Nemiloasele celule maligne
6 May 2014
Nu peste mult timp ne prezentăm la Spitalul Fundeni pentru aflarea rezultatului biopsiei. Aștept cu Viorel la rând, pe un hol întunecat, rezultatul. Sânt vreo opt femei, emoționate și ele în aflarea sentinței. Soțul mă ține strâns de mână.
Amândoi avem palmele transpirate de emoții, sântem oarecum răvășiți. Nu ne vorbim, iar eu zâmbesc întruna ca o toantă, în speranţa că îl încurajez oarecum. Nu pot sta într’un loc. Mă plimb agitată de la un capăt la celălalt al holului. Genunchii nu mă ascultă și‑mi tremură de parcă sânt băgată la curent. Gândurile îmi zboară haotic, nu mă pot ruga, nu mă pot concentra. Gândul mi‑e doar la copilași, la căpșoarele lor angelice, la părul lor ondulat, ochii lor mari și zâmbetele lor curate… Disper când mă gândesc ce vârste au: 2 ani, 4 ani, 5 ani, 7 ani și aproape 8 ani Maria.
Înfiorător de mici… Cum să le explic… cum să‑i fac să înțeleagă?
„Doamna Grigore!”, mă aud strigată de doamna doctor.
Mă invită protocolar în cabinet. Parcă m’ar fi dus într’o cameră de gazare. Nu am aer, și frigul acela care îmi devenise ca o a doua natură mă cuprinsese din nou cu totul.
„Doamnă, îmi pare rău să vă anunț, dar celulele sânt maligne. Aveți cancer.” Diagnosticul cade brusc ca o secure.
„Stadiul e 3B.”
Doctorița refuza să mă privească în ochi. Îi caut privirea cu disperare. Aş fi vrut să găsesc o fărâmă de speranță în ochii ei.
„Sânteți sigură de asta?… Știți, eu am alăptat întruna… de şapte ani tot alăptez… Poate e o greșeală, poate nu-i adevărat…”
„Doamnă, un lucru e sigur. Aveți cancer… Nu e loc de interpretări. Îmi pare rău.”
Ieșim repede din cabinet. Lipsa de aer devine din ce în ce mai acută. Părăsim într’o viteză holul acela întunecat și rece, și alergăm pe scări, fără o țintă anume… Soțul nu-mi dă drumul la mână, mă ține strâns, speriat la culme să nu fac cine ştie ce gest.
Ne oprim într’o pădurice din curtea spitalului… Nu ne vorbim. Nu știm ce să ne spunem.
Ne aşezăm pe iarbă, sprijinindu-ne de un pom secular. În acel moment îmi aduc aminte de căderea din wc-ul de la 7 ani.
Zbaterea din el parcă îmi reflectă zbaterea de acum. Numai că acum nu mă mai zbăteam într’un munte de „caca”, ci mă zbăteam într’un munte de neputințe și frici. Parcă era mai rău ca wc-ul de atunci.
„Ce mă fac, Doamne?”, reușesc eu să îngân cu voce tare…
„Ce mă fac cu cinci copii mici, un copil cu handicap și o mamă și o soacră bolnave?”
Privesc oarecum cu privirea pierdută copacii răsăriţi brusc în fața mea… Pe Viorel nu-l puteam privi în ochi… Am fi izbucnit amândoi într’un hohot de plâns de neoprit.
„Știu ce să facem!”, îi spun soţului parcă trezită brusc dintr’un coșmar. „Hai să mergem la Sfântul Nectarie!”
Ca niciodată, Viorel conduce ca un nebun pe străzile Bucureștiului. Voia să ajungă la Sfântul Nectarie parcă cu viteza luminii. Nici unul din noi nu avea răbdare.
Ajungem în fața raclei Sfântului, iar un Părinte de acolo, după ce-i spun cu un sentiment de jenă că am cancer, îmi răspunde prompt și fără echivoc:
„Boala e în primul rând aici”, și-mi arată cu degetul la tâmplă. „E în primul rând în creier. Lupta trebuie dusă întâi acolo.”
Ajung să vorbesc cu Sfântul. Nu-i spun nimic despre mine. Tensiunea din creierul meu, oarecum amorțit de perspectiva morții iminente, este destul de mare. Nu reușesc să plâng. Îi expun lapidar numărul copiilor mei, ce vârste au, ce le place, cum se joacă și cum nu dorm noaptea fără să fim toți îmbrăţișați în același pat. Cum Iustina nu adoarme decât dacă pune mânuțele pe obrajii mei și cum se linișteşte numai dacă-mi simte capul în mânuțele ei. Parcă l-ar cântări de fiecare dată.
„Sfinte Nectarie, ăștia sânt copiii mei şi te implor, ai milă de ei!”
Plec dezamagită mai mult ca oricând de mine, iar pe drum tăcerea dintre mine și Viorel devine o bombă cu efect întârziat. M’aș simți mai bine dacă aș striga, dacă aș urla, dacă m’aș exterioriza cumva. Dar nu am timp. Acasă mă așteaptă cinci copilași, o mamă bolnavă care e la mine, mama soțului meu care e oarbă, și care și ea are nevoie de mine…
Trebuie să le vorbesc și să-i fac să înțeleagă. Ce să înțeleagă, nici eu nu știu, și nici nu aveam să aflu prea curând.
Sursa: Mioara Grigore, Cancerul, dragostea mea, Ed. Predania, 2014 http://canceruldragosteamea.weebly.com/
