Politica religioasă a împăraţilor bizantini. Partea a II-a: Iulian și păgânismul. Împărații arieni

Împaratul Iulian trecând Eufratul, manuscrisul Omiliilor Sf. Grigorie de Nazianz, secolul IX, BNF

I. Iulian, un împărat păgân

Iulian Apostatul a fost numit cezar în cadrul unei ceremonii oficiale ce a avut loc la curtea imperială în anul 355. Împăratul Constanţiu îi dăduse de soţie pe sora sa (şi verişoara lui Iulian), Elena. Noul cezar rămăsese orfan de ambii părinţi, la o vârstă foarte fragedă, însă a primit o educaţie deosebită. A studiat filologia clasică împreună cu dascălul său, Mardónios, precum şi Sfânta Scriptură, cu Episcopul Eusebiu de Nicomidia. A fost botezat creştin la vârstă foarte mică, dar nu a acceptat niciodată religia creştină. Influenţat de vechea învăţătură a religiei zoroastriene şi adept fidel al Dumnezeului mitic al persanilor, Mithra, a încercat să reînvie idolatria, printr-un amestec al mitraismului cu vechea religie politeistă greco-romană. Pasiunea sa pentru idolatrie este socotită drept cauză principală a exilului său în Atena. Acolo, Iulian a studiat la celebra şcoală filosofică a epocii şi se crede că a fost iniţiat în misterele eleusine. Demn de menţionat este faptul că la şcoala filosofică de la Atena s-a împrietenit cu doi importanţi apărători ai creştinismului, Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz sau Teologul.

În anul 356, Constanţiu îl trimite pe Iulian în Gallia, pentru a se confrunta cu triburile germanice. După câteva eşecuri, Iulian reuşeşte să dea inamicului o lovitură decisivă și să consolideze provinciile Imperiului Bizantin din regiune. Refacerea graniţelor Imperiului de-a lungul Rinului şi Dunării a fost finalizată în 359. În cinci ani, Gallia devenise de nerecunoscut şi aceasta exclusiv datorită lui Iulian.

În anul 360 armata îl proclamă pe Iulian împărat, la Lutetia, Parisul de astăzi. Constanţiu nu reuşeşte să ia nici o măsură împotrivă, și între timp moare. Prin ascensiunea lui Iulian la tron a apărut problema convieţuirii vechii religii eline şi a culturii vechi greceşti cu adevărurile dogmatice şi modul de viaţă creştin.

În legătură cu această problemă, istoricul Iannis Kordátos[23] notează: „Iulian nu-şi făcuse bine socoteala, deoarece creştinismul prinsese rădăcini în popor şi nu era uşor să fie înlocuit cu alte credinţe. Creştinii au înţeles destul de repede planul lui Iulian şi de aceea îl priveau ca pe un duşman, opunându-se poruncilor lui”. Iulian nu renunţă, însă, la planurile sale. Scrie în apărarea religiei antice greceşti, elogiază idolatria, îi satirizează şi-i ia în râs pe creştini. În timpul stăpânirii lui, păgânilor li se permit acte de violenţă împotriva creştinilor. Rezultatul a fost că mulţi dintre creştinii slabi în credinţă au îmbrăţişat iar idolatria, care părea să câştige teren şi să repurteze succese împotriva creştinismului.

Împăratul Iulian Apostatul

Iulian nu avea însă sprijin popular. Avea susţinere numai din partea unui mic număr de filosofi şi intelectuali. Dragostea şi devotamentul său faţă de idoli la condus la situaţii limită, făcându-l ridicol atât în ochii creştinilor, cât şi în aceia ai susţinătorilor altor religii [24].

În vreme ce în timpul domniei sale creştinii au fost înlăturaţi din mecanismul de stat, nu s-a întâmplat la fel în cazul evreilor. S-a încercat reconstruirea templului lui Solomon, pe care romanii îl dărâmaseră în anul 70 d.H., evreii fiind în general favorizaţi în această perioadă.

Bineînţeles că Iulian nu s-a ocupat numai cu reînvierea vechilor credinţe păgâne, ci şi cu redresarea economiei şi ameliorarea organizării administrative[25]. Una dintre preocupările sale de bază a reorganizarea şi reaprovizionarea armatei, în condiţiile în care relaţiile Imperiului Bizantin cu perşii se găseau într-o situaţie critică.

În anul 363, Iulian părăseşte Antiohia pentru a lua parte la expediţia împotriva perşilor. La început bizantinii au înregistrat câteva victorii împotriva perşilor, dar într-una dintre lupte Iulian a fost rănit de moarte. Nimeni nu a ştiut cine l-a rănit pe Iulian. Unii au susţinut că a fost rănit de un creştin, alţii că rana mortală pe care a primit-o a fost pedeapsa Sfântului Mercurie, care fusese martirizat cu mulţi ani în urmă în Cezareea Capadociei.[26] Împăratul a fost așezat în cortul său de către generali şi de colaboratorii săi apropiaţi, care au început să-l plângă. Fără să se pocăiască nici acum, pe patul de moarte, Iulian i-a mustrat, spunându-le că nu trebuie să-l plângă, de vreme ce urma să se unească cu stelele. Mai mulţi istorici bizantini notează faptul că, înainte de a-şi da sufletul, împăratul a strigat: „Ai învins, Nazarinene!” Nu și-a desemnat un succesor la tron. A murit pe 26 iunie 363, la vârsta de 32 de ani.

II. Iovian, Valentinian, Valens

Împăratul Iovian

Moartea lui Iulian Apostatul a lăsat armata fără conducător în plină campanie împotriva perşilor. Situaţia era disperată. La capătul a multe deliberări, armata l-a ales împărat pe Iovian, un tânăr demnitar creştin. Acela era adept al Simbolului de credinţă de la Niceea.

Forţat de împrejurări, căci armata se găsea într-o situaţie foarte proastă în Mesopotamia, Iovian a semnat un tratat de pace cu perşii, în condiţii umilitoare pentru bizantini. Imperiul trebuia să cedeze cinci provincii din zona fluviului Tigru. […] Iovian a domnit numai un an, murind subit [27]. Singurul lucru pe care a reuşit să-l realizeze în chestiunea creştină a fost impunerea toleranţei religioase şi anularea măsurilor împotriva creştinilor şi a bisericilor creştine.

După moartea lui Iovian, care a survenit pe 17 februarie 364, pe tronul imperiului a urcat Flavius Valentinian, care a fost ales în unanimitate de armată. Valentinian l-a ales coregent pe fratele său, Valens. Cei doi fraţi proveneau dintr-o familie săracă, tatăl lor fiind împletitor de funii. Erau neştiutori de carte şi cu o înfăţişare teribilă, mai cu seamă Valens.

Valens şi fratele său Valentinian, solid de aur din vremea lui Valens

Valentinian era susţinător al Niceei, adică ortodox, în vreme ce Valens se situa de partea arienilor. Convingerile lor religioase au devenit vizibile în acele locuri ale imperiului pe care le-au condus: Valentinian îşi asumase conducerea părţii vestice a Imperiului Bizantin, iar Valens, Răsăritul, pentru a putea apăra mai uşor şi mai eficient toate graniţele imperiului.

Primul dintre ei îşi arătase deschis bunăvoinţa faţă de susţinătorii simbolului de la Niceea. Valens, dimpotrivă, i-a persecutat pe creştinii ortodocşi, care refuzau să adopte învăţătura lui Arie. Opoziţia în domeniul credinţei între Răsărit şi Apus a devenit, pentru încă o dată, cauza slăbirii relaţiilor dintre cele două regiuni ale Imperiului. Cu toate acestea, diferenţele de natură religioasă nu au constituit o piedică în calea trasării unei politici externe comune, în vederea apărării graniţelor împotriva oricărui duşman. Cei mai de temut duşmani ai întregului Imperiu şi ameninţare pentru însăşi existenţa sa au fost goţii şi, în general, triburile germanice.

Problema invaziilor triburilor germanice a constituit o piatră de încercare pentru partea de răsărit a imperiului vreme de un secol, căci Apusul a capitulat repede, la puţină vreme după înlocuirea lui Valentinian cu cei doi fii ai săi, Graţian şi Valentinian II. Valens, după ce a neutralizat încercările de uzurpare a tronului ale unui oarecare Procopie, s-a întors împotriva goţilor, vizigoţilor şi ostrogoţilor. Ani de zile a dus lupte împotriva perşilor, dar şi a triburilor germanice. În anul 378, în timpul luptei cu vizigoţii, în apropierea oraşului Adrianopolis, bizantinii au suferit o înfrângere zdrobitoare, iar Valens a fost ucis. Odată cu el au pierit şi două treimi din armată.

Valens nu s-a preocupat numai de apărarea statului de duşmanii din exterior, ci şi de reorganizarea internă a Imperiului. Am spus mai sus că a exercitat o politică filoariană, deşi, dincolo de orientarea sa religioasă, se consideră că a păstrat o atitudine binevoitoare faţă de idolatri, având grijă ca aceştia să nu-i provoace pe creştini. În ceea ce-i priveşte pe creştini, s-a opus cu tărie susţinătorilor Sinodului de la Niceea şi i-a persecutat pe monahi.

În problemele sociale a încercat să pună capăt samavolniciilor funcţionarilor din aparatul de stat, să nu crească taxele şi, în general, să-i protejeze categoriile sociale defavorizate şi pe săracii Bizanţului. S-a îngrijit de biblioteca din Constantinopol şi a iniţiat multe lucrări publice, atât în Constantinopol, cât şi în alte oraşe ale Imperiului.