Politica religioasă a împăraţilor bizantini. Partea a IV-a: Nestorianismul şi monofizitismul

1. Împăratul Theodosie al II-lea

Arcadie a murit în anul 408, la scurtă vreme după moartea împărătesei Eudoxia. Moştenitor şi urmaş al lui Arcadie devin, astfel, nevârstnicul Theodosie al II-lea, fiul lui Arcadie şi nepotul lui Theodosie cel Mare, în vârstă de numai şapte ani. Nevârsticul împărat fusese pus sub protecţia lui Isdegherdis I, de însuşi Arcadie, care-l alesese drept epitrop pentru fiul său pe împăratul Persiei. Cel de-al doilea şi-a dus la capăt această misiune cu mult succes. Acestui fapt i se datorează şi poziţia privilegiată pe care credinţa creştină a avut-o în Persia în vremea lui Isdegherdis I.

Pe întreaga urată a guvernării sale, Theodosie II nu s-a interesat foarte mult de problemele statului. A fost interesat şi s-a ocupat mai mult cu caligrafia, echitaţia şi problemele teologice. Alături de el se afla un consilier energic, Anthemios, căruia i se datorează lucrările de dezvoltare ale epocii aceleia în Bizanţ, printre care amintim zidurile duble ale Constantinopolului dar şi „politica” imperială. Printre acţiunile politice se numără respingerea goţilor, scutirile de taxe la cereale, continuarea politicii de prietenie cu perşii, respingerea atacurilor hunilor. Toate acestea au avut loc în timpul domniei lui Theodosie II dar s-au datorat exclusiv lui Anthemios.

La puţină vreme după încheierea acţiunilor amintite, Anthemios dispare de pe scena politică., fără să se mai ştie nimic despre soarta lui. Tutela asupra nevârstnicului Theodosie şi-a asumat-o sora sa, Pulcheria, care a fost proclamată augustă pe 4 iulie 414. Pulheria a fost aspră în educarea fratelui său. Prin purtarea sa de grijă, Theodosie a devenit binecinstitor, virtuos, dar nu şi capabil să fie un conducător puternic al imperiului, nici în problemele interne, nici în cele externe. Şi-a căsătorit fratele cu Athenaida, care a primit numele de Evdochia după botezul creştin.

Împaratul Theodosie primind moaştele Sfântului Ioan Hrisostom, ilustraţie din Menologionul lui Vasile al II-lea, secolul XI

În domeniul teologic a domnit pacea până în 428. Theodosie a dat un decret pentru eliminarea completă a ereticilor în perioada aprilie 423-august 425. Probabil că acest decret a fost emis sub influenţa augustelor Evdochia şi Pulcheria.

În anul 428, Theodosie II a ridicat în tronul Constantinopolului pe Nestorie, un antiohian care accentua în mod exagerat firea umană a lui Hristos. Problemele nu au întârziat să apară. Imperiul intra într-un nou ciclu de dispute teologice.

Foarte probabil împăratul îl simpatiza pe Nestorie. Nu putea lăsa, însă, să se vadă această simpatie din pricina faptului că Pulheria îl detesta pe Nestorie. Fiind informat asupra acţiunilor Patriarhului Chiril al Alexandriei[48], pentru scoaterea din scaun a lui Nestorie, împăratul a considerat că e necesar să convoace cât mai urgent un sinod ecumenic, pentru rezolvarea divergențelor dogmatice care rezultaseră din învăţătura lui Nestorie.

Din dorinţa de apune capăt acestor dispute teologice, Theodosie a convocat la Efes cel de-al treilea Sinod Ecumenic, iniţial în preajma sărbătorilor pascale, în anul 431. Lucrările au fost fixate, însă, pentru data de 7 iunie 431.

2. Nestorianismul şi Sinodul III Ecumenic[49]

Nestorie[50], patriarh al Constantinopolului, influenţat de învăţătura dascălului său, Theodor de Mopsuestia[51], şi păstrător al tradiţiei antiohiene care accentua umanitatea lui Hristos, nu accepta ca Fecioara Maria să fie numită „Născătoare de Dumnezeu”[52], ci insista să fie numită „Născătoare de Hristos”. Argumenta această poziţie a sa susţinând că Fecioara Maria născuse un om, purtător al dumnezeirii, „purtător de Dumnezeu” şi „unit cu Dumnezeu” [53], dar nu pe Dumnezeu însuşi. După Nestorie, dumnezeirea nu s-ar fi putut găsi vreme de nouă luni în pântece femeiesc, nu ar fi putut sta înfăşat în scutece, nu ar fi suferit să moară şi să fie îngropat. Dincolo de caracterizarea Fecioarei Maria ca Născătoare de Dumnezeu, „Nestorie susţinea că se distanţează principiul arian, că Fiul ar fi creat, sau de cel apolinarist care susţinea ca umanitatea lui Hristos ar fi incompletă”[54].

Patriarhul Alexandriei primise o educaţie teologică remarcabilă şi putea să ducă cu succes la capăt încercarea sa de a demonstra netemeinicia părerilor eretice ale lui Nestorie[56]. Demn de menţionat este faptul că teologia Patriarhului Constantinopolului se diferenţia din multe puncte de vedere de gândirea teologică a Sfântului Chiril. Aceasta se datora în primul rând faptului că cei doi protagonişti ai disputei teologice dintre anii 428-431 erau reprezentanţi ai unor şcoli şi tradiţii diferite. Nestorie, pe de-o parte, era un reprezentant al tradiţiei antiohiene [57], în vreme ce Chiril era un reprezentant al tradiţiei alexandrine[58].

Iniţial Chiril a încercat să demonstreze erezia învăţăturii Patriarhului Constantinopolului, prin scrisori adresate acestuia, fără succes, însă. Problema teologică a celor două firi ale lui Hristos urma să tulbure încă o dată pacea Bisericii şi pe cea a Imperiului şi să constituie un motiv suficient pentru convocarea unui nou Sinod Ecumenic, cel de-al treilea, începând din 325. Şi într-adevăr, împăratul Theodosie II a convocat, prin decretul din 19 noiembrie 430, Sinodul Ecumenic de la Efes, ce urma să aibă loc după sărbătorile pascale ale anului 431. În ochii împăratului, responsabil pentru această criză şi pentru tulburările provocate era Chiril, Patriarhul Alexandriei.

O furtună teribilă zdruncina temeliile Bisericii. Soluţia a fost convocarea Sinodului de la Efes, din anul 431, în cadrul căruia a fost condamnat nestorianismul. Chiril a reformulat câteva dintre anateme, folosind un limbaj teologic mai delicat[59]. Aceste anateme îi ceruse Patriarhului Constantinopolului, Nestorie, să le accepte, printr-o scrisoare pe care i-o adresase după sinodul local din Alexandria, din anul 430. Nestorie a fost scos din scaunul patriarhal al Constantinopolului, în locul său fiind ales un nou patriarh, Maximian. Această măsură nu a adus, însă, pacea în Biserică. În cele din urmă, soluţia de aur pentru impunerea păcii a fost găsită în formularea socotită apoi bază a acordului dintre alexandrini şi antiohieni în legătură cu dogma hristologică. Textul acesta al mărturisirii comune a lui Chiril şi a lui Ioan al Antiohiei e posibil să fi fost scris de Theodoret din Cyr. A rămas în istorie cu numele de „Acordul reconcilierii” (433). Prin acest termen, Chiril s-a departajat de terminologia teologică revoluţionară a unora dintre anateme, a primit drept criteriu de tâlcuire a învăţăturii sale despre firea umană a lui Hristos scrisoarea Sfântului Athanasie cel Mare [60] către Epictet, „nemainsistând asupra terminologiei «unei firi», clarificând poziţiile sale neclare în legătură cu Trupul Domnului după întrupare” [61]. Prin primirea acordului de reconciliere[62], părintele alexandrin nu a renunţat la nimic important din învăţătura sa, ci a făcut-o mai lămurită, în aşa fel încât înţelegerea ei să nu fie o piedică în calea reconcilierii Bisericii. Pe de altă parte, „prin textul acordului de reconciliere”, Ioan al Antiohiei „a primit erminia alexandrină a termenului Theotokos (Născătoare de Dumnezeu), învăţătura teologică a capadocienilor şi alexandrinilor în legătură cu cele două firi ale Cuvântului lui Dumnezeu şi legătura dintre însuşirile celor două firi ale lui Hristos”[63].

3. Domnia lui Marcian

La sfârşitul lui iunie 450, Theodosie II a fost rănit mortal în urma unui accident petrecut în timpul unei expediţii de vânătoare, în timpul căreia a căzut de pe cal. A murit după două zile, fără să lase un moştenitor la tron. De această lipsă s-a folosit ambiţioasa sa soră, Pulheria. Cu consimţământul Senatului, evident cu acela al muribundului Theodosie şi al generalului Ásparos a proclamat împărat pe unul dintre vechii comandanţi ai lui Ásparos, Marcian, cu care s-a şi căsătorit.

Încoronarea lui a avut loc în august 450. Marcian avea de rezolvat multe probleme. Prima dintre ele era înfruntarea hunilor. A reuşit să o facă, datorită curajului şi îndrăznelii sale prin care a ridicat moralul soldaţilor săi, învingându-l pe Attalos, comandantul hunilor, şi izbăvind graniţele Imperiului de acest pericol.

În problemele interne şi mai ales în cele teologice a urmat o politică filo-ortodoxă. Alături de Patriarhul Anatolie a încercat să păstreze relaţii bune cu papa Leon I, căruia i-au promis convocarea unui nou sinod care să condamne sinodul tâlhăresc de la Efes, din 449[64]. A convocat, aşadar, cel de-al patrulea Sinod Ecumenic, la Calcedon, în anul 451.

Marcian s-a dovedit în general a fi un conducător înţelept. A restricţionat ambiţiile şi samavolniciile bogaţilor şi a condus o politică de binefacere faţă de săraci. A fost influenţat în această direcţie de soţia sa, Pulheria, care a lăsat, prin dispoziţie testamentară, după moartea sa, care a survenit în 453, toate bunurile sale săracilor.

4. Erezia monofizită şi Sinodul IV Ecumenic

După moartea lui Chiril al Alexandriei, a fost numit în tronul patriarhal Dioscur. Acesta avea relaţii de prietenie cu arhimandritul palatului din Constantinopol, Evtihie,o persoană foarte influentă. Amândoi urmau politica eclesiastică a lui Chiril.

Dorind să respingă învăţătura eretică a lui Nestorie, Evtihie a ajuns în extrema cealaltă. În vreme ce Nestorie accentua natura umană a lui Hristos, Evtihie accentua natura dumnezeiască a Mântuitorului. A fost reprezentantul monofizitismului, numit şi evtihianism.

Evtihie primea faptul că Trupul lui Hristos a preexistat întrupării şi S-a pogorât din ceruri sau faptul că însuşi Cuvântul lui Dumnezeu a creat în pântecele Maicii Domnului începutul noii umanităţi, fără să determine caracterul ei. Umanitatea lui Hristos nu era deofiinţă în ce priveşte firea umană sau, cu alte cuvinte, fusese asimilată de firea dumnezeiască într-o asemenea măsură încât să fie de necontestat caracterul asimilării firii omeneşti de către firea dumnezeiască. [65]

Evtihie se bucura de susţinerea împăratului Theodosie II, datorită eunucului Hrisáfios, care îndeplinea îndatorirea de prim-ministru şi care-l considera pe Evtihie părintele său duhovnicesc. Lucrurile au luat, însă, o altă întorsătură când tronul a revenit lui Marcian şi soţiei sale, Pulheria.

Restabilirea afacerilor interne ale Bisericii era o problemă de primă importanţă. Marcian şi Pulheria au convocat Sinodul Ecumenic într-o primă fază la Niceea Bitiniei. Lucrările Sinodului au avut loc, însă, la Calcedon, oraş în care împăratul, soția sa și reprezentanții lor puteau mai uşor ajunge.

Lucrările sinodului au avut loc în biserica Sfintei Eufimia şi s-au desfăşurat cu participarea a mai mult de 600 de episcopi. Evtihie a fost condamnat, la fel şi învăţătura sa. Au primit drept temei dogmatic al Sinodului hotărârile Acordului de reconciliere. Au fost lămurite îndeajuns acele locuri greu de înţeles din învăţătura Sfântului Chiril al Alexandriei. A fost recunoscută, de asemenea, egalitatea tronului Romei cu acela al Constantinopolului.

Împotriva hotărârilor Celui de-al Patrulea Sinod Ecumenic, în ceea ce priveşte conţinutul dogmatic, se vor pronunţa apoi monahii egipteni. Disputele teologice din Imperiu nu vor cunoaşte nici de această dată o rezolvare. Rezultatele îşi vor face destul de curând simţită prezenţa prin apariţia unor noi dispute teologice.

Epilog

Perioada care ne-a preocupat în această cercetare constituie epoca timpurie a întemeierii Imperiului Bizantin. O componentă definitorie a noul imperiu este învăţătura creştină. În jurul noii credinţe se dezvoltă diferite dispute dogmatice care zdruncină nu numai unitate Bisericii, ci şi pe aceea a Imperiului.

Împăraţii, fie energici şi puternici, fie incapabili şi marionete manevrate de epitropi sau consilieri deţin un rol principal în rezolvarea problemelor teologice, încercând să găsească soluţii pentru restabilirea păcii în Imperiu. Acţiunile lor nu sunt întotdeauna eficiente, suscitând de multe ori mulţime de reacţii.

În paginile acestei lucrări am încercat să expunem politica religioasă a împăraţilor, din epoca lui Constantin cel Mare până la ascensiunea la tron a lui Marcian, cu mici referiri la politica generală condusă de aceştia. Scopul studiului este acela de a oferi, pe cât posibil o imagine sinoptică şi cât mai completă a domniei lor, cu referire la marile erezii teologice ale acestei perioade, care au creat dificultăţi atât puterii lumeşti cât şi celei eclesiastice.

***

[48] Chiril s-a refugiat la Roma, cerând convocarea unui nou sinod, care să-l condamne pe Nestorie și să-l depună din funcție.

[49] Eirini Artemi, Το μυστήριο της ενανθρωπήσεως στους δύο διαλόγους «Περί της ενανθρωπήσεως του Μονογενούς» και «Ότι εις ο Χριστός» του Αγίου Κυρίλλου Αλεξανδρείας, teză de masterat, Atena 2000, pp. 8-14.

[50] «Nestorie s-a născut la Germaniceea, în Siria, fiind ucenicul lui Theodor de Mopsuestia. În anul 428 a fost ales Patriarh al Constantinopolului. Nestorie nu o numea pe Maica Domnului Θεοτόκος (Născătoare de Dumnezeu), ci Χριστοτόκος (Născătoare de Hristos), pentru că, susținea el, Dumnezeu nu putea să aibă mamă, iar nici o făptură creată nu l-ar putea naște pe Dumnezeu», The Ιnternational Cyclopaedia – a compendium of human Knowledge revised with large additions, X, New York 1899, pp. 409-410.

[51] «Teodor, episcopul Mopsuestiei (392-428), a fost principalul reprezentant al hristologiei Școlii Antiohiene care exagera semnificația firii umane a lui Hristos […], considerând că existența celor două firi implică și existența a două persoane», V. Stefanidis, Εκκλησιαστική Ιστορία, Atena 1959, p. 194 ș. u.

[52]«Termenul Θεοτόκος (Născătoare de Dumnezeu) era larg acceptat de Școala Alexandrină, fiind consecința comunicării însușirilor (communicatio idiomatum) și expresia realității unirii omului cu Logosul dumnezeiesc. De aceea, pe drept, Cel întrupat este numit Dumnezeu», J. N. Kelly, Early Christian Doctrines, Londra 1968, p. 311.

[53] Chiril, Κατά των Νεστορίου Δυσφημιών, Ι, Α, ACO, vol. I, Ι, 6, pp. 1827-40, 191-43, 201-5, 379-42, 381-43, 391-38, 401-12 (=PG 76, 25A-28D, 72Α- 77, 120).

[54] J. N. Kelly, Early Christian Doctrines, London 1968, p. 311.

[56] Istoricul Socrate, contemporan cu Nestorie, îl consideră pe acesta mândru și, în același timp, ignorant, iar capacitatea sa retorică era dublată de incapacitatea unei cugetări profunde. Socrate, Εκκλησιαστική Ιστορία, 7, 29, 32, PG 67, 801A-803D, 808A-810D.

[57] În Antiohia, datorită faptului că se aflau mulți iudei care combăteau creștinismul prin erminia literală și istorică a Scripturii, a fost adoptată metoda istorico-gramaticală de interpretare, care se folosea de logica lui Aristotel, cu ajutorul căreia încerca să explice taina Întrupării Logosului lui Dumnezeu. Pe baza principiilor aristotelice, conform cărora două principii perfecte nu pot deveni una (Metafizica, 1039a, 9-10), separația dintre Dumnezeu și creatură era considerată de netrecut, nici nu se putea găsi o soluție pentru unirea firilor În Hristos. Stylianos Papadopoulos, Πατρολογία, vol. II, Atena 1990, pp. 566-574.

[58] „Antitezele dintre cele două școli se datorează îndeosebi modului diferit de interpretare al Sfintei Scripturi. Din punct de vedere al metodei teologice, Alexandria e sinonimă cu alegoria. Alegoria provine de la «άλλα αγορεύειν»; înțelegerea teologică este dată de un sens mai adânc. În tradiția alexandrină, metoda alegorică de interpretare a Sfintei Scripturi constituia regula. Conform Școlii Alexandrine, fiecare loc din Sfânta Scriptură ascunde un sens mai profund, alegoric, pe care cercetătorul înțelept este obligat să-l caute. Tradiția alexandrină avea atâta considerație pentru erminia alegorică, încât aproape că excludea cu desăvârșire altă tentativă de interpreatre a textelor sfinte. Alexandrinii credeau că numai printr-o abordare alegorică omul poate înțelege că Dumnezeu, Care folosește categorii ce nu există în realitatea umană, dă în acest fel mesaje duhovnicești”, Constantinos Skouteris, Ιστορία, vol. I, pp. 519, 520, 521.

[59] Vezi Panayotis Hristou, Ελληνική Πατρολογία, vol. IV, pp. 343-344. La fel, Skouteris, Ιστορία, vol. I, pp. 519, 520, 521

[60] Chiril, Επιστολή 40 – Προς Ακάκιον επίσκοπον Μελιτηνής, ACO, vol. I, Ι, 4, p. 3012-16 (= PG 77, 200C).

[61] Vlasios Feidas, Εκκλησιαστική Ιστορία, vol. I, Atena 1992, p. 618.

[62] Textul Acordului de reconciliere prevede: «Mărturisim că Domnul nostru, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Unul născut [este] Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, cu suflet, raţiune şi trup, născut din veci din Tatăl după dumnezeire, iar la sfârșitul zilelor, pentru noi și pentru a noastră mântuire, din Maria Fecioara după umanitate, deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după umanitate. Două firi, așadar, în unire: un Hristos, un Fiu, un Domn mărturisim. Și datorită unirii fără îndoială, pe Sfânta Fecioară o mărturisim Născătoare de Dumnezeu, căci prin ea Logosul lui Dumnezeu s-a întrupat și s-a făcut om, iar prin zămislirea ei, και εξ αυτής της συλλήψεως ενώσαι εαυτώ τον εξ αυτής ληφθέντα ναόν. Τας ευαγγελικάς και αποστολικάς περί του Κυρίου φωνάς, ίσμεν τους θεολόγους άνδρας τας μεν κοινοποιούντας ως εφ̉ ενός προσώπου, τας δε διαιρούντας ως επί δύο φύσεων·και τας μεν θεοπρεπείς κατά την θεότητα του Χριστού, τας δε ταπεινάς κατά την ανθρωπότητα αυτού παραδίδοντας». Chiril, Επιστολή προς Ιωάννην Αντιοχείας, PG 77, 173Α-176D.

[63] Vlasios Feidas, Εκκλησιαστική Ιστορία, vol. I, p. 619.

[64] Sinodul tâlhăresc de la 449: Dioscor al Alexandriei îl depune pe Arhiepiscopul de Constantinopol, Flavian, și îl restabilește în drepturi pe ereticul Eutihie.

[65] Vezi Vlasios Feidas, Εκκλησιαστική Ιστορία, vol. I, Atena 1992, p. 631.

***

Bibliografie:

Vasiliev A. A., Ιστορία της Βυζαντινής Αυτοκρατορίας 324-1453, Atena 1954.

K. Giannakopoulos, Βυζάντιο και Δύση. Η αλληλεπίδραση των αμφιθαλών πολιτισμών στον Μεσαίωνα και στην Ιταλική Αναγέννηση (330-1600), Atena 1981.

Vlasios Feidas, Εκκλησιαστική Ιστορία, vol. I, Atena 1992.

Vlasios Feidas, Βυζάντιο, Atena 1993.

Hunger H., Βυζαντινή λογοτεχνία, 3 volume, Atena 1987, 1992, 1994.

I. Karagiannopoulos, Το Βυζαντινό Κρατος, Tesalonic 2001.

I. Karagiannopoulos, Ιστορία του Βυζαντινού Κράτους, Tesalonic 1995.

A. Karpozilos, Βυζαντινοί ιστορικοί και χρονογράφοι, vol. I, Atena 1997.

I. Kodratos, Ακμή και Παρακμή του Βυζαντίου, Atena 1974.

A. G. Kompos, episcop, Κοσμική και Εκκλησιαστική Εξουσία, Atena

I. Kotsonis, arhim., Η Θέσις του Αυτοκράτορος εν τη θεία λατρεία, Tesalonic 1960.

J. J. Norwich, Σύντομη Ιστορία του Βυζαντίου, Atena 1999.

G. Ostrogorsky, Ιστορία του Βυζαντινού κράτους, vol. I, Atena 1995.

S. Papadopoulos, Πατρολογία, vol. Al II-lea, Atena 1990.

S. Runciman, Η Βυζαντινή Θεοκρατία, Atena 1991.

S. Runciman, Βυζαντινός Πολιτισμός, Atena 2004.

A. Savvidis, Τα χρόνια της σχηματοποίησης του Βυζαντίου 284-518, Atena 1983.

D. Zakythinos, Βυζάντιον: κράτος και κοινωνία: ιστορική επισκόπησις, Atena 1951.