în graniţele legilor şi a instinctelor sale fizice, nu vom găsi o imagine mai dezolantă, care să se potrivească cu aceasta, nici măcar dacă o comparăm cu cea a animalelor, a căror viaţă este lipsită de griji şi liniştită.

Tot ceea ce am spus mai sus, toate aceste elemente care ţin de existenţa omului, sunt, în acelaşi timp şi indicii care vorbesc despre nemurirea sufletului omenesc, fiindcă nu este posibil să fie muritor acela care deţine simţuri, gândire, memorie şi conştiinţă. Este firesc să considerăm că toate aceste elemente nu se supun legilor stricăciunii, specifice lucrurilor materiale, fiindcă îl însoţesc continuu pe om în toate etapele vieţii sale, îl urcă şi îl coboară, şi, la sfârşit, moare. Ar fi fost de preferat ca şi toate acestea să fi fost muritoare sau să fi descoperit omul însuşi sfârşitul lor, lucru care ar fi însemnat izbăvirea lui de la martiriul lui continuu pe pământ. Gândul nostru zboară spre zări nemărginite, visăm stări de fericire şi de plăcere, pe când mintea şi simţămintele noastre descriu paradisuri nesfârşite şi o împărăţie veşnică. Acesta este şi rostul existenţei basmelor şi a poveştilor, de a-i bucura pe cei mici, pe copii.

Deasupra tuturor acestora, însă, tronează moartea, ca pedeapsă veşnică şi datorie obligatorie a fiecăruia dintre noi. Aşadar, viaţa aceasta, oare, nu este un blestem, o înjosire, un efort zadarnic, un joc fără nici un ţel, a cărui simplă amintire devine deja obositoare? Ce forţă, sau ce putere ar putea să arate, prin moarte, trăsăturile fizice fireşti, frumuseţea, inteligenţa, puterea, sau celelalte talente moştenite, precum şi preaputernica bogăţie care pe toate le stăpâneşte?

Avva Sisoe la mormântul lui Alexandru cel Mare

Ceea ce am descris până aici este omul fără Dumnezeu, omul căzut, omul natural, biologic, omul supus cu totul stricăciunii şi morţii, cel care, încă dinainte de moartea fizică este înfrânt şi zdrobit de uneltele şi de instrumentele morţii, astfel încât, chiar înainte de a muri, suspină şi se înfricoşează gândind la suferinţa pe care o îndură.

Omul de după cădere, omul supus stricăciunii şi morţii, nu poate să se salveze singur de la suferinţa sa, de vreme ce el, de bunăvoie, prin neascultare a adus moartea în lume, cu tot ce înseamnă aceasta, cu toate consecinţele care decurg de aici. Doar Domnul Însuşi, Domnul Existenţei şi al Vieţii ar fi putut să coboare, din marea sa milostivire, în acest tărâm al nostru, unde ne găsim exilaţi, în tărâmul morţii pustiitoare, şi să-l readucă pe cel decăzut, pe cel exilat, pe cel stricat, muritor, în starea lui de mai înainte, nu doar mântuindu-l pe om din suferinţele lui, ci surpând, în acelaşi timp, moartea şi stricăciunea, şi acum, şi în veşnicie. Aceasta a vrut să spună Domnul nostru Iisus Hristos despre viaţa veşnică, atunci când, încurajându-ne, spune: ,,Fără Mine, nimic nu puteţi face” (Ioan, 15, 5).

Doar întâlnirea cu El poate să schimbe tot, şi pe om, şi lumea întreagă, aceasta, dar şi cea viitoare, cea veşnică. De vreme ce ,,toate s-au supus stricăciunii, nu fiindcă au greşit, ci fiindcă aşa a dorit cel care a supus-o” (Romani 8, 20), pe bună dreptate spune Domnul nostru că numai cu ajutorul Lui va fi restabilită armonia. Mai mult decât atât, acest sentiment al întâlnirii şi al legăturii cu Hristos preface toată durerea omenească şi lacrimile în bucurie, în vestea cea bună (Evanghelia), care nu are măsură şi nici nu se sfârşeşte în veşnicie. Şi atunci, în abisul nefericirii şi al mizeriei omeneşti va răsări singură, din bunătate şi iubire de oameni, ca o lumină neapusă, mângâierea veşnică pentru fiecare suflet îndurerat.

,,Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară”(Matei 11, 28-30). Ce altceva este viaţa omului, dacă nu o continuă luptă cu moartea? Suferinţele care înconjoară viaţa noastră sunt exact părţile, instrumentele şi uneltele morţii, care, neîntrerupt se năpusteşte asupra omului, şi dinăuntru, şi din afară, fără milă.

Ispitele de tot felul, dar şi diferitele suferinţe, ascunse sau vădite, nu sunt altceva decât dinţii morţii care muşcă continuu din om, până când el va fi predat în mâinile ei. Iar moartea? Un izvor inepuizabil de suferinţe şi de necazuri. În realitate, moartea este, prin excelenţă, amărăciunea, partea întunecată a vieţii, pe care se sprijină toate dezamăgirile, inclusiv deznădejdea, care este punctul culminant al fiecărei tragedii.

Sursa: Gheronda Iosif, De la moarte la viaţă, Lucruri folositoare sufletului – Vatopedi 3, pp. 13-16.