Politica religioasă a împăraţilor bizantini. Partea I: Epoca lui Constantin cel Mare

Constantin cel Mare – manuscris al Omililor Sfântului Grigorie Teologul, secolul al IX-lea, BNF

Introducere: Bizanţul, un imperiu creştin

Existenţa Imperiului Bizantin (324-1453)[1] se confundă cu epoca medievală a istoriei elenilor. La ce ne referim, însă, atunci când vorbim despre „imperiul bizantin”? Răspunsul la o asemenea întrebare este, fără îndoială, foarte complex. Pentru început, trebuie să notăm faptul că istoria bizantină este o nouă fază a istoriei romane, aşa cum statul bizantin este o continuare a Imperiului Roman (imperium romanum)[2].

Termeni precum „Bizanţ”, „Imperiul Bizantin”, „Statul Bizantin” nu existau în acea perioadă istorică pentru cei pe care astăzi îi numim „bizantini”. Aceste caracterizări aparţin epocii moderne, fiind folosite pentru prima dată în secolul al XVI-lea de către Ieronimus Wolff şi Ph. Labbé pentru a-i caracteriza pe locuitorii statului elen medieval, dar şi statul în sine care îşi avea capitala la Constantinopol, acest oraş fiind fondat pe locurile anticei colonii a Megarei, „Byzantion”[3]. Cetăţenii acestui stat aveau conştiinţa că se numesc roméi [romani], că sunt urmaşii dar şi continuatorii Imperiului Roman şi că împăratul lor se considera împărat roman, urmaş şi continuator al vechilor împăraţi romani. Din această pricină, Constantinopolul era numit şi el Noua Romă. Existau în acea vreme anumiţi scriitori care foloseau termenii „Bizantin” (Byzantís) şi „oraşul bizantinilor” (Byzantinón Pólis), dar numai dintr-o perspectivă geografică sau topografică. Etnonimul roméu nu avea vreo conotaţie naţionalistă, nu însemna, cu alte cuvinte, că bizantinii se trăgeau din latini. Preferinţa care s-a manifestat în privinţa termenului amintit, care a înlocuit etnonimul elen (Éllin) s-a bazat pe identificarea celui din urmă cu idolatrul, păgânul şi celelalte neamuri. În ce priveşte folosirea cuvintelor Ellás şi heladic, acestea aveau, de asemenea, un sens strict topografic şi geografic[4].

Continuator al Imperiului Roman, Bizanţul s-a sprijinit în formarea şi dezvoltarea sa pe trei factori incontestabili: tradiţia romană, cultura elenă şi credinţa şi religia creştină. În calitate de moştenitor legal al Imperiului Roman, Imperiul Bizantin preia, atât din punct de vedere static, cât şi dinamic, spaţiul geografic al primului. Spunem static, deoarece graniţele noului imperiu se confundă cu cele ale vechiului imperiu – aşa cum fuseseră stabilite în urma evenimentelor istorice, de-a lungul secolelor – şi dinamic deoarece noul imperiu considera că unul dintre scopurile sale este acela de a restabili vechile graniţe ale statului roman, în vremea gloriei sale[5]. Limba elină, gândirea elină şi în general cultura elenă au devenit cunoscute din vremea lui Alexandru cel Mare şi a urmaşilor lui. Asocierea culturii elene cu credinţa creştină a condus la răspândirea şi creştinismului. Această asociere, convieţuirea creştinismului cu elenismul idolatru au creat o nouă cultură creştino-elenă, răsăriteană, care a devenit cunoscută în istorie sub numele de Bizanţ.

Figura cea mai importantă în fondarea Noului Imperiu Roman Creştin, cu alte cuvinte, a Bizanţului, a fost Constantin I, împăratul Romei. Despre Marele Constantin şi lucrarea lui vom vorbi pe larg în cele ce urmează.

Din secolul al patrulea, Imperiul recunoaşte creştinismul drept religie oficială şi leagă destinul de răspândirea noii credinţe, de luptele împotriva ereziilor, de încercarea de a creştina popoarele vecine, de morala şi, în general, de învăţătura pe care o profesează religia Nazarineanului Iisus Hristos. Împăratul nu este numai conducătorul suprem al statului şi al armatei, judecătorul suprem şi unicul legislator, dar şi protectorul Bisericii, al dreptei credinţe, întrupare a statului creştin pe care i l-a încredinţat Dumnezeu. Este, cu alte cuvinte, ales al lui Dumnezeu.

Nu de puţine ori s-au manifestat neînţelegeri în relaţiile dintre regimul politic şi Biserică, de fiecare dată când împăratul, fie adopta o învăţătură eretică, fie dorea să se amestece în probleme de credinţă şi cult, pentru care responsabili erau părinţii şi învăţătorii Bisericii. Sigur, în veacul de mijloc, Biserica exercită o importantă autoritate, fiind un factor puternic de decizie, care putea pune limite în activitatea de guvernare a împăratului.

Cu toate acestea, după cum foarte corect remarca Ostrogorsky în Istoria statului bizantin[6], Bizanţul nu este caracterizat de conflictul dintre imperium şi sacerdotium, ci de o legătură strânsă şi profundă între stat şi Biserică, cu alte cuvinte, o interdependenţă fundamentală între statul ortodox şi Biserica ortodoxă, în cadrul unui organism statal-eclesiastic unitar. Coincidenţa intereselor celor două puteri este foarte des întâlnită, aşa cum este şi cooperarea lor constantă de fiecare dată când orânduirea lăsată de Dumnezeu era ameninţată, fie de duşmani ai împăratului din interiorul sau din exteriorul statului, fie de duşmani ai Bisericii, adică de eretici. Pe de altă parte, însă, această conlucrare aduce în mod inevitabil Biserica sub tutela atotputernicului împărat. Această superioritate a puterii imperiale în raport cu cea eclesiastică se va impune, devenind o caracteristică a tuturor epocilor Bizanţului.

Capitolul I – Epoca Marelui Constantin şi a urmaşilor acestuia

I. Marele Constantin şi „întoarcerea” lui

Constantin I, împăratul Romei, a rămas cunoscut în istorie cu supranumele „cel Mare”. Nici un alt conducător nu a fost mai vrednic de acest cognomen decât Constantin. Vizionarismul şi perspicacitatea caracterului său l-au condus spre luarea a două decizii foarte importante care vor schimba cursul istoriei Imperiului Roman de până atunci, pecetluind nu numai cel de-al patrulea secol, ci întregul parcurs al noului imperiu roman de răsărit, precum şi fundamentarea dogmatică şi răspândirea creştinismului. Prima decizie a fost adoptarea creştinismului drept religie recunoscută de Statul Bizantin, iar cea de-a doua, mutarea capitalei Imperiului de la Roma la Constantinopol, în oraşul nou construit pe locul anticului oraş Bizanţ.

Marele Constantin s-a născut în jurul anului 274 d.H. Tatăl său, Constanţiu Chlorós sau Chlomós era un cunoscut conducător militar și se trăgea dintr-o familie aristocratică din provincia Iliria. Mama sa se numea Elena. Fiind creştină, ei îi datorează Constantin primii paşi în cunoaşterea credinţei.

În anul 305, după ce Diocleţian şi Maximian au părăsit tronul Imperiului Roman, au fost proclamaţi auguşti Galeriu, în Răsărit şi Tatăl lui Constantin, Constanţiu, în Vest. Între timp, Constanţiu se despărţise de Elena şi se căsătorise cu fiica lui Maximian, Theodora. În 306, Constanţiu moare în Britannia, iar în locul lui este ales august Constantin. După victoria lui Constantin şi Galeriu împotriva lui Maximian şi a fiului acestuia, Maxenţiu, în 312, cei doi devin împăraţi. Ei pun capăt persecuţiilor împotriva creştinilor, semnând la Mediolanum tratatul de toleranţă religioasă. În 324, după bătălia de la Hrisoúpolis, Liciniu este înfrânt de Constantin şi ucis, iar Constantin rămâne singurul împărat al Imperiului Bizantin.

Constantin ajută creştinismul ori de câte ori are ocazia, nu numai prin încetarea persecuţiilor împotriva creştinilor, dar şi prin acordarea aceloraşi drepturi precum religiilor idolatre. A acordat daruri şi privilegii clerului creştin, precum scutirea de impozite, a ridicat biserici şi mănăstiri, fără a prejudicia în mod manifest păgânii. Mulţi istorici consideră că împăratul Constantin a ajutat creştinismul deoarece a considerat că astfel va câştiga credit politic. În acelaşi timp, aceştia susţin că triumful creştinismului era evident deja în Răsărit, cu mult înaintea instalării lui Constantin ca unic împărat al Imperiului.

Deşi Constantin a protejat religia creştină, el însuşi s-a botezat doar cu puţin înainte de sfârşitul vieţii. Din raţiuni politice şi pentru păstrarea păcii sociale şi a armoniei în relaţiile dintre creştini şi păgâni, a păstrat în mod formal titlul păgân de Pontifex Maximus pe toată durata vieţii. După istoricul Eusebiu de Cezareea, întoarcerea Marelui Constantin către creştinism „începe” odată cu viziunea pe care a avut-o înainte de bătălia cu Maxenţiu, precum şi cu rugăciunea sa adresată Dumnezeului creştinilor. Prin importanţa pe care o dă descrierii viziunii, Eusebiu urmăreşte să evidenţieze nu numai motivele întoarcerii lui Constantin către creştinism, ci şi fundamentarea noii orientări creştine a puterii imperiale, care îşi primea de acum fundamentul de la Dumnezeul Treimic al creştinilor. Pe această viziune s-a fundamentat teologia politică bizantină[11]. Cu toate acestea, semnul dumnezeiesc, fiind legat de persoana Marelui Constantin, a fost considerat întotdeauna în conştiinţa Bisericii drept o chemare dumnezeiască, după modelul chemării apostolului Pavel; din acest motiv, împăratul Constantin a primit denumirea de întocmai cu apostolii şi „între împăraţi, apostol” al credinţei creştine.

Profesorul Vlásios Feidás susţine faptul că politica religioasă a Marelui Constantin a dobândit o importanţă fundamentală în istoria umanităţii, dar nu din pricină că un împărat roman a consolidat libertatea religioasă sau pentru că a îmbrăţişat creştinismul, adică una dintre multele religii ale imperiului, ci mai ales pentru că această iniţiativă s-a legat în ultimă analiză de înlocuirea teoriei cosmocentrice a antichităţii greco-romane cu învăţătura teocentrică a creştinismului[12]. Conform învăţăturii creştine, împăratul nu este Dumnezeu, dar ales prin bunăvoirea divină, alesul lui Dumnezeu, care guvernează numai cu harul şi insuflarea Sfântului Duh.

În concluzie, Constantin a apărat creştinismul, fără a manifesta vreo intoleranţă faţă de susţinătorii celorlalte religii. Politica sa a contribuit la o mai uşoară răspândire a credinţei creştine, de vreme ce fusese îndepărtată marea piedică reprezentată de persecuţiile de stat. Consolidarea noii credinţe a fost realizată prin măsurile economice şi politice pe care le-a luat: convocarea Primului Sinod Ecumenic pentru apărarea teologiei creştin ortodoxe împotriva ereziei ariene. În cele din urmă, Constantin însuşi s-a botezat creştin cu puţin înainte de sfârşitul său pământesc, arătând în acest fel că el însuși era membru al Bisericii lui Hristos. Toate cele amintite, dar mai cu seamă chemarea sa directă prin semn dumnezeiesc, au determinat Biserica să-l recunoască drept sfânt şi egal cu apostolii.

II. Apariţia arianismului

Legalizarea şi impunerea credinţei creştine nu a însemnat şi fixarea detaliilor legate de aspectul ei dogmatic[13]. Biserica secolului al patrulea a putut să înfăptuiască lucruri mari în domeniul dogmatic, ţinând piept marilor erezii precum arianismul, apolinarianismul, învăţătura greşită a lui Eunomie etc. întărind adevărurile dogmatice ale credinţei creştine. Întâia mare ameninţare pentru credinţa creştină era învăţătura lui Arie.

Arie s-a născut în jurul anului 260 în Libia, dar a studiat în Alexandria şi Antiohia. Originea sa libiană, studiile în Alexandria şi ucenicia sa pe lângă mucenicul Luchian în Antiohia au constituit tot atâtea ocazii de a cunoaşte numeroase tradiţii eclesiastice puternice[14] pe care le-a abordat selectiv.

Problema care-l preocupa pe Arie era naşterea dinainte de veci a lui Hristos, Dumnezeu Cuvântul. El învăţa că Fiul nu este după fire şi după esenţă Dumnezeu adevărat, ci că a fost creat de Dumnezeu Tatăl într-un anume moment în timp, adică a fost născut „sub vremi”. Pentru aceasta nu poate fi socotit nenăscut, şi nici parte din Cel nenăscut. Ar fi, prin urmare, o altă zidire a lui Dumnezeu. Aşadar, ca făptură zidită, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu nu ar fi fără de început şi veşnic ca şi Tatăl, ci a fost plăsmuit prin voia Tatălui, în vreme ce toate celelalte făpturi au fost create de Dumnezeu Tatăl prin Fiul. Împreună lucrarea la crearea lumii de către Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul nu înseamnă că Cel de-al doilea ar participa la firea sau la esenţa lui Dumnezeu şi că ar fi după fire Dumnezeu adevărat. Arie susţinea monarhia absolută a lui Dumnezeu şi accepta existenţa unui singur Dumnezeu nenăscut şi fără de început. Prin urmare, înainte de așa zisa creare a Fiului, stăpânirea singurului Dumnezeu nenăscut şi fără de început ar fi fost absolută, de aceea Dumnezeu nu era Tată înainte de a-l crea pe Fiul, iar Fiul nu ar fi existat înainte să fie creat de Tatăl. [16]

Arie şi susţinătorii lui foloseau riguros metoda ermineutică istorico-gramaticală a Şcolii din Antiohia pentru a dovedi stăpânirea absolută a lui Dumnezeu-Tatăl, firea zidită a Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu precum şi crearea Sa de către Tatăl, cunoaşterea Sa nedesăvârşită despre Tatăl şi îndumnezeirea Fiului.

Patriarhul Alexandriei, Alexandru[17], şi-a asumat datoria de a combate învăţătura eretică a lui Arie, cu ajutorul Sfântului Atanasie cel Mare. În realitate, Sfântul Atanasie cel Mare[18] era singurul adversar din punct de vedere teologic al lui Arie. Episcopul Alexandriei l-a oprit pe Arie de la a mai sluji. Învăţătura ierarhului eretic Arie începuse să se răspândească, fiind adoptată de mulţi, fie laici, fie clerici. Condamnarea acestei erezii de către sinoadele locale din Alexandria, din 320 şi 324 şi din Antiohia, din 325 precum şi scrisorile enciclice ale lui Alexandru către episcopii de pretutindeni ai Bisericii Universale nu au reuşit să-l convingă pe Arie cu privire la dogma cea dreaptă a Sfintei Treimi şi să aducă pace în Biserică.

S-a dovedit necesară, prin urmare, convocarea unui sinod mai mare, în cadrul căruia să fie convocați episcopii arieni şi Arie însuşi. Acest sinod a fost iniţial prevăzut ca un sinod local, dar participarea episcopilor atât din Apus cât şi din Răsărit, precum şi fundamentarea teologică a dogmei Sfintei Treimi au conferit acestui sinod un caracter ecumenic. Acest sinod este Sinodul I Ecumenic al Bisericii lui Hristos, care a avut loc în anul 325, la Niceea, în Bitinia.

Constantin cel Mare, frescă de Manuil Panselinos, Biserica Protaton, Athos, secolul al XIV-lea

III. Sinodul I Ecumenic

Constantin, care tocmai îl învinsese pe Liciniu, luând conducerea întregului imperiu în mâinile sale, a ajuns în 324 la Nicomidia, unde a primit multe plângeri atât din partea arienilor, cât şi din partea ortodocşilor. Împăratul își dorea pace în imperiu şi în Biserică, dar neînţelegând diferenţele dogmatice ale învăţăturii ariene faţă de cea ortodoxă, a încercat să calmeze spiritele combatanților pe probleme teologice. Din această pricină, i-a sfătuit pe Arie şi pe Alexandru să convieţuiască în pace, în ciuda diferenţelor dogmatice privitoare la învăţătura despre Dumnezeul Treimic. Marea primejdie teologică a fost expusă împăratului de către Sfântul Osios de Cordoba (Spania), care l-a şi sfătuit pe Constantin să convoace un sinod pentru soluţionarea acestui conflict teologic.

Împăratul Constantin a hotărât iniţial convocarea unui sinod local, la care să ia parte episcopii din Răsărit şi care să se desfăşoare la Ancyra, în Galatia. În timpul discuţiilor lui Constantin cu Sfântul Osios de Cordoba, acesta l-a sfătuit pe împărat să-i convoace la sinod şi pe episcopii din Vest. S-a socotit, prin urmare, necesară mutarea locului adunării, de la Ancyra Galatiei, la Niceea Bitiniei.

Niceea a fost socotită mai potrivită pentru desfăşurarea lucrărilor sinodului deoarece înlesnea accesul episcopilor din Egipt şi Apus. În acelaşi timp, însă, acest oraş îi oferea lui Constantin ocazia de a lua parte la lucrările sinodului. Desigur, împăratul s-a îngrijit de toate pregătirile necesare pentru a asigura nu numai călătoria rapidă şi lipsită de griji a episcopilor către Niceea, dar şi pentru crea toate condiţiile în timpul şederii lor aici: hrană nu numai pentru marele număr de episcopi, dar şi pentru numărul la fel de mare de clerici care-i însoţeau pe participanţii la sinod. Majoritatea episcopilor convocaţi au răspuns prompt invitaţiei împăratului.

Sinodul şi-a început lucrările în ziua de 20 mai 325. Deliberările premergătoare sinodului precum şi anumite consfătuiri ce au avut loc pe durata lucrărilor sinodului s-au ţinut în „casa de rugăciune”, în vreme ce şedinţele ordinare ale sinodului s-au desfăşurat în sala cea mare a „casei imperiale”, care era amenajată corespunzător pentru a putea primi marele număr de membri ai sinodului şi pe consilierii acestora[19]. Actele sinodului nu s-au păstrat. Acest lucru este confirmat de opera Sfântului Athanasie cel Mare, în care sfântul părinte recurge la memorie pentru a descrie evenimente petrecute în timpul sinodului, sau cuvinte rostite de către susţinătorii ori criticii învăţăturii ariene.

Considerând că prin condamnarea arianismului va readuce în imperiu mult dorita pace, Constantin scrie: „Diavolul nu mai are nici o putere asupra noastră de vreme ce acela care prin rele fapte urmărea să ne piardă, a fost lovit cu putere chiar la rădăcină. Adevărul, cu ajutorul lui Dumnezeu, a împrăştiat toate neînţelegerile, schismele, toată zarva şi otrava ucigătoare a discordiei”[20]. Evoluţia ulterioară a evenimentelor i-a înşelat, însă, aşteptările lui Constantin, iar condamnarea arianismului nu a reuşit să pună definitiv capăt neînţelegerilor de natură teologică care izbucniseră în sânul Bisericii creştine şi, prin urmare, în Imperiul Roman.

Constantin însuşi îşi va schimba, câţiva ani mai târziu, atitudinea faţă de Arie şi de învăţătura acestuia, fapt care va conduce la neînţelegeri cu Sfântul Athanasie.

IV. Urmaşii Marelui Constantin şi neînţelegerile lor de natură religioasă

Constantin a murit la scurtă vreme după botez, în ziua de 22 mai 337. Statul guvernat de Constantin a trecut în mâinile celor trei fii ai acestuia: Constanţiu, Constantin II şi Constans. Cei trei au primit titlul de Auguşti şi şi-au împărţit între ei administrarea imperiului[21]. Constantin II a primit Gallia, Britania şi Spania; Constans: Italia, Africa şi Illiria, iar Constanţiu, toată partea de răsărit[22]. Desigur, au existat conflicte şi rivalitate între tinerii Auguşti. În anul 340, Constantin II este ucis într-o luptă împotriva fratelui său Constans, care este ucis, la rândul său, în 350, de Maxenţiu, care revendica tronul. Aceşti doi auguşti erau susţinători ai Sinodului I Ecumenic de la Niceea. După moartea celor doi fraţi ai săi, Constanţiu devine singur împărat al Imperiului. Una dintre problemele pe care le va avea de înfruntat până la sfârşitul vieţii sale vor fi revoltele instigate de vărul său, Iulian.

Constanţiu era un conducător priceput şi conştiincios, dar şi un susţinător al arianismului. Dorinţa sa de a impune învăţătura lui Arie în întreg Imperiul a fost motivul pentru care relaţiile sale cu Sfântul Athanasie, Patriarhul Alexandriei, s-au înrăutăţit primejdios. Patriarhul este exilat, iar Constanţiu reuşeşte la Sinodul de la Sirmium, din 359, să proclame arianismul drept dogmă de stat. Pentru moment, arianismul părea să fi câştigat lupta împotriva ortodoxiei.

Neavând copii, Constanţiu ştia că trebuie să se preocupe de găsirea unui succesor, cu toate că în ultimii ani se dedase exterminării sistematice a rudelor sale. În viaţă nu mai rămăseseră decât doi veri ai săi, Gallos şi Iulian. Suspiciunea unui posibil complot împotriva sa, în care era implicat şi Gallos, îl conduce la uciderea celui din urmă, în anul 354, și la ungerea întru cezar a fratelui lui Gallos, Flavius Claudius Iulian, cel numit ulterior Apostatul.

Note:

[1] Anul 324 este considerat drept anul de întemeiere al Constantinopolului și de început a domniei Marelui Constantin, iar 1453 este anul cuceririi de către turcii otomani. Alți istorici consideră anul 330 drept început al istoriei bizantine, pentru că atunci a fost inaugurat orașul și a devenit capitală, Noua Romă. În general, nu există un consens cu privire la începuturile cronologiei Imperiului și istoriei Bizantine. Alți istorici consideră începutul odată cu înscăunarea lui Dioclețian la Roma, în anul 284, alții, odată cu proclamarea lui Constantin drept „August” și cu separarea statului în două: răsăritean și apusean. După alții, începutul este dat de cucerirea Romei de către triburile germanice, în 476, sau anul 565, al morții Împăratului Iustinian I, în vreme ce alții preferă 610, odată cu urcarea pe tron a Împăratului Heraclie, sau 717, încoronarea lui Leon al III-lea Isaurul, ba chiar sfârșitul secolului al IX-lea, odată cu instaurarea statului lui Charlemagne în Apus.

[2] G. Ostrogorsky, Ιστορία του Βυζαντινού κράτους, vol. I, Αθήνα 1995, p. 85.

[3] A. G. Savvidis, Τα χρόνια σχηματοποίησης του Βυζαντίου 284-518, Atena 1983, p. 15.

[4] «Termenii “Hellas”, “elladic” etc. au rămas în uz doar cu sens strict geografic, desemnând thema Elladei, compusă din sudul Thessaliei, Sterea Ellada fără Etoloakarnia, plus insula Evia cu insulele apropiate. Începând cu 1204, odată cu apariția Imperiului de Niceea și a statelor bizantine din Epir și Pont (Trapezunt), vorbitorii de limbă greacă vor începe să dobândească o conștiință „grecească” și să se inspire din ideologia naționalistă», A. G. Savvidis, Τα χρόνια σχηματοποίησης του Βυζαντίου 284-518, Atena 1983, p. 16.

[5] Ioannis Karagiannopoulos, Το Βυζαντινό κράτος, Tesalonic 2001, p. 68.

[6] G. Ostrogorsky, Ιστορία του Βυζαντινού κράτους, vol. I, Atena 1995, pp. 88-89.

[7] Așezarea noului centru administrativ a fost foarte potrivită, găsindu-se la intersecția Europei cu Asia. Din trei părți era apărat de mare.

[8] «Alegerea înțeleaptă a acestei vechi localități, ce fusese întemeiată în veacul al VII-lea î. H. de Vyzas, un colonist din Megara, este atribuită de scriitorii bisericești din secolele IV și V, următori ai istoricului Eusebiu, nu numai capacității vizionare a marelui Constantin, dar și intervenției divine, care l-a mânat să facă această alegere finală. Iată ce scrie Sozomen în Istoria sa Bisericească (sec. V): „Și hotărî [Constantin] să construiască o cetate care să-i ia numele și care să ajungă la fel de măreață precum Roma… Și pe când lucrările înaintau, a avut într-o noapte o vedenie dumnezeiască care i-a poruncit să schimbe locul, arătându-i așezarea Bizanțului din Thracia, care se găsea dincolo de Calcedonul Bithiniei. După dumnezeiasca poruncă, acolo trebuia să zidească noua cetate și să-i dea numele său. Iar Constantin a ascultat această cerere preaînaltă…”

Trasarea legendară a hotarelor noii capitale este descrisă de Istoria Bisericească a lui Filostorgius (sec. IV-V): „Dorind Constantin să marcheze hotarele zidurilor noii cetăți, a început să înainteze purtând o suliță. Dar, tot înaintând, cei care-l urmau se gândeau că locul este mult mai mare decât era necesar. În cele din urmă, atunci când cineva l-a întrebat unde se vor opri, Constantin i-a răspuns «acolo unde se va opri cel care este înaintea mea și mă conduce», înțelegând prin aceasta o prezență dumnezeiască ce-i dădea indicații cu privire la ceea ce trebuie să facă…” A. G. Savvidis, Τα χρόνια σχηματοποίησης του Βυζαντίου 284-518, Atena 1983, pp. 30-32.

[9] Jacob Burckhardt îl prezintă pe Constantin ca fiind inteligent și extrem de ambițios, gata să jertfească orice pentru a-și satisface setea de putere (J. Burckhardt, Die Zeit Constantin’s des Grossen, 1853, pp.326. Același lucru îl susține și teologul german Adolph von Harnack.

[10] A. A. Vasiliev, Ιστορία της Βυζαντινής Αυτοκρατορίας 324-1453, Atena 1954, pp. 4, 71. Eusebiu de Cezareea, Εκκλησιαστική Ιστορία, ΙΧ, 9, 2

[11] Vezi Vl. Feidas, Εκκλησιαστική Ιστορία, vol. I, Atena 1992, p. 327.

[12] Același, p. 320.

[13] A. G. Savvidis, Τα χρόνια σχηματοποίησης του Βυζαντίου 284-518, Atena 1983, p. 50.

[14] «Arie a fost influențat de monoteismul iudaic și de filosofia cu privire la transcendența absolută a lui Dumnezeu, de cosmologiile dualiste și, cel mai mult, de învățătura lui Filon [Alexandrinul] despre Logosul creat prin care Dumnezeu a creat și lumea», Stylianos Papadopoulos, Πατρολογία, vol. II, Atena 1990, p. 114.

[15] Stylianos Papadopoulos, Πατρολογία, vol. II, Atena 1990, p. 114.

[16] Vezi Vl. Feidas, Εκκλησιαστική Ιστορία, vol. I, Atena 1992, pp. 376-393.

[17] «Alexandru a fost o figură bisericească de seamă, dar despre care nu cunoaștem prea multe. A urcat pe tronul Alexandriei în anul 313, în toiul schismei melitiene. Între anii 318 și 328, Alexandru s-a aflat în centrul atenției Bisericii, dat fiind faptul că în eparhia sa a apărut arianismul, iar el a luptat împotriva lui”. Stylianos Papadopoulos, Πατρολογία, vol. II, Atena 1990, p. 100.

[18] «Atanasie al Alexandriei a fost ce mai de seamă personalitate a Bisericii vechi. El a purtat greutatea crizei complexe și adânci, fundamentând teologic triadologia ortodoxă. A influențat semnificativ parcursul teologiei, ieșind din limitele așa numitelor școli teologice, luminat fiind să înțeleagă taina Treimii și să o exprime”, Stylianos Papadopoulos, Πατρολογία, vol. II, Atena 1990, p. 263.

[19] Vezi Vl. Feidas, Εκκλησιαστική Ιστορία, vol. I, Atena 1992, p. 424.

[20] Socrate, Εκκλησιαστική Ιστορία, Ι, 9.