Cuviosul Nichifor Isihastul (Athonitul)

Cuviosul Nichifor era de loc din Italia. Întorcându-se la credinţa ortodoxă şi părăsindu-și patria şi părinții de dragul adevărului, s-a mutat în Bizanţ. După ce împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a semnat la Lion, în 1274, acordul de unire cu Biserica Latină, Cuviosul Nichifor a fost trimis în exil. Se pare că în această vreme a scris o lucrare despre purcederea Sfântului Duh.

Dorind fierbinte să mărturisească adevărul, nu doar cu cuvântul sau prin scrierile sale, ci cu întreaga sa fiinţă, a mers şi s-a făcut monah în Sfântul Munte, care este vatra virtuţilor şi graniţa dintre cele pământeşti şi cele cereşti. Timp de mai mulţi ani a făcut ascultare cu smerenie faţă de bătrânii săi, punând în practică, în acest fel, cea mai înaltă dintre virtuţi, dobândirea isihiei (liniştii), care este ,,ştiinţa ştiinţelor”. Mai târziu a strâns în jurul său o mică obşte în părţile cele mai pustii ale Athosului, iar lucrarea lor era păzirea gândurilor şi rugăciunea minţii.

Pentru a-i pregăti pe ucenicii săi în lupta pe care urmau să o ducă împotriva puterilor întunericului, cuviosul Nichifor, inspirându-se din viaţa şi din lucrările Sfinţilor Părinţi, a scris o antologie cu titlul ,,Despre trezvie şi păzirea minţii” [cuprinsă în Filocalie]. Încredinţându-se, însă, că mulţi dintre ucenicii săi nu izbuteau să-şi stăpânească mintea cea nestatornică pentru a se putea ruga fără a le fi distrasă atenţia, le-a propus o altă metodă simplă şi elementară, care le permitea să afle locul acela tainic al inimii unde trebuia să ajungă rugăciunea, iar acolo, cu grijă, să cheme numele binecuvântat al Domnului Iisus Hristos.

,,Toţi care aveţi dragoste pentru cinstita, dumnezeiasca, luminata arătare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Toţi câţi, focul din inimă cel mai presus de ceruri, în simţire, doriţi să îl primiţi. Toţi câţi, cu ştiinţă şi cu experienţă, doriţi a câştiga şi a cunoaşte Împărăţia Cerurilor care înlăuntrul vostru se găseşte, veniţi şi vă voi spune vouă despre această ştiinţă… Cu uşurinţă către limanul adevărului, şi fără osteneală, lucrător acestuia (adevărului) (El) o va face… Căci nu putem izbuti să ne apropiem de Dumnezeu şi a deveni casnici ai Lui, dacă nu reuşim, mai înainte, să ne apropiem de noi înşine, atât cât este posibil, să revenim, sau mai degrabă să intrăm şi să cunoaştem această taină, din lumea aceasta trecătoare şi din grija zadarnică pe noi înşine îndepărtându-ne, să câştigăm – deşi nu merităm – Împărăţia Cerurilor care se găseşte înlăuntrul nostru”.

Înainte de a-şi expune ,,metoda” sa, cuviosul Nichifor îi sfătuieşte pe ucenicii săi să trăiască în linişte viaţa duhovnicească, fără grija celor lumeşti, şi să fie în pace cu toţii semenii. Apoi, îi povăţuieşte ca, mergând fiecare la chilia sa şi îngenunchind într-un colţ, să-şi adune gândurile şi să le conducă, odată cu răsuflarea, până la inimă. Dacă acest exerciţiu pare dificil şi este greu la început din pricina nestatorniciei minţii care se răzvrăteşte din cauza strâmtorării ei, cu timpul, se va obişnui şi, încet, încet, va descoperi o plăcere şi o dulceaţă de nedescris care se întoarce neîntrerupt, în ritmul respiraţiei, în acest ,,sediu” al sufletului, ,,aşa precum bărbatul, departe fiind de casa sa, când se întoarce nu mai este trist, căci s-a învrednicit să-și vadă copiii şi pe femeia sa”.

Fie că ajunge cineva la locul tainic din inimă, fie că reuşeşte doar să se concentreze asupra respiraţiei, mintea nu trebuie să rămână leneşă, ci să îndepărteze fiecare gând vrăjmaş, ca să poată striga dinlăuntru fără încetare: ,,Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Acest exerciţiu – după cum ne confirmă cuviosul Nichifor, din proprie experienţă – îi va deschide, fără doar şi poate, intrarea în locaşul ascuns al inimii şi: ,,Va veni la tine, împreună cu grija cea mult dorită şi îmbucurătoare, toată mulţimea virtuţilor, a dragostei, a bucuriei, a păcii şi toate celelalte. Căci de tot ceea ce ai nevoie, se îngrijeşte Domnul Nostru Iisus Hristos”.

Aceasta este aşa-numita ,,metodă de rugăciune” a isihaştilor, care a cunoscut o reuşită atât de mare în rândul celor iubitori de rugăciune, dar a stârnit reacţii adverse în rândul celor stăpâniţi de duhuri raţionaliste şi a susţinătorilor unui mod de viaţă în întregime departe de ceea ce înseamnă vieţuirea creştină. Printre ucenicii cuviosului Nichifor s-au numărat şi Sfântul Theolipt al Filadelfiei (1250-1322), care se retrăsese la Athos după ce mărturisise credinţa ortodoxă. Sfântul Teolipt a preluat metoda de rugăciune de la cuviosul Nichifor, şi a transmis-o mai departe Sfântului Grigorie Palama (14 noiembrie), cel care i-a expus bazele teologice şi importanţa centrală în spiritualitatea ortodoxă.

Ajungând la o vârstă înaintată, cuviosul Nichifor a scris un testament pentru ucenicii săi, în care îi sfătuieşte să păzească nealterată credinţa lor în Sfânta Treime, iar la scurt timp a trecut la cele veşnice.

Sursa: Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe