Predică la Duminica Samarinencii (Ioan 4, 5-42)

Convorbirea Mântuitorului cu Samarineanca – manuscris athonit, Dionisiou, sec. XI

«Deci a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său» (4, 5). Întreaga regiune dintre Iudeea și Galileea se numește Samaria. Acest nume l-a luat de la muntele Samaria. Drumul de la Ierusalim spre Galileea continuă să treacă prin Sihar (astăzi Ascar). Acolo se află o bucată de pământ pe care o cumpărase Iacov de la fiii lui Emor și în care a construit un jertfelnic, căruia i-a dat numele «El-Elohe-Israel» (Fac. 33, 19-20). Mai târziu, Iacov a dăruit acest pământ fiului său, Iosif.

«Și era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână; și era ca la al șaselea ceas» (4, 6). Această fântână purta numele lui Iacov fie pentru că patriarhul locuise aproape de ea, dimpreună cu turmele sale, fie pentru că el însuși o zidise. Așadar, obosit de drumul lung și greu, Domnul se așează lângă această fântână ca să-Și tragă sufletul, mai ales că sosise acolo în jurul amiezii («ca la al șaselea ceas») și era foarte cald.

«Atunci a venit o femeie din Samaria ca să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-mi să beau» (4, 7). Sfântul evanghelist accentuează faptul că femeia cu pricina era din Samaria, întrucât iudeii îi socoteau pe samarineni drept idolatri. «Dă-mi să beau» – îi zice Domnul, semn că, într-adevăr era obosit și însetat și că trupul Său era cu adevărat trup omenesc, iar nu o închipuire, așa cum susțin anumiți eretici. Desigur, dacă ar fi vrut, ar fi putut trece peste această nevoie pur omenească. Cu puterea Sa dumnezeiască, ar fi putut suspenda această nevoie pentru o anumită perioadă de timp sau pentru totdeauna. Însă cum ar mai fi arătat că este om adevărat, El, Care «dator era întru toate să se asemene fraților» (Evr. 2, 17)? Cum ne-ar mai fi învățat pe noi să răbdăm în necazuri și nevoi, dacă El Însuși nu ar fi răbdat necazurile și ispitele la care a fost supus? Desigur că ar fi putut foarte ușor să scoată apă din stâncă, așa cum a făcut Moise în pustiu. Însă Hristos niciodată nu a făcut vreo minune numai pentru binele Său propriu, ci toate minunile le-a săvârșit pentru ceilalți. «Dă-mi să beau» – iată, Creatorul cere apă de la creatura Sa. Aceste cuvinte răsună în urechile oamenilor de două mii de ani încoace, căci nu se adresează numai samarinencii, ci tuturor generațiilor de oameni, până la sfârșitul veacurilor. «Dă-mi să beau» – zice astăzi fiecăruia din noi, cine? Hristos, Creatorul apei, Cel care a făcut mările și oceanurile, râurile și izvoarele. Însă nu ne cere acest lucru fiindcă Îi e sete de apă, ci pentru că Îi este sete de voința noastră cea bună, de iubirea noastră. De altfel fiecare pahar de apă pe care îl avem nu este al nostru, ci al Celui ce l-a creat. Fiecare strop de apă pe care-l oferim fraților noștri mai mici a fost câștigat cu scump Sângele Său. Și încă ceva: în nemăsurata Sa smerenie, nu i se adresează samarinencii ca de la Creator la creatură, ci ca de la om la om. Astfel, ne învață ce înseamnă smerenia, dar și slujirea aproapelui.

«Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere merinde» (4, 8). Domnul nu era numai obosit și însetat, ci și înfometat, ca și ucenicii săi de altfel. Iată încă o davadă a faptului că era om adevărat și că nu făcea minuni dacă acestea nu erau în folosul comun al poporului, spre mântuirea oamenilor. Sfântul evanghelist ne vorbește de lipsa ucenicilor, tocmai pentru a ne explica în continuare de ce Domnul a cerut apă femeii. Dacă ucenicii erau acolo, ar fi scos ei apă din fântână, astfel că nu mai era nevoie de femeie. În orice caz, pronia dumnezeiască a vrut să ne ofere o lecție de viață, astfel încât, dacă și noi vedem pe cineva – oricine ar fi, chiar și cel mai înverșunat dușman al nostru – care se află la nevoie, să-l ajutăm. Iar, dacă poporul nostru se află în conflict cu popoarele învecinate, noi, ca oameni, să nu extindem sentimentul de dușmănie asupra fiecărui reprezentant al acelui neam, ci, dacă ni se oferă ocazia, să-l ajutăm la nevoie, fără să ținem cont de apartenența etnică.

Hristos și femeia Samarineancă, ilustrație de manuscris (Evanghelie armeană, sec. XIII)

«Femeia samarineancă I-a zis: cum Tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii» (4, 9). Femeia avea aceleași concepții pe care le aveau mai toți oamenii din vremea aceia, cum că ura pentru un anumit neam trebuie să fie aplicată în cazul fiecărui reprezentant al său. În pilda samarineanului milostiv, Domnul ne informase deja cu privire la dușmănia pe care iudeii o purtau samarinenilor. Astfel se explică de ce și samarinenii nutreau aceleași sentimente față de iudei. Pentru a se sparge zidul de ură dintre neamuri, trebuie spart mai întâi zidul creat de ura dintre oameni. Acesta este singurul mod logic de a se vindeca neamul omenesc de boala grea a urii.

«Iisus a răspuns și i-a zis: dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este cel ce-ți zice: dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la El și ți-ar fi dat apă vie» (4, 10). «Darul lui Dumnezeu» trebuie înțeles atât în sens material, cât mai ales spiritual. Din punct de vedere material, darul divin se referă la toate acele lucruri create de Dumnezeu pentru oameni. Întreaga lume reprezintă darul lui Dumnezeu pentru om, iar omul reprezintă darul lui Dumnezeu oferit lumii. Din punct de vedere spiritual, darul lui Dumnezeu este Însuși Domnul Hristos. Oferind omului întreaga lume văzută, ca semn al dragostei Sale nemărginite, Dumnezeu se oferă de fapt de Sine Însuși. Însă samarineanca nu cunoștea nici unul nici cele două sensuri ale darului și de aceea continuă să-L întrebe:

«Doamne, nici găleată nu ai și fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână și el însuși a băut din ea și fiii lui și turmele lui?» (4, 11-12). Cu alte cuvinte, oare poți Tu să creezi un al doilea izvor de apă chiar aici, lângă primul? Fiindcă izvorul săpat de Iacov avea atât de multă apă, încât potolise setea aceluia, dimpreună cu fiii și turmele sale, și încă potolea setea tuturor sătenilor și chiar a călătorilor, care treceau pe acolo. Așadar cuvintele samarinencii, pe de o parte, trădează mândria de a avea un părinte de talia lui Iacov, iar pe de altă parte schițează un gest de ironie la adresa lui Iisus, sau poate chiar de îndoială. Însă Domnul Hristos, Care urmărea să-l scoată pe om din mlaștina păcatului și a slăbăciunii, era pregătit să înfrunte tot felul de batjocori și ironii, astfel că nu se arată deranjat câtuși de puțin de ironia discretă a femeii, ci Își continuă netulburat șirul învățăturii:

«Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică» (4, 13-14). Vedem că Iisus nu-i răspunde femeii cu aceeași monedă, nici nu-i oferă răspunsul pe care aceasta l-ar fi așteptat. Ci îi vorbește la un alt nivel, spiritual, explicându-i că El se referea de fapt la apa «curgătoare spre viață veșnică». De cealaltă parte, femeia, învățată fiind să gândească la nivel strict pământesc, rămâne zăvorâtă în concepția ei, conform căreia nu poate exista altă apă decât cea materială, menită să potolească setea omului. Însă Domnul îi vorbește de fapt despre harul cel dătător de viață, care îl renaște pe om și îi potolește setea sufletească, ducându-l spre cărările vieții veșnice încă din timpul acestei vieți pământești. Atunci când harul dumnezeiesc pătrunde în om, face să izvorască din sufletul său un izvor nesecat de viață, bucurie și putere.

«Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot» (4, 15). Din nou vedem că femeia rămâne încorsetată în limitele stricte ale concepției ei materiale, crezând că este vorba despre o apă văzută, palpabilă. În cel mai bun caz, L-ar fi luat pe Iisus drept vrăjitor capabil să săvârșească vreo minune sau vreo iluzie. Dându-Și seama de acest lucru și dorind să neutralizeze această concepție greșită a femeii, Iisus mută discuția la un alt nivel, spunându-i:

«Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici. Femeia a răspuns și a zis: n-am bărbat. Iisus i-a zis: bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat. Aceasta adevărat ai spus» (4, 16-18). Îi zice deci acest lucru pentru a o învăța să gândească duhovnicește, iar nu trupește. În același timp, nu consideră lucru înțelept să săvârșească o minune în prezența ei, ci, mai degrabă vrea să-i arate că este prooroc, știind că descoperirea aceasta va avea același efect asupra ei. De asemenea, cunoaște faptul că nu are bărbat, dar vrea să audă acest lucru din gura ei. Îi sugerează că știe totul despre viața ei («cinci bărbați ai avut»), făcându-i cunoscută atotștiința Sa. Desigur, acest lucru îi produce o impresie puternică femeii, care se simte încurcată și vinovată că tocmai i-a fost divulgat un secret pe care încerca să-l tăinuiască, și anume că «cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat». Această descoperire a tunat ca un fulger, luminând cerul înnourat al sufletului său. Să nu ne grăbim s-o condamnăm pe samarineancă, căci cei mai mulți dintre noi, în loc să-L avem pe Hristos drept Mirele sufletului nostru, suntem «căsătoriți» cu păcatele, care, în realitate, nu ne sunt «soț/soție» adevărat/ă. De fapt întreaga convorbire a lui Iisus cu samarineanca ilustrează dialogul neîncetat dintre Dumnezeu și sufletul necredincios, dialog din care reiese un mesaj deosebit de important pentru fiecare din noi. Lărgind cadrul discuției, putem spune că este vorba despre dialogul dintre Mirele ceresc și mireasa Sa, sufletul omului. Tocmai de aceea Domnul mută centrul de greutate al discuției Sale cu samarineanca către bărbatul acesteia. Ar fi putut trata altfel întregul subiect, descoperindu-i prin alte modalități faptul că este prooroc. Ar fi putut să-i divulge vreun alt secret, legat de viața sau de părinții ei, care i-ar fi produs aceeași impresie puternică. A ales însă, în mod intenționat, să-i vorbească despre bărbatul ei, fiindcă acest lucru are o însemnătate aparte pentru fiecare din noi, așa cum am subliniat mai sus. Cel cu care îți petreci cea mai mare parte a vieții este și soțul tău. Dacă îți petreci viața și te ocupi numai cu cele ale lumii, atunci te vei autodistruge dimpreună cu cele ale lumii. Dacă îți umpli viața cu păcate, atunci vei muri dimpreună cu ele. Dacă te ocupi cu lucrurile celui viclean, atunci vei fi chinuit pe veci împreună cu el. În fiecare din aceste cazuri, vei bea o apă care, în loc să-ți potolească setea, ți-o va crește. Numai dacă Îl vei mărturisi pe Domnul Iisus Hristos ca «soț» legitim și vei trăi împreună cu El în credință și dragoste, vei bea apa cea vie și dătătoare de viață, care îți va potoli pentru totdeauna setea și te va duce către Împărăția cea cerească.

«Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu ești prooroc. Părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Și Iisus i-a zis: femeie, crede-mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui. Voi vă închinați căruia nu știți; noi ne închinăm Căruia știm, pentru că mântuirea din iudei este» (4, 19-22). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul urmărește să atingă o coardă sensibilă a inimii sale. Deja reușise acest lucru atunci când i-a dezvăluit anumite amănunte legate de trecutul ei. Și femeia, care până atunci judeca totul în baza simțurilor și se afla sub influența concepțiilor pur lumești, vedem că, dintr-odată, începe să-și deschidă ochii duhovnicești și să-și schimbe radical modul de gândire. Iar prima dovadă a acestui fapt este recunoașterea lui Iisus ca prooroc. În continuare, începe să-și manifeste interesul pentru chestiunile spirituale, ocazie cu care îi adresează Mântuitorului o întrebare foarte actuală la acea vreme, și anume cea legată de nesfârșitele contre dintre iudei și samarineni pe tema locului în care trebuia venerat Dumnezeu: Ierusalim sau muntele Samariei? Din nou, Domnul Hristos nu-i răspunde printr-un simplu «da» sau «nu», așa cum se aștepta femeia. Ci îi descoperă faptul că închinarea lui Dumnezeu-Tatăl nu va mai depinde de un anumit loc geografic, astfel că întreaga dispută dintre iudei și samarineni este zădărnicită. Însă, cu toate că anulează dimensiunea geografică a locului de închinare, oferă totuși o anumită superioritate iudeilor («voi vă închinați căruia nu știți; noi ne închinăm Căruia știm»). Știe că femeia Îl vede drept iudeu și, de aceea, îi și vorbește în calitate de iudeu, arătându-i că este greșit să te închini Dumnezeului lui Avraam și, în același timp, idolilor asirieni și babilonieni (așa cum făceau samarinenii). Măcar iudeii știu că există un singur Dumnezeu și I se închină numai Lui, deși de multe ori o fac cu inima împietrită și mintea întunecată. În orice caz, «mântuirea din iudei este». Cu alte cuvinte, Mesia, adică Mântuitorul lumii, S-a născut din neamul iudeilor. Așa a făgăduit Dumnezeu-Tatăl și așa s-a și întâmplat.

«Dar vine ceasul și acum este când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători Își dorește. Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr» (4, 23-24). Cultul samarinenilor nu este adevărat, pentru că ei nu știu cărui dumnezeu se închină. De cealaltă parte, cultul iudeilor nu este decât umbra adevăratului cult, «umbra bunătăților viitoare» (Evr. 10, 1). Atât cultul fals, cât și umbra adevăratului cult vor dispărea și, în locul lor, va fi instaurat adevăratul cult al adevăratului Dumnezeu. Soarele acestui nou cult deja a răsărit. Amurgul noii zile apare în toată splendoarea sa, risipind negura și umbra întunericului. A sosit vremea ca oamenii să-L cunoască pe Dumnezeu ca Tatăl lor și să I se închine în calitate de fii, iar nu de robi. Nu Îl vor mai venera prin cuvinte și jertfe materiale, ci în duh și adevăr, prin credință, înțelepciune și dragoste. Omul, în plinătatea sa, se va închina lui Dumnezeu în deplinătatea Sa preaminunată. Dumnezeu este duh; nu este nici trup, nici statuie, nici cuvinte deșarte, nici vreun loc părăsit. De aceea, cei care I se închină, trebuie să trăiască în duh și adevăr. Nu va mai fi ca în vechime, când oamenii se închinau lui Iahve în baza unui anumt tipar legitim, aducându-I jertfe materiale, ci va fi inaugurat un nou tip de închinare, în duh și adevăr. Înaintea lui Dumnezeu nu este plăcută mireasma jertfelor materiale, ci mireasma bine mirositoare pe care o emană inima curată și smerită. Hristos a venit în lume să cultive florile înmiresmate ale duhului și adevărului, să arunce sămânța frumos mirositoare a dragostei dumnezeiești peste toate jertfelnicele făcute de mâna omenească, fie că este vorba despre Ierusalim sau despre muntele Samariei. Sub această nouă mireasmă, lumea apare ca o mireasă frumos împodobită, curată și pură ca o floare.

«I-a zis femeia: știm că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Și se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: ce o întrebi, sau: ce vorbești cu ea? Iar femeia și-a lăsat găleata și s-a dus în cetate și a zis oamenilor» (4, 25-28). Ce scenă plină de însemnătate duhovnicească! Ce desfășurare neașteptată de evenimente! Domnul stă în mijlocul scenei, ferm, nemișcat, precum veșnicia. Femeia, mișcată de cuvintele și învățătura Sa duhovnicească, se trezește din somn și, deodată, își amintește de profețiile referitoare la Mesia, Care era așteptat deopotrivă de iudei și samarineni. Pentru ea, ca de altfel pentru majoritatea oamenilor, profeția legată de venirea lui Mesia era o idee îndepărtată, poate chiar mai îndepărtată decât linia orizontului. Astfel se explică mirarea și uimirea care o cuprind în momentul în care Domnul îi descoperă că El este Mesia. Femeia rămâne mută de uimire, nu-i vine să creadă că stă de vorbă cu Însuși Mesia. Exact în acel moment își fac apariția ucenicii Domnului, care, la rândul lor, rămân uimiți de faptul că Învățătorul stă de vorbă cu o femeie, și mai ales cu o femeie necredincioasă, samarineancă. Neștiind ce să mai întrebe, femeia își lasă vasul și aleargă în sat cu scopul de a-i anunța pe toți de cele întâmplate. «Nu cumva Acesta este Hristosul?» – îi întreabă pe săteni. Nu îndrăznește să spună că, într-adevăr, Acesta este Hristos, cu toate că trăise experiența întâlnirii și convorbirii personale cu El și se convinsese de acest adevăr. Astfel, datorită îndemânării și modestiei sale, samarineanca a reușit să atragă atenția locuitorilor satului, care au ieșit cu toții în întâmpinarea lui Hristos.

Între timp, la fântână a început o discuție între Învățător și ucenicii Săi, care cumpăraseră alimente și acum Îl îndemnau să mănânce. Cu toate că Îi era foame, Hristos Își continuă misiunea dumnezeiască, pentru care a fost trimis în lume: «Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o știți. Ziceau deci ucenicii între ei: nu cumva I-a adus cineva să mănânce?» (4, 32-33). El le vorbește despre hrana duhovnicească, însă ucenicii nu pricep, ci rămân la nivelul pământesc al mâncării materiale.

«Iisus le-a zis: mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui» (4, 34). Voia Tatălui este și voia Fiului, întrucât Tatăl și Fiul împărtășesc aceeași existență. Atunci de ce le vorbește despre «voia și lucrarea Tatălui» și nu despre propria Sa voie și lucrare, de vreme ce este una și aceeași? Tocmai pentru a ne învăța pe noi, cei neascultători și mândri, ce înseamnă ascultarea și smerenia. Demn de remarcat este faptul că Hristos nu vede împlinirea voii Tatălui ca pe o sarcină, ci ca pe o hrană – «mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis». Acest lucru nu denotă, însă, superioritatea Tatălui în raport cu Fiul, ci dragostea totală pe care o nutrește Unul față de Celălalt.

«Nu ziceți voi că mai sunt patru luni și vine secerișul? Iată, zic vouă: ridicați ochii voștri și priviți holdele, că sunt albe pentru seceriș» (4, 35). După ce le-a vorbit despre hrana duhovnicească, acum le vorbește despre secerișul duhovnicesc, care va fi precedat de anumite semne, asemenea secerișului material. Atunci când mulțimi de oameni se vor întoarce la Hristos, adică când vor începe să dea roade duhovnicești, va fi clar că secerișul este aproape. Este ca și cum le-ar spune ucenicilor: voi sunteți lucrătorii ogorului (secerătorii). De ce vă ocupați, deci, cu hrana materială, perisabilă, când în fața voastră se întinde un ogor atât de bogat în roade duhovnicești care așteaptă să fie culese? Deci nu vă îngrijiți în mod exagerat de hrana voastră sau a Mea, ci mai degrabă grăbiți-vă să lucrați ogorul duhovnicesc, ca să nu vă pierdeți plata.

«Iar cel ce seceră primește plată și adună roade spre viața veșnică, ca să se bucure împreună și cel ce seamănă și cel ce seceră. Căci în aceasta se adeverește cuvântul: că unul este semănătorul și altul secerătorul. Eu v-am trimis să secerați ceea ce voi n-ați muncit; alții au muncit și voi ați intrat în munca lor» (4, 36-38). În ogorul nesfârșit al Domnului, de multe ori, semănătorii nu apucă să secere, deoarece zilele omului sunt numărate. Între timp, semințele cresc și se coc și vin alții ca să le culeagă. Ogorul lui Dumnezeu a fost însămânțat încă de la început cu viață. Cultivatorii sunt strămoșii noștri, proorocii și drepții, care nu au apucat să se bucure de rodul trudei lor, fiindcă au plecat din această viață. Așadar datoria secerișului ne revine nouă, urmașilor lor. Însă și aceia și noi ne vom lua plata pentru osteneala noastră, fiindcă toți am lucrat în ogor. Așadar, pe de o parte, Hristos laudă osteneala și munca proorocilor și drepților din Vechiul Testament, iar pe de altă parte îi întărește pe ucenici în lucrarea pe care o au de împlinit.

«Și mulți samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: mi-a spus toate câte am făcut» (4, 39). Priviți, deci, cât de coapte sunt roadele și cât de bogat este secerișul! Mulți samarineni au crezut în Domnul, chiar înainte să-L vadă în carne și oase, numai din cuvântul femeii samarinence. Aceasta, deși nu era proorociță, a reușit totuși să împrăștie sămânța credinței printre idolatrii acelui oraș. Ce rușine pentru iudei! Aceștia au auzit din gura Mântuitorului cuvintele dătătoare de viață și totuși au rămas surzi și orbi, nepocăiți și cu inima împietrită, pe când aceea, nu numai că s-a folosit ea însăși de aceste cuvinte, ci le-a transmis și altora, ca și ei să se mântuiască. Vrednică de multă laudă este așadar lucrarea ei.

«Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Și a rămas acolo două zile. Și cu mult mai mulți au crezut pentru cuvântul Lui» (4, 40-41). Nazarinenii căutau să-L arunce în prăpastie (Luca 4, 29); gadarinenii I-au cerut să-i lase în pace și să plece departe de orașul lor (Luca 8, 37); samarinenii, însă, Îi cer insistent să rămână la ei. Iar Domnul, răspunzând afirmativ cererii lor, a rămas acolo două zile. Secerișul a fost, într-adevăr, mare și bogat atât pentru cei care au crezut în El datorită cuvântului samarinencii, cât și pentru cei care au auzit direct din gura Sa cuvintele dătătoare de viață. Cu toții i-au mărturisit femeii samarinence: «credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii» (4, 42). Nu știm ce le-a spus Mântuitorul în aceste două zile cât a stat la ei, fiindcă Scriptura nu menționează nimic. În mod cert, însă, cuvintele Sale au fost apă vie, ce le-a potolit pentru totdeauna setea abisală pentru Adevăr. Iar acest lucru se vede, în primul rând, din faptul că foarte mulți au crezut în El, iar, în al doilea rând, din mărturisirea lor dreaptă de credință: «Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii».

Cât de dulce este apa cea vie! Preadulcele nostru Mântuitor, izvorul nostru răcoritor și dătător de viață, cât de minunate sunt lucrurile Tale! Duhule Sfinte, Mângâietorule, adu-i aproape de Domnul Hristos pe toți cei ale căror suflete însetează după viață veșnică și strigă dintru adâncul inimii: «însetat este sufletul meu de Dumnezeu, de Dumnezeul Cel viu».

Slavă și laudă Ți se cuvine Ție, Doamne Iisuse, precum și Tatălui și Duhului Sfânt. Treime deoființă și nedespărțită, slavă Ție acum și în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Sf. Nicolae Velimirovici, Predici III: Ziua Învierii – Din Duminica Paștelui până la Cincizecime.