Naţiune, naţionalism şi conştiinţă ortodoxă

De ce Ortodoxia nu poate să fie naţionalistă?

Trebuie să spunem, de la bun început, că nu ne propunem să analizăm termeni precum naţiune, conştiinţă naţională, patriotism ori naţionalism, fiindcă, în ciuda sensului negativ pe care aceşti termeni l-au dobândit în zilele noastre, mai mult sau mai puţin, ei au un conţinut larg acceptat de toată lumea. Astfel, termenii ,,patriotism” şi ,,dragoste de ţară” au un conţinut destul de precis, şi, după cum cred, acceptat de către toată lumea. Este vorba despre acel sentiment adânc ce ne leagă de ţara în care ne-am născut, de locul în care am crescut. Acelaşi lucru este mărturisit şi de învăţătura ortodoxă prin gura Sfântului Grigorie Teologul (secolul IV), care spune: ,,Este lucru sfânt să o cinsteşti pe mama ta. Fiecare are mama lui, dar patria este mama noastră a tuturor.” (Epistola 37). Singurul lucru care rămâne de clarificat este sensul termenilor ,,naţional” şi ,,naţionalism”, fiindcă primul termen se identifică cu ,,patriotismul”, însă, cel de-al doilea ascunde înlăuntrul înţelesului său virusul intolerant al fanatismului, cu toate înţelesurile şi toate consecinţele care derivă din acesta.

2. Atitudinea faţă de „éthnos” (naţiune, neam) şi ,,patrie” (ţară) în spaţiul popoarelor ortodoxe după tradiţie, este, pe de-o parte, integrată în acesta, așa după cum ne indică şi termenul ,,conştiinţă ortodoxă” (cf. Romani 7,27), ca conținut al conștiinței lor, însă, acest lucru presupune înțelegerea creștină a termenului ,,națiune”, deja încă de la începutul apariției Bisericii pe scena istoriei, ca parte a societății. Astfel, ,,neamuri” erau denumite în Noul Testament, precum și în general, în societatea iudaică de atunci, idolatrii sau neamurile (cei de alt neam), cei care nu erau nici iudei și nici creștini. La acelaşi lucru se referă Hristos, de asemenea, în ,,Predica de pe munte”, atunci când zice: ,,Toate neamurile aceasta caută” (Matei 6, 32). Același înțeles are și cuvântarea despre ,,elini” (Ioan 12, 20). Este vorba tot despre ,,neamuri”, sau, altfel spus, idolatri prozeliți (P.N. Trembelas, Comentariu la Evanghelia după Ioan, pp. 448-449). Acest lucru trebuie subliniat pentru a fi înțeles și de ,,naționaliștii” din zilele noastre, cei care, sprijinindu-și discursul pe dovezi neștiințifice, închipuite, văd în acest pasaj lucruri care nu au nici o legătură cu adevărul istoric.

Hristos va fi dat pe mâna ,,neamurilor” (păgânilor=soldaţii romani) pentru a fi răstignit (Matei 20, 19). Însă, după, Înviere, porunca sa a fost ,,mergând, învățați (faceți ucenici, creștini) toate neamurile (=popoarele)” (Matei 28, 19). În toate aceste cazuri, termenul ,,neam” (sau ,,neamuri”) are, în principal, un înțeles spiritual-religios, și nu rasial . Însă, la fel de important este faptul că, în Noul Testament, este folosit termenul ,,neamuri”, la fel, cu înțeles spiritual, însă doar pentru a denumi adunarea credincioșilor, ,,poporul Lui Dumnezeu”, ,,popor sfânt” (I Petru 2, 9). ,,Popor sfânt” și ,,poporul Lui Dumnezeu” se identifică, însă, și înseamnă ,,Trupul Lui Hristos”, adică Biserica, cea care are, în mod cât se poate de clar, o temelie care nu are nimic comun cu diferenţele rasiale.

Ajungem, astfel la Epistola către Galateni (Gal. 3, 27) unde Apostolul Pavel stabilește că cei botezați ,,în Hristos” (adică toți aceia care au ,,murit” omului vechi și au fost renăscuți ,,în Hristos”) s-au și ,,îmbrăcat în Hristos” și, astfel, de acum, ,,nu mai este iudeu, nici elin”. De acum, în Biserică nu mai există deosebiri pe bază de rasă sau de statut social, de vreme ce calitatea de membru al Bisericii unește, pe când oricare dintre celelalte însușiri separă. Toate acestea funcţionează, însă (la fel ca și la Coloseni 3, 11), în cadrul unei viziuni supranaționale și care se opune rasismului. Creștinii, toți, sunt egali în fața Lui Dumnezeu, Cel care nu este ,,părtinitor”, de vreme ce ,, în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El” (Fapte 10, 43). Așadar, pasajul de la Petru 2, 9 (,,popor sfânt”) se identifică cu cuvintele Apostolului Pavel, ,,poporul Lui Dumnezeu” (de exemplu, II Corinteni 6, 16: ,,Și voi fi Dumnezeul meu și ei vor fi poporul Meu”. A se vedea, de asemenea, și I Petru 2, 9-10: ,,Iar voi sunteți popor ales…voi, care, odinioară nu erați popor, iar acum sunteți poporul Lui Dumnezeu”, la care se referă și termenul ,,popor/neam”, ca manifest al noii origini duhovnicești din cel ,,de-al doilea Adam”, și întemeietor al noii umanități, Iisus Hristos.

Toate aceste pasaje scripturistice pe care le-am amintit mai sus, sunt în legătură cu noul popor (neam), ,,trupul Lui Hristos”, nu se substituie nici unei legături istorice ori omenești, de vreme ce ne conduce duce la un nivel mai înalt, într-o nouă realitate care nu este doar istorică, ci, este, în același timp, dincolo de istorie, într-o nouă lume dumnezeiesc-omenească, care unește popoarele de pe pământ într-o nouă unitate, care își are temelia în necreata ,, împărăție dumnezeiască” a Harului. Caracterizarea creștinilor din secolul al VI-lea drept genus tertium, întrupează această nouă conștiință și depășirea barierelor şi a împărţirii pe baze rasiale, de vreme ce ,,cei renăscuți” din ,,pântecele” Bisericii, din apa Botezului și din colimvitră, moștenesc de la Hristos o fire cu totul nouă, care suprimă firea ,,cea căzută” a vechiului Adam.

Aceasta este temelia antropologiei creștine, care este activizată odată cu integrarea omului în trupul Bisericii. Relațiile istorice interumane nu sunt contestate ori combătute, ci sunt depășite și ierarhizate după noi criterii. Varnava, ca Apostol, dar și ca colaborator al lui Pavel, este caracterizat drept ,,cipriot după neam (origine)” (Fapte 4, 36), pe când Pavel ,,renunță” la originea sa (Gal 1, 13), de vreme ce Dumnezeul creștinilor, Tatăl Lui Iisus Hristos (I Ioan 2, 23) ,,a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată fața pământului…așezând hotarele locuirii lor” (Fapte 17, 26). Prin cele de mai sus se arată unitatea neamului omenesc, datorită originii comune a tuturor (,,dintr-un singur sânge”), și, de aici, lipsa de temei și caracterul anticreștin al principiului împărțirii pe baze rasiale.

,,Națiunile” care s-au format, istoric – după căderea omului – și diferențele de orice natură care există între ele, nu provin, în orice caz, de la Dumnezeu Creatorul, ci au drept cauză a apariţiei lor, păcatul. Exact acest lucru exprimă, ca trăire ortodoxă, condacul de la sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt: ,,Când Cel preaînalt, coborându-se, a amestecat limbile, atunci a despărţit neamurile; iar când a împărţit limbile cele de foc, atunci a chemat pe toţi la o unire…”. Acest imn ne aduce aminte de Turnul Babel (Facere 11) şi dePogorârea Sfântului Duh (Fapte 2). Biserica trăieşte în duhul Cincizecimii, în exprimarea ei autentică, de Dreaptă-Credinţă (Ortho-doxie). Termenul ,,naţiune” (gr. éthnos), împreună cu sinonimele sale, este ,,golit” de vechiul său înţeles, şi este redefinit (acţiune ce caracterizează întregul limbaj al creştinismului), dându-i-se un nou înţeles duhovnicesc-cultural, în limitele noii ,,naşteri” existenţiale a creştinilor (vezi Ioan 1, 13: ,,…cei care de la Dumnezeu s-au născut”). Această nouă conştiinţă şi realitate este relevată în Apocalipsă (cap. 5, versetul 9): ,,Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul”. Biserica, ca trup al Lui Hristos, este lumea cea nouă, noua societate ,,în Hristos”.

3. Înfăptuirea, din punct de vedere istoric, al acestei conştiinţe ortodoxe a fost Imperiul Noii Rome (denumită şi Romanía sau Bizanţ). ,,Bizanţul”, cu toate imperfecţiunile şi păcatele sale, este văzut ca o ,,Mare Biserică”, în care sunt aduse, în mod continuu, toate păcatele omeneşti, pentru a fi prefăcute, prin pocăinţă şi cu harul Lui Dumnezeu cel necreat, în ,,viaţa în Hristos”. Bizantinologi precum Steven Runciman (Byzantini Theokratía, Athens, 1982) au putut să vadă astfel Bizanţul, înţelegându-l ,,din interior”, iar nu după criteriile trunchiate ale francilor şi latinilor care vorbeau despre o alienare a creştinătăţii şi a elenismului. În Imperiul Roman Creştin de Răsărit, numit şi ,, Romanía”, este continuată structura de organizare a Imperiului Roman: Imperiul este alcătuit dintr-un număr mare de popoare sau, dacă vrem, este o societate comună ,constituind, de facto, o unitate alcătuită din 3 părţi: culturală (în ciuda diferenţelor locale), statală şi spirituală.

 Cultura elenistică, puterea statală romană, ca vehicul de transmitere, şi noua conştiinţă ortodoxă (Ortodoxia), constituie ,,neamul romeilor”, adică cetăţenii ortodocşi ai Noii Rome (Constantinopol). Într-o oarecare măsură, Imperiul Roman devine un fel de ,,casă de oaspeţi” a istoriei, întrupând în sine ,,lumea nouă”, societatea mult aşteptată, ale cărei caracteristici sunt la limita divino-umanului. Acest lucru devine perceptibil, desigur, doar acolo unde s-a păstrat conştiinţa ortodoxă nealterată a Părinţilor Bisericii.

Toate popoarele de pe întreg cuprinsul Imperiului vor fi racordate la aceeaşi credinţă, într-o nouă relaţie de sânge, ,,în Hristos”, în noul stat al romeilor, având ca punct de referinţă nu Vechea Romă, ci Noua Romă-Constantinopol. Numele popoarelor (éthnos) Imperiului nu le separau pe acestea unele de altele, ci denumeau provinciile (acest lucru înseamnă ,,éthnos” conform Canonului 34 Apostolic) şi grupurile de limbi (Romanía nu a urmărit niciodată uniformizarea lingvistică). Ortodoxia a fost legătura comună care i-a unit pe toţi romeii. Iar acest lucru era trăit mai intens, îndeosebi acolo unde legătura cu Părinţii era mai puternică. De aceea şi noul nume ,,naţional”, romeu a fost identificat cu însuşi conţinutul noii conştiinţe ,,naţionale”, adică credinţa. Romeu (sau romiós) înseamnă ortodox. Rivalitatea aprigă, îndelungată, dintre lumea franco-germanică şi Imperiul Roman de Răsărit s-a concentrat, din această cauză, în revendicarea, de către apuseni, a numelui ,,roman/romeu”, identificat cu ,,ortodox”, în timp ce în Răsăritul Creştin au răspândit numele ,,Grecia” şi ,,grec”, termeni peiorativi opuşi ,,elenismului” şi ,,elenităţii”. Prin cele de mai sus, franco-germanii vroiau doar să spună că ,,Grecia” este ,,ţara celor care se pretind a fi descendenţi ai romanilor (autentici), dar nu sunt decât eretici care s-au desprins de Biserica adevărată”. Desigur, toate cele de mai sus au fost lămurite de studiul ştiinţific al părintelui Ioánnis Romanídis, dar aceste lucruri trebuie spuse şi reamintite permanent, fiindcă nu au fost încă conştientizate de foarte mulţi, sau sunt respinse fără prea multe discuţii de către filo-apuseni.

Popoarele Romaníei (Bizanţului), fiecare, în funcţie de cum au primit şi au acceptat credinţa ortodoxă, depăşind criteriul originii fiecăruia, au fost integrate într-o altă unitate, în trupul Bisericii. Această unitate bisericească a supravieţuit netulburată până în secolul al XIX-lea, până la apariţia curentelor naţionaliste. Atunci când Enciclica Patriarhală din 1848 denumeşte ,,poporul ortodox” (adică trupul ortodox bisericesc întreg) ,,păzitor” al Ortodoxiei, nu face decât să exprime această realitate continuă de pe tot cuprinsul Romaníei, această unitate supra-rasială, având numitor comun credinţa. Această unitate încerca erezia (şi fiecare erezie) să o scindeze şi să o falsificare şi, de aceea, respingea Ortodoxia şi valorile ei. Respingerea Ortodoxiei a avut ca urmare dezvoltarea simţului antinaţional, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu cu monofiziţii la graniţele estice şi sudice ale imperiului, sau cu bogomilii (în înţelegere cu normanzii) în Balcani.

Trebuie să amintim aici că mişcările naţionaliste din zilele noastre au drept cauză ereziile din vechime şi gândirea eretică combătută de către Ortodoxia universală. Astfel, fără nici o ezitare, Sfinţii Părinţi făceau (şi fac) referire la sfinţii profeţi din Vechiul Testament (Isaia, Moise, David). Grigorie de Nyssa (originar din Capadocia – Asia Mică) va pune în lumină şi va promova personalitatea lui Moise ca model, drept ,,cel care L-a văzut pe Dumnezeu”. Sfinţii Efrem şi Isaac, lauda Ortodoxiei, erau sirieni, aşa cum astăzi, în semn de cinstire adusă Ortodoxiei, îl considerăm şi noi, cei ,,de origine grecească”, pe Sfântul Serafim de Sarov, sau pe Sfântul Sava Nemanja din Serbia. Ereticii, însă, (de exemplu arienii), pregătind apariţia împăratului Iulian (Apostatul), se vor întoarce definitiv la vechii ,,filosofi greci care, într-o oarecare măsură pot fi identificaţi cu naţionaliştii de astăzi, adoratori ai culturii vechi păgâne, care resping Vechiul Testament fiindcă este alcătuit din scrieri evreiești (!), iar pe Sfinţii Vechiului Testament îi considerau evrei”. Însă, pentru noi, creştinii, Vechiul Testament reprezintă Sfânta Scriptură, Profeţii sunt Sfinţii credinţei noastre, la fel de importanţi ca toţi ceilalţi sfinţi, la fel ca Apostolii ori Părinţii noştri. De asemenea, sfinţii Macabei, împreună cu mama lor Solomoni şi cu dascălul lor Eleazar sunt cinstiţi ca sfinţi ai Ortodoxiei şi sunt sărbătoriţi la 1 august, fiindcă criteriile Ortodoxiei nu sunt naţionaliste, ci supranaţionaliste.

Întotdeauna, erezia va nega universalitatea, şi, prin urmare, şi supranaţionalismul, situându-se mereu pe poziţii cât se poate de clar rasiale şi naţionaliste. Acest lucru este foarte uşor de observat de-a lungul vremii, în Europa ,,creştină” şi în lumea apuseană, în general. Alienarea în credinţă, împreună cu repăgânizarea ei, va avea, în câmpul conştiinţei naţionale, urmări foarte serioase. Termenul ,,naţiune” (éthnos) va fi ,,importat” în Europa, dar înţelesul lui va fi denaturat, dându-i-se sensul de naţiune (engl. nation, lat. gens). ,,Ce altceva ne mai învaţă ,,Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană”? Rasismul de sorginte franco-germană va avea ca temelie corpul celor ,,nobili”, iar în cele din urmă ,,naţiunea” se va identifica cu această clasă socială (acest sens are termenul ,,etnic” la Luther). Odată cu Revoluţia Franceză din 1789, lucrurile vor lua o altă întorsătură: conform lui Abbé Sieyès, termenul ,,naţiune” se identifică cu ,,starea a treia”.

4. Universalitatea Ortodoxiei este matricea în care se zămisleşte supranaţionalismul. Marele politician grec din secolul al XIX-lea, Gheórghios Typáldos Iakovátos (1813-1882), obişnuia să spună: ,,Suntem mai întâi creştini (ortodocşi), şi abia apoi eleni”, respingând astfel lozinca naţionalistă a veneţienilor cuceritori, care ocupaseră şi insula sa, şi care obişnuiau să spună: ,,Semo prima Veneziani e poi Christiani”, adică ,,suntem mai întâi veneţieni şi abia mai apoi creştini”. În Ortodoxie, însă, supranaţionalismul nu combate şi nu contestă naţionalismul. Credinţa ortodoxă nu este caracterizată de antinaţionalism. Nu anulează elementul naţional, dar nici nu încurajează dezbinarea. Acolo unde credinţa ortodoxă este curată, ea este trăită cu intensitate şi acolo se găseşte universalitatea şi dragostea creştină pentru toţi oamenii. Dimpotrivă, acolo unde domneşte perspectiva şi eshatologia pe baze omeneşti, acolo predomină naţionalismul şi rasismul.

Evoluţia, în timp, a acestei conştiinţe ortodoxe este confirmată de două texte care au fost scrise la o distanţă de 16 secole unul de celălalt. Este vorba despre Epistola către Diognet (sec. al II-lea) şi de Didahiile Sfântului Cosma Etolianul (sec. al XVIII). În primul text ni se spune că creştinii ,,locuiesc în patria lor, dar nu pentru mult timp, participând la viaţa socială ca cetăţeni, mereu aşteptând, ca nişte străini. Orice ţară este străină pentru ei, iar ei se simt străini în orice ţară ar locui”. Aşadar, creştinii nu încetează de a fi ,,cetăţeni” (şi patrioţi, desigur), dar nu se leagă de lumea aceasta trecătoare. Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Cosma Etolianul: ,,Patria mea cea trecătoare, cea pământească şi deşartă, este eparhia Artei, în regiunea Apokoúro. Noi, iubiţii mei creştini, nu avem aici patrie. De aceea Dumnezeu ne-a așezat mintea în părțile cele mai de sus (ale trupului) ca să tindem mereu (cu mintea) către Împărăţia Cerurilor, care este adevărata noastră patrie”. Aşa gândesc ortodocşii autentici, adică sfinţii. În mod evident, această gândire nu este naţionalistă, dar nici internaţionalistă. Fiindcă, aşa cum am spus, nu este desfiinţat naţionalismul (înţeles ca conştiinţă naţională), nici naţionalitatea (etnia), ci ele sunt ierarhizate aşa cum trebuie, având ca punct final veşnicia Şi nimeni nu poate să îl acuze pe Sfântul Cosma de lipsă de patriotism!

Biserica, ca ,,societate”a Lui Hristos (societate creştină), păstrează, în principal prin cultul ei, în ciuda politicii şi a diplomaţiei, ideea de unitate şi ecumenicitate a Romaníei (Bizanţului), având ca legătură comună credinţa ortodoxă. De aceea şi rămâne Biserica, ca trup (al Lui Hristos), ,,Bizanţ după Bizanţ” (Nicolae Iorga). Imperiul Romeilor continuă să existe, într-o altă formă, în Biserică, şi, împreună cu el, supranaţionalismul şi lipsa oricărei forme de rasism. Doar atunci când slăbeşte legătura interioară cu tradiţia ortodoxă, tot acest echilibru este dat peste cap.

5. Este extrem de important faptul că rasismul (altfel spus, naţionalismul de tip rasist), a fost condamnat de Sinodul ce s-a ţinut în Constantinopol în 1872, odată cu apariţia primelor semne ale mişcărilor naţionaliste în Balcani, adică Autocefalia Bisericii Greciei (1833) şi a Bulgariei (1870). În orice caz, trebuie spus cât se poate de clar acest lucru, că noi, grecii, animaţi de sindromul europenizării, am fost primii care am distrus tradiţia transnaţională a romanităţii (creştine de Răsărit), iar conducerile politice ale popoarelor din Balcani urmează cu exactitate scolastică politicile de stat arbitrare din spaţiul grecesc, folosindu-le în continuare ca pe un precedent. Iar acest lucru trebuie luat serios în seamă, atunci când protestăm pentru anumite atitudini, cum este cazul fostului preşedinte albanez Berishá, care a dovedit ostilitate faţă de etnicii greci din Albania.

Sinodul din 1872, de care am pomenit mai sus, a condamnat mişcarea naţionalist-rasistă ca erezie. Desigur, sinodul face referire doar la ,,chestiunea bulgară”, fiindcă cea greacă găsise ,,rezolvare” în 1850. Rasismul este considerat incompatibil cu Ortodoxia, ca promovare a rasei şi a naţiunii (etniei) în detrimentul credinţei, care are ca urmare imediată divizarea unităţii Bisericii. Textul (sinodului) este cât se poate de clar: condamnă discriminarea rasială, disputele etnice şi certurile care combat ,,unitatea credinţei”. Rasismul (naţionalismul rasist) este condamnat ca fiind ,,slavă nouă” ,,străină” de tradiţia ortodoxă şi, în acelaşi timp, ,,o nenorocire a zilelor noastre”. Biserica nu poate să fie niciodată ,,etnică”, adică ,,rasistă”. Aceasta a fost şi principala problemă în cazul ,,chestiunii balcanice” din secolul al XIX-lea, atunci când, sub influenţa Revoluţiei Franceze şi a curentelor naţionaliste europene, nu se mai făcea referire la Ortodoxia ,,din Grecia”, ,,din Bulgaria” sau ,,din Serbia”, ci se vorbea despre Ortodoxia ,,greacă”, ,,sârbă” sau ,,bulgară”.

Astfel, din factor de unitate şi coerenţă, Ortodoxia devine pricină de dezbinare, fiindcă este văzută prin prisma ideilor naţionaliste, care subordonează universalitatea credinţei, dându-i un caracter naţionalist-rasist. Problema ,,macedoneană” (sau, mai bine spus, ,,problema Skopje”) şi cea a ,,Epirului de Nord”, este corelată cu naţionalismul balcanic, care reduc credinţa şi o subordonează scopurilor naţionaliste. Şi în acest caz se potrivesc cuvintele domnului Iórgos Iakovátos: ,,Albanezii (care sunt) ortodocşi din Epirul de Nord, sunt greci (elini), dar a intrat şarpele papismului în Albania şi jumătate dintre aceştia au devenit latini, iar ei nu mai sunt greci”. Iar altundeva spune: ,,Fără religie (ortodoxie), popoarele sunt franci, albanezi, vlahi. Religia (ortodoxia) îi face să fie conaţionali (adică de acelaşi neam, ortodocşi şi eleni)”. Are mare importanţă faptul că hotărârea luată la Sinodul din 1872 (Constantinopol) a fost semnată şi de patriarhii ecumenici anteriori, de patriarhii Sofrónios al Alexandriei şi Ierótheos al Antiohiei, precum şi de Patriarhul Sofrónios al Ciprului. Astfel, această hotărâre a căpătat o însemnătate panortodoxă.

6. Din cele arătate până aici putem determina acţiunile pe care Ortodoxia poate să le dezvolte în contextul crizei balcanice şi europene de astăzi. Ortodoxia presupune, însă, ortodocşi, adică conştiinţă patristică şi gândire universală. A vorbi despre ortodoxie este lucru uşor, chiar şi pentru politicieni, care o ignoră sau o resping prin politica lor sau prin modul personal de a se raporta la ea. Ortodoxia, însă, doar în libertatea în Hristos poate să funcţioneze şi să fie utilă popoarelor ortodoxe. Subscrierea Ortodoxiei oricărui curent politic nu face altceva decât să o slăbească, cu atât mai mult orice asociere a ei cu politicul ori cu vreun curent ideologic. Ortodoxia, odată ideologizată încetează de a mai fi ortodoxie. Ortodoxia are un cuget și o şi conştiinţă hristocentrică, care se concretizează într-un anumit mod de vieţuire şi numai în limitele experienţei ei duhovniceşti poate să rămână o forţă care să amplifice puterea ei unificatoare.

Exact această tradiţie este reprezentată şi astăzi – într-un mod care a stârnit chiar scandal în mediile bisericeşti din partea celor care au pierdut contactul cu tradiţia ortodoxă adevărată – de declaraţia episcopului de Bačka şi Novisad, şi profesorul de teologie, Preasfinţitul Irineu Bulovič, care a spus: ,,Sârb m-am născut, dar o să mor grec”. Aceia dintre fraţii noştri ortodocşi din Balcani, dar şi Orientul mijlociu şi apropiat, care nu au fost influenţaţi de procesul europenizării – cu tot ceea ce decurge de aici – continuă să trăiască cu conştiinţă ortodoxă în această mare uniune a neamului ortodox. Astfel, deşi, uneori, alegerile politice ale liderilor lor au ca rezultat scindarea şi dezbinarea, conştiinţa ortodoxă creează o unitate supranaţională, dincolo de graniţele politice, prin înglobarea continuă a tuturor ortodocşilor în Trupul Domnului, care este Biserica.

În Biserică şi prin intermediul Ortodoxiei dăinuieşte Romanía şi unitatea acesteia. În jurul Sfintei Mese şi, cu participarea la adunarea euharistică şi la întreaga viaţă a Bisericii, se realizează unirea noastră a tuturor, dincolo de orice bariere de natură etnică, în limitele ,,patriei în Hristos”. Declaraţia Preasfinţitului Irineu arată, înainte de toate, legătura armonioasă şi echilibrată dintre naţionalism şi supranaţionalism în însăşi viaţa şi legătura duhovnicească şi nu doar în discursurile despre ortodoxie şi propunerile de ,,punţi ortodoxe” a celor care doar teoretizează Ortodoxia şi, care, de fapt o ignoră şi nu o văd ca viaţă ,,în Hristos” şi ,,în Duhul Sfânt”. Fără conştiinţa şi experienţa patristică, orice am spune despre Ortodoxie este simplă politichie şi, de aceea, nu îi convinge pe credincioşii ortodocşi.

În atmosfera sfinţitoare şi duhovnicească a Ortodoxiei, preasfinţitul Irineu este, într-adevăr grec, iar grecul este sârb, dar şi african, asiatic, american şi european, totodată. În tragedia din fosta Iugoslavie, grecul ortodox nu este alături de sârbi doar fiindcă şi aceia sunt ortodocşi, ci fiindcă luptă ,,cu dreptate” pentru existenţa lor istorică şi pentru cauza lor. Din acelaşi motiv nu îi sprijinim doar pe cei din Epirul de Nord, pentru că ar fi greci, ci suntem alături de toţi albanezii ortodocşi: ei sunt nedreptăţiţi şi prigoniţi. De altfel, conştiinţa ortodoxă ne îndeamnă să fim şi de partea musulmanilor, nu doar a creştinilor, atunci când aceia sunt nedreptăţiţi şi prigoniţi. Conştiinţa ortodoxă, dacă nu acţionează în acest fel, nu îndeplineşte criteriile Ortodoxiei. De aceea, nu vor putea exista niciodată ,,punţi ortodoxe” compacte şi unidimensionale, aşa cum doresc politicienii, după duhul lumii acesteia. La o ultimă analiză, trebuie înţeles foarte bine că astăzi nu mai există ,,popoare ortodoxe” ori ,,guverne ortodoxe” care să poată acţiona universal ,,ortodox”, ci doar persoane cu conştiinţă ortodoxă în cadrul acestor popoare sau în cadrul guvernelor, şi doar aceştia pot acţiona în mod ortodox. Însă, aşa cum, fără premize ortodoxe, discursul despre ortodoxie se dovedeşte vătămător pentru Ortodoxie, tot la fel şi golirea de conţinut a Ortodoxiei şi reducerea ei la religie, perpetuată până la noi, grecii de astăzi, adoratori ai Grecii antice – adoraţie care merge până la obsesie – duce la dezvoltarea naţionalismului şi a rasismului, mergând până la lepădarea de Ortodoxie a poporului nostru.

Însă, aşa cum stau lucrurile, putem spune că nu doar adulatorii credinţei păgâne antice (care sunt şi naţionalişti, în acelaşi timp) acţionează împotriva patriotismului adevărat, ci şi unii susţinători iremediabili ai europenismului. În secolele XIX şi XX, Europa a cultivat cu bună ştiinţă isteria naţionlistă în Balcani pentru a putea crea mai uşor protectorate, în timp ce astăzi, în perspectiva Europei Unite, folosindu-se de anumite instrumente din spaţiul mass-media şi chiar din spaţiul cultural-ştiinţific, încearcă să tocească, şi, chiar să distrugă conştiinţa naţional-patriotică, în timp ce cercurile apropiate ei rămân, cu încăpăţânare, ancorate în naţionalism-rasismul lor.    

Prin urmare, ar trebuie ca şi grecii ,,naţionalişti” să conştientizeze că, prin metodele lor nu fac altceva decât să colaboreze cu naţionalism-rasismul european, subminând, în acelaşi timp patriotismul adevărat, care se legitimează doar prin iubirea curată, fără vicleşug, a Sfinţilor Ortodoxiei noastre. În paralel, însă, este vătămată unitatea supranaţională ortodoxă a elenismului, fiind subapreciată Ortodoxia pe care ne-au lăsat-o Sfinţii noştri. În acelaşi timp, însă, suferă şi unitatea supranaţională ortodoxă a elenismului desconsiderând, astfel, Ortodoxia prin ,,naţionalizarea” ei, adică alterarea forţei ei, prin excelenţă unificatoare, în vremurile grele pe care le trăim astăzi. În cele din urmă, acest termen, ,,naţionalism”, nu are un înţeles negativ doar pentru credinţa şi tradiţia noastră, ci şi pentru neamul (éthnos) nostru, care pretinde că vrea să se apere în acest fel.