Sfânta sensibilitate – sfânta sfintelor. Gheronda Porfirie Kafsokalivitul

«Într-o dimineață, m-am avântat de unul singur în desișul pădurii sălbatice. Întregul peisaj, scăldat în lumina soarelui, strălucea minunat sub greutatea picăturilor de rouă. La un moment dat, m-am așezat pe o stâncă. Lângă mine, curgea un izvor de apă rece, al cărui susur parcă mă îndemna la rugăciune. Peste tot domnea o liniște desăvârșită; nu se auzea nimic. Deodată, în acea liniște totală, aud o voce dulce, îmbietoare, cântând și lăudându-L pe Creator. Mă uit în jurul meu, însă nu văd nimic. Într-un târziu, zăresc o păsărică pe creanga copacului din fața mea. Era o privighetoare care cânta de zor, atât de frumos și atât de tare, încât aproape că-i plesnea gâtul. Această creatură microscopică mă încânta cu vocea-i dulce și minunată. La un moment dat, constat că, din pricina faptului că se străduia destul de mult, i se uscase gâtul de sete. Și mă gândesc: Ah, de-aș fi avut un pahar cu apă, ca să-i dau să bea, căci îi este sete sărăcuței! Și îndată m-au podidit lacrimile. Erau aceleași lacrimi de har pe care le dobândisem cu ajutorul bătrânului Dimás. Era pentru a doua oară când mă vizitau»[1].

Textul de mai sus reprezintă un fragment dintr-o întâmplare povestită de Gheronda Porfirie. Desigur, asemenea cuvinte pot fi urmate de comentarii dintre cele mai diverse. În primul rând, ne provoacă emoția și admirația pentru sensibilitatea deosebită a Bătrânului, care ne aduce aminte de modul de viață al marilor asceți ai Bisericii primare și care îl fac un urmaș și continuator autentic al tradiției acestora. Următoarea reacție care ne este provocată, cu totul opusă celei dintâi, are de-a face cu chestiunea autenticității unor astfel de mărturii și, implicit, cu nevoia stabilirii hotarului dintre experiență – pe de o parte – și psihologism, boală patologică sau imaginație – de cealaltă parte.

Poate că, pe bună dreptate, mulți vor avea ceva de obiectat la adresa celei de-a doua reacții. Însă, înainte de a dezlega această «confuzie», permiteți-mi să precizez că astfel de opinii există la oamenii din jurul nostru, în special la cei «oficiali». Asemenea voci s-au făcut auzite și în trecut, fiind provocate de experiențele deosebite ale anumitor sfinți sau importanți oameni de duh, adevărați exponenți ai Ortodoxiei. Să vă ofer câteva exemple, pentru a confirma cele ce am spus mai sus. Iată ce scria un cunoscut academician pe la mijlocul secolului trecut: «(Sfântul) Simeon a căutat să găsească un înțeles mai adânc pentru cele săvârșite în cadrul diverselor slujbe bisericești. Înzestrat fiind cu o bogată doză de imaginație, s-a făcut, ca nimeni altul din perioada aceea – datorită misticismului său bolnăvicios – înainte-mergător al isihaștilor din secolul al XIV-lea»[2]. Iată, deci, cum ni se prezintă «adevărul gol-goluț». Dacă sfântul Simeon a fost victima propriei sale imaginații și exponentul unui misticism bolnăvicios, pe care i l-a transmis mai departe Sfântului Grigorie Palama, atunci de ce ar fi oare scutiți de o critică asemănătoare reprezentanții de seamă ai spiritualității contemporane, precum Gheronda Porfirie, Gheronda Paisie și alții?

Să ne aducem aminte de Papadiamántis, de Alexandru. Nu de puține ori, acest geniu narator a fost contestat cu patimă de către mulți dintre contemporanii săi. Ba mai mult decât atât: a fost disprețuit, nedreptățit, acuzat pe nedrept de romantism, de cultul naturii sau că «slujește făpturii, în loc să slujească Ziditorului» [3]. Vorbim deci despre Papadiamántis, care, conform spuselor lui Miltiádis Malakásis, «și-a scris fiecare gând ca pe o cântare a cântărilor»; el care, părăsindu-și propria lume, s-a făcut lume pentru fiecare făptură; el, care nu s-a rușinat să strige în gura mare: «cât voi trăi și respira, nu voi înceta niciodată – și mai ales în aceste zile preastrălucite – să-I aduc cântare de laudă Hristosului meu, să-mi exprim iubirea față de natură și să zugrăvesc, cu multă dragoste, ethosul grecesc autentic»[4].

Am impresia că neputința unora de a vedea măreția lui Dumnezeu cu ajutorul simțurilor le încorsetează existența în limitele pe care ei înșiși le-au trasat, departe de modul de viață al celuilalt. Astfel, își transformă propria incertitudine într-o falsă certitudine. Este vorba, într-adevăr, despre iluzia certitudinii, pentru că certitudinea nu poate fi îngrădită în vreun fel. Astfel, în loc să-I ceară lui Dumnezeu, cu inimă căită, să-i deschidă ochii, rămâne încuiat în propriul întuneric, încercând, în același timp, să orbească întreaga lume cu orbirea sa[5].

Desigur, vă veți întreba care este rostul acestei introduceri atât de ample în problematica autenticului și falsului. Răspunsul este pe cât se poate de clar: în sânul Teologiei Ortodoxe contemporane, există teologi care neagă rolul «emoției», «al sfintei sensibilități», «al sentimentului» în cadrul modului bisericesc de existență[6]. Astfel, încearcă din răsputeri să creeze un prototip antropologic – omul Răsăritului Ortodox, căruia i-au amputat trăsăturile «firești» descrise mai sus și le-au «cusut», fără nici o urmă de regret, omului occidental, care, cu toate acestea, nu are acces la experiență. Exemplul Părintelui (Cuciosului) Porfirie, așa cum ni se dezvăluie în ultima sa carte, vine să dea un răspuns răsunător unor astfel de tentative arbitrare, care i-au «furat» Bisericii sobornicitatea la nivel antropologic și, în consecință, și la nivel eclesiologic și soteriologic. Omul bisericesc, fiul lui Dumnezeu, este un om deplin, care are «senzorii spirituali» bine dezvoltați; este omul ale cărui simțuri au fost transfigurate, omul înlăuntrul căruia fiorul emoției se împletește cu bucuria experienței, pentru că nu poate exista experiență adevărată fără emoție, fără sentiment, fără sensibilitate…

O lecturare superficială a fragmentului de mai sus l-ar tenta pe cititor să-l identifice pe Gheronda Porfirie cu un oarecare cetățean european îndrăgostit de frumos, care se emoționează numaidecât la auzul cântecului păsărilor. De altfel, acest lucru îl face Theodor Adorno, reprezentant de seamă al teoriei estetice a secolului XX, contemporan cu Gheronda Porfirie. Acesta face următoarea remarcă: «Toți oamenii se minunează de cântecul păsărilor. Nu există nici un om cu simțurile intacte, care mai are măcar un gram de tradiție europeană în el, care să nu fie mișcat de cântecul mierlei de după ploaie»[7]. Poate fi identificată oare sensibilitatea Cuviosului Porfirie cu diversele teorii estetice sau romantice dezvoltate în Apus sau chiar și în Răsărit? Nu cumva această identificare denotă decăderea, abaterea de la conștiința de sine a trupului bisericesc? Oare trebuie neapărat ca ortodoxul să se rupă de viață, să refuze întâlnirea cu semenii și cu întreaga zidire?

Răspunsurile la aceste întrebări deosebit de tăioase și dinamice le dă chiar Bătrânul, sub forma unei spovedanii, atât în Autobiografia, cât și în Cuvintele sale. Deși, de multe ori, subliniază el însuși cât de greu îi este să facă astfel de mărturisiri, totuși nu-și poate ascunde experiențele de nedescris în toată dimensiunea și splendoarea lor, considerând că, în modul acesta, își îndeplinește datoria față de poporul care așteaptă mărturia și comuniunea harului de la cei care au gustat și s-au «împărtășit» din măreția lui Dumnezeu[8].

Așadar, nu exagerăm dacă spunem că în miezul unei astfel de experiențe se află episodul de mai sus referitor la cântecul privighetorii, episod care, așa cum am notat mai devreme, se află în inima oricărui membru conștiincios al tradiției europene. Problema care se pune este cum trăim o astfel de experiență și cum o valorificăm în continuare. Ne limităm numai la aparențe, la experiența trăită cu ajutorul simțurilor sau încercăm să mergem dincolo de ea? Și, odată ce ne-am încumetat să mergem dincolo de ea și să pășim în sfera spirituală, dacă vom auzi înlăuntru nostru o voce mai puternică, oare vom fi capabili să deslușim ce ne zice aceasta, ce ne descoperă?

Pentru Gheronda Porfirie, acea privighetoare a fost un îndrumător către descoperirea lui Dumnezeu, către împărtășirea din harul divin, care vine ca o mângâiere pentru lacrimile scurse. Omul creat după chipul Creatorului pornește în căutarea Acestuia. În această căutare acerbă, vede natura înconjurătoare ca pe un dar. Pe acest drum, își potolește setea din izvorul naturii și își continuă căutarea, cântând și lăudându-L pe Creator[9]. Aici am putea spune că, în comparație cu abordarea sistematică a peisajului natural din partea filosofului, efortul ascetului pare mult mai simplu. La fel, limbajul folosit de către cei doi «drumeți» este diametral opus. Cu toate acestea, dincolo de aceste deosebiri de altfel «legitime», poate fi întrezărită rădăcina unei problematici comune. E de ajuns să admitem în spațiul Ortodoxiei că aspirația către cele de dincolo – în cazul sfinților Bisericii, către persoana lui Hristos – nu reprezintă un privilegiu care aparține în exclusivitate ortodocșilor, nici măcar oamenilor care sunt preocupați numai cu sfera sacrului. Această aspirație a existat dintotdeauna și pretutindeni. Dumnezeu a reprezentat dintotdeauna dorința arzătoare a tuturor oamenilor, chiar și a celor care L-au renegat cu frenezie sau a celor care nu au vrut să-L pe vadă pe Creator în spatele creaturilor.

Desigur, pentru a ajunge la transfigurare și la sfințire sau, cu alte cuvinte, la epectază, la acea formă de lărgire ontologică întru care este posibilă întâlnirea cu Dumnezeu, cu semenii și cu lucrurile, pe scurt cu întreaga făptură, este necesară prezența Duhului lui Dumnezeu, conform învățăturii sfântului Porfirie. Este vorba despre acel Duh care îi face purtători de Duh pe cei care participă la viața dumnezeiască. Purtătorul de Duh, adică «cel care are Duhul lui Dumnezeu, este atent la tot ce-l înconjoară. Este numai ochi și urechi. Toate simțurile sale sunt vii și ghidate de Duhul lui Dumnezeu. Este diferit față de ceilalți. Toate le vede și toate le aude: vede păsările, pietrele, fluturii… Oriunde merge, simte fiecare miros, aude fiecare foșnet al naturii. Și, în același timp, trăiește în tot: în zborul fluturilor, în zumzetul albinelor, etc. Harul îl face să fie atent la orice detaliu, iar el însuși vrea să fie întru toate»[10].

Sunt dator să remarc aici că astfel de descrieri îl apropie pe Gheronda Porfirie de talentul unui poet. El însuși se face slujitorul smerit al sfintei sensibilități. De altfel, acolo unde există sensibilitate, încep să apară semnele sfințeniei sau, altfel spus, sfânta sensibilitate reprezintă condiția sfințirii. Așadar, ca și condiție și, în același timp, rezultat al sfințeniei, sensibilitatea este cea care îl face pe Bătrânul Porfirie să mărturisească cu mult curaj: «Ca să devii creștin, trebuie să ai suflet creator, trebuie să fii poet»[11], fiindcă «Hristos nu vrea suflete “groase” (necizelate) lângă El»[12].

Deosebit de dinamică și provocatoare este propunerea Cuviosului, propunere care vine să clatine certitudinea acelei existențe plate, lipsite de imaginație, care se limitează la observarea exterioară a lucrurilor și la comentariul gratuit. Dimpotrivă, perspectiva pe care o deschide concepția acestui reprezentant exponențial al esteticii filocalice a Ortodoxiei duce către alt drum, care nu e deloc ușor, fiindcă presupune împletirea armonioasă dintre sensibilitate, dorință de descoperire și durere… Sfânta sensibilitate are legătură directă și nemijlocită cu durerea și, implicit, cu setea de descoperire, fiindcă numai cine a fost încercat de durere și-a deschis ochii sufletului. Pe un astfel de drum, iubirea trebuie să aibă prioritate și trebuie păzită ca pe lumina ochilor. «Sufletul creștinesc», scrie Cuviosul Porfirie, «trebuie să fie subtil, sensibil… Trebuie să zboare, să trăiască într-o lume de vis. Trebuie să tânjească spre infinit, spre astre, spre măreția slavei lui Dumnezeu, spre tăcere…». «Cine vrea să devină creștin, trebuie mai întâi să devină poet. Asta e! Trebuie să fim pregătiți să îndurăm orice, fiindcă iubirea presupune și durere»[13].

Permiteți-mi să fac o mică paranteză necesară pentru a ilustra legătura vie pe care Gheronda a păstrat-o cu tradiția și cultura noastră populară, cu geniul creator al poporului al cărui reprezentant de vârf s-a făcut. Iată ce scrie cunoscutul scriitor Lefthéris Papadópoulos în cartea sa intitulată Όλα είναι ένα ψέμα (Toate-s minciună) dedicată «bunicii» cântecului grecesc, așa cum este numită Eftihía Papagiannopoúlou: «…‘Rasa noastră nu se sperie de furtuni’ – se mândrește Eftihía. Visează, se descurajează, se bucură de calitatea artistică a Muzei populare. Iar cuvântul său se face adevăr, își găsește ținta în inima omului simplu, de vreme ce exprimă glasul său autentic. De-ar fi fost durerea om,/ Ne-am fi unit mâinile./ Însă acum a găsit o inimă,/ Pe care o lovește cu trădare/ Și o sfârtecă folosind cuțite cu două tăișuri… Dacă nu guști durerea, nu poți scrie – îmi zice. Fiindcă durerea și sensibilitatea îl fac pe om poet. Nu că aș fi eu poetă… eu doar cântece scriu»[14].

Și revin la cele de mai sus, nu înainte însă de a accentua faptul că această paranteză referitoare la Eftihía Papagiannopoúlou, precum și cea referitoare la Adorno, în nici un caz nu caută să provoace identificări necondiționate. Nu acesta este scopul meu. Ceea ce vreau eu să transmit este faptul că durerea și dorul oamenilor sunt comune; la fel și soarta lor. Astfel, sensibilitatea și durerea universală, ca de altfel și iubirea, pot deveni forțe majore care să-l ajute pe om să învingă stricăciunea și moartea. Aș spune că poezia și, implicit, oricare formă de creare care izvorăște din sensibilitate, cu toate că nu-l bagă pe om dintr-o dată în Rai, cel puțin îi oferă o pregustare a veșniciei, așa cum spunea Gheronda Sofronie referitor la arta picturii[15] sau așa cum recită – pe muzica lui Mikis Theodorákis – Tásos Leivadítis, acest om deosebit de sensibil, acest poet, poet în adevăratul sens al cuvântului: «Deschide-ți ușa la căderea serii/ Și ține lampa sus/ Ca să vadă sărmanii pământului/ Și să vină să-ți țină companie…». Poetul este convins că astfel, la un moment dat «va veni să-ți țină companie Însuși Hristos»[16].

Poate că aceasta este cheia pentru înțelegerea adevărată a sensului iubirii, care, după Gheronda Porfirie, poate fi găsit în durere și în poezie. Este vorba despre iubirea adevărată, care nu are nici o legătură cu moralismul sau cu legalismul. În viziunea Bătrânului, iubirea nu este echivalentă cu dobândirea virtuților, ci înseamnă dobândirea unei inimi iubitoare, unei inimi poetice[17], care să iubească cu dăruire totală, cu «manie erotică» pe Hristos, pe semeni și întreaga creație[18]. «Creștinul», notează Gheronda, «chiar și numai când iubește, putem spune că este poet, își trăiește viața ca pe o poezie»[19]. Expresia iubirii din partea creaturii vădește cu adevărat răspunsul său la iubirea descoperită a Creatorului. Dragostea față de lumea înconjurătoare duce la bucuria pentru însăși existența acestei lumi. Fiindcă mediul înconjurător, dacă este văzut în adevăratul său ipostas, reprezintă o cale care învață și duce la Dumnezeu[20]. «Toate în jurul nostru sunt manifestări ale iubirii lui Dumnezeu: cele însuflețite și cele neînsuflețite, plantele, viețuitoarele, păsările, munții, marea, apusul de soare și cerul înstelat. Toate sunt mici iubiri, prin intermediul cărora ajungem la marea Iubire: Hristos. Florile, de pildă, au frumusețea lor; ne transmit adevărate lecții de viață cu mirosul și măreția lor. Ne vorbesc despre dragostea lui Dumnezeu, împrăștiind mireasma lor îmbătătoare și peste drepți și peste cei păcătoși»[21].

Așadar, pe lângă adjectivele deja cunoscute pe care le putem atribui esteticii – filocalică, profetică, eshatologică – datorită scrierilor părintelui Porfirie, putem adăuga încă unul: universalitatea (sobornicitatea sau catolicitatea). Cu alte cuvinte, putem vorbi despre estetica universală, așa cum se descoperă ea ca rezultat al energiei sobornicești a lui Dumnezeu, care le cuprinde pe toate. Așa cum Dumnezeu nu se face cunoscut numai celor drepți (să ne amintim aici de coborârea lui Hristos în iad), tot așa și natura înconjurătoare, ca și creație a lui Dumnezeu, își întinde frumusețea pe întreg cuprinsul universului. Sobornicitatea lui Dumnezeu se vede în sobornicitatea creației și a omului. În acest triptic inedit – Dumnezeu, creația și omul universal – se descoperă universalitatea Bisericii lui Hristos. Într-o astfel de sobornicitate, omul – omul universal al Ortodoxiei – își trăiește cele mai frumoase clipe ale vieții cu patos, prețuiește întreaga creație, căci oglindește în mod tainic pronia și măreția dumnezeiască. Simte că trăiește în unitate cu Dumnezeu și cu întreaga creație, este conștient că nu poate trăi dincolo și în afara acestei unități. Trăiește în și împreună cu toate. Natura reprezintă «evanghelia lui tainică» [22], prin intermediul căreia Îl simte pe Dumnezeu. De cealaltă parte, natura Îl «simte» și ea pe Creator și, de ce nu, «se roagă» împreună cu omul lui Hristos, Cel prin care toate s-au descoperit [23].

Studiind viața lui Gheronda Porfirie, așa cum reiese ea din textele sale, facem cunoștință cu un om care tânjește după viață. Poate că uneori acest lucru pare ciudat, întrucât, de cele mai multe ori, în lume predomină imaginea unei mizerii crescânde și, în același timp, a lipsei de idealuri și de speranță pentru cealaltă viață. Tocmai în acest punct vine Bătrânul Porfirie și desființează aceste concepții și mituri, în așa fel încât de multe ori ne întrebăm oare ce se ascunde în spatele atitudinii sale. De multe ori, el însuși face referire la motivele care l-au determinat să adopte această atitudine, precizând că anii petrecuți în Sfântul Munte au fost decisivi.

Citind recent un text al lui Níkos Gavriil Pentzíkis, intitulat Προσεγγίσεις στο Άγιον Όρος (Drumeții în Sfântul Munte)[24], în care ne vorbește despre frumusețea viețuirii aghiorite și despre încercarea omului de a-și înfrumuseța viața[25], mi-am adus aminte de Gheronda. Atunci am înțeles cât de importantă a fost tentativa sa, de pe vremea când era copil, de a domestici papagalul și vulturul și, în general, efortul său de a «cunoaște» cu adevărat necunoscutul (vezi Viața și Cuvintele sale). Nu se mulțumea numai să observe necunoscutul, ci să-l cunoască cu adevărat, pentru a ieși astfel din mrejele limitării, mustrării și saturației. Vroia să aibă acces la mirare și minune. Numai în acest duh poate fi înțeleasă întrebarea sa: «De ce să ne plictisim de viață?». Se plictisește de viață numai cel care nu o trăiește cu adevărat, care nu a experimentat armonia tuturor, orchestrată de Duhul lui Dumnezeu, Duhul Adevărului[26]. Negarea vieții nu i se potrivește creștinului. Gheronda știa foarte bine acest lucru și îl striga în gura mare ori de câte ori i se oferea ocazia [27].

Nădăjduiesc că, din cele ce am scris în acest eseu, am reușit să surprindem faptul că sensibilitatea Bătrânului, care îi permitea să vadă lucrurile printr-o altă prismă, reprezintă o realitate existențială cu totul aparte; o realitate care transformă introvertirea și sărăcia vieții comune în raportare poetică și deschidere spre creația artistică, într-un spațiu în care persoana umană nu se întâlnește cu adevăruri și certitudini psihologice, ci cu altă persoană. Iar acea persoană nu este alta decât Persoana Logosului întrupat, Persoana Erosului răstignit, adică Însuși Hristos. Dacă sensibilitatea, ca «dar al lui Dumnezeu», nu este «convertită», «transformată», «transfigurată», «preschimbată» în iubire, bucurie, doxologie, adică dacă rămâne «neîndreptată», atunci e posibil să-l ducă pe om în pragul tristeții și al deznădejdii[28]. Și nu sunt puține cazurile de oameni sensibili, însă lipsiți de o raportare concretă la Persoana Logosului, oameni care, într-un final, au căzut pradă autodistrugerii și nihilismului.

Dimpotrivă, sensibilitatea transfigurată, Sfânta Sensibilitate, în calitate de sfântă a sfintelor – împrumut și eu aici limbajul bisericesc conform căruia Sfântul Hristofor este sfântul șoferilor, iar Sfântul Stelian este sfântul bebelușilor – nu este pur și simplu un mijloc de a ajunge la Hristos, ci Însuși Hristos. Desigur, înainte de Hristos, am putea promova ca expresie perfectă a sfintei sensibilități persoana Preasfintei Fecioare, a Maicii Logosului întrupat. De altfel, așa cum spune Gheronda, sensibilitatea se întâlnește cu precădere la femei. Cu toate acestea, trebuie accentuat faptul că sensibilitatea Maicii Domnului și a oricărui om nu ar avea sens în afara persoanei lui Hristos. Fiindcă Hristos este iubire, lumină, viață și bucurie.

Așadar, în cele două opere amintite mai sus și scrise cu condeiul vieții, Cuviosul Porfirie redactează un adevărat sinaxar, Sinaxarul lui Hristos, Care trăiește în el, făcându-l să exclame dimpreună cu Sfântul Apostol Pavel: «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine»[29]. De altfel aceasta este concluzia la care ajunge Gheronda Porfirie: «Secretul stă în iubirea și dragostea față de Hristos»[30].

Note:

[1] Gheronda Porfirie Kafsokalivitul, Βίος και Λόγοι (Viața și Cuvintele Sale), ed. Sfântei Mănăstiri Chysopighís, Chaniá 2003, p. 86.

[2] Οι Βυζαντινοί Εκκλησιαστικοί Συγγραφείς από του 800 μέχρι του 1453 (Scriitorii Bisericești Bizantini din 800 până în 1453), Atena 1951. Cf. H.A. Stamoúlis, Ο άγιος Γρηγόριος ο Παλαμάς στη σύγχρονη ελληνική θεολογία (Sfântul Grigorie Palama în teologia grecească contemporană), p. 691 ș.u.

[3] Vezi A.G. Keselópoulos, Από τον Παπαδιαμάντη στον Πεντζίκη (De la Papadiamántis la Pentzíkis), p. 114. Cf. idem, Η λειτουργική παράδοση στον Αλέξανδρο Παπαδιαμάντη (Tradiția liturgică la Aléxandros Papadiamántis), ed. P. Pournarás, Tesalonic 1994, pp. 27-28: «Prin opera sa, Papadiamántis, păstrând proporțiile, a fost ‘spre căderea și ridicarea multora’».

[4] Lampriátikos Psáltis, Opere II, ediție critică îngrijită de N.D. Triantafyllópoulos, ed. Dómos, Atena 1982, p. 517.

[5] Desigur, nu putem exclude ipoteza prezenței falsului în această realitate. «Făcători de minuni» de tot felul au existat dintotdeauna și încă mai există și astăzi. Acest lucru, însă, nu împiedică și nici nu încurajează negarea experienței adevărate și, prin extensie, negarea sfinților lui Dumnezeu. Un exemplu concludent de cum trebuie tratată o asemenea experiență falsă și împiedicată să profaneze comoara «celor bune și sfinte» poate fi întâlnit în Actele Sinodului VI Trulan. Iată deci ce e scris în Canonul 60: «Conform glasului Apostolului, care zice că cel care se alipește de Domnul este în același Duh cu El, e de la sine înțeles că cel care este împotriva Domnului se plasează pe sine în sfatul celui potrivnic. Deci cei care iau partea celui potrivnic își asumă de bună voie prefăcătoriile și mijloacele vicioase ale acestuia. Drept urmare, unul ca acesta îi defăimează pe cei din jurul său, supunându-i la diverse brutalități și nedreptăți […]» – P. I. Akanthópoulos, Κώδικας ιερών κανόνων και εκκλησιαστικών νόμων (Codicele sfintelor canoane și legilor bisericești), ed. Frații Kyriakídis, Tesalonic 1995, p. 152.

[6] Pentru mai multe detalii referitoare la acest subiect, vezi p. Vasíleios Thermós, Αναζητώντας το πρόσωπο. Αληθής και ψευδής εαυτός κατά τον Donald Winnicott και κατά τον Αγ. Γρηγόριο Παλαμά (În căutarea persoanei. Adevărata și falsa noastră persoană în viziunea lui Donald Winnicott și a Sf. Grigorie Palama), ed. Armós, Atena 1997, p. 45 ș.u.

[7] Αισθητή θεωρία (Teoria estetică), trad. și note de Lefthéris Anagnóstou, ed. Alexandria 2000, pp. 121-122.

[8] Iată ce scrie referitor la experiența Bătrânului Dimás: «Fără să vrea, bătrânul Dimás a ajuns la extaz (extasis). Nu-și putea stăpâni trăirile. Iar eu nu pot exprima în cuvinte experiența sa, fiindcă astfel de lucruri nu pot fi descrise sau explicate. Oricine încearcă să le explice, eșuează. Deci nu pot fi explicate și nici scrise în cărți. Trebuie să fii vrednic să le înțelegi» – Viața și Cuvintele lui Gheronda Porfirie, p. 81.

[9] Vezi Viața și Cuvintele lui Gheronda Porfirie, p. 463.

[10] Ibidem, pp. 462-463.

[11] Ibidem, p. 461.

[12] Ibidem, p. 461. Cf. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Psalmul 50, 19, PG 69, 1101CD.

[13] Viața și Cuvintele lui Gheronda Porfirie, p. 238.

[14] L. Papadópoulos, Όλα είναι ένα ψέμα (Toate-s o minciună), ed. Kastaniótis, Atena 2002, p. 211.

[15] «În cele mai bune manifestări ale sale, permite pregustarea veșniciei» – Arhim. Sofronie Saharov, Îl vom vedea pe Dumnezeu cum este, ed. Sfintei Mănăstiri a Sfântului Ioan Botezătorul, Essex (Anglia) 1993, pp. 23-24.

[16] Vezi H.A. Stamoúlis, Η τέχνη της θεολογίας και η θεολογία της τέχνης (Arta teologiei și teologia artei), ed. Palímpsiston, Tesalonic 2000, p. 116.

[17] «Iubirea poate fi atinsă numai de inimile poetice, care o îmbrățișează și o simt adânc» – Viața și Cuvintele lui Gheronda Porfirie, p. 461.

[18] Vezi Viața și Cuvintele lui Gheronda Porfirie, pp. 238 și 461.

[19] Ibidem, p. 461. Mai multe despre iubire și despre legătura ei cu natura, vezi C.A. Stamoúlis, «Physis and Agape: The Application of the Trinitarian Model to the Dialogue on Ecclesiology of the Christian Churches of the Ecumene», în The Greek Orthodox Theological Review 44 (1-4, 1999), pp. 451-466.

[20] Inspirat fiind de Tákis Papatsónis, Kyriákos Haralampídis notează: «Urmându-i privirea uimită, găsim elementul care îl duce de la admirarea naturii și a lucrurilor ordinare, la trăirea celor săvârșite pe sfântul Jertfelnic. Pentru el, întreaga lume este un spectacol liturgic. ‘În felul acesta dobândește cunoștința dimensiunilor spațiului și timpului sacru’, așa cum spune Kallistos Ware, care adaugă și următoarele: ‘Cu cât mai sensibil devin față de lumea lui Dumnezeu din jurul meu, cu atât mai multă conștiință a lumii dumnezeiești dobândesc înlăuntrul meu’ (Drumul ortodox, p. 135). Însă această sensibilitate pare indisolubil legată de tensiunea lucrurilor – de esența nucleară explozivă a numelui sau a formei acestora. Acest lucru atinge latura poetică și, aș îndrăzni să spun, idolatră a materiei, ca și condiție primordială pentru dimensiunea teologică și transfigurarea spirituală a lumii […]» – «Αισθητά και διαισθητικά στοιχεία ελληνορθόδοξης βίωσης στον Τάκη Παπατσώνη» (Elemente estetice și intuitive de viețuire elino-ortodoxă la Tákis Papatsónis), în Νéa Estía, 1776, apr. 2005, pp. 420-421.

[21] Viața și Cuvintele lui Gheronda Porfirie, p. 461.

[22] Ibidem, pp. 462-463.

[23] «Ah, ce să vă zic?! Asta am trăit când am fost vizitat de dumnezeiescul har în Sfântul Munte. Îmi aduc aminte de privighetoarea care cânta de zor prin copaci, cu aripile larg deschise, ca să aibă cât mai multă putere în glas. Ah, de-aș fi avut un pahar de apă ca să-i dau să bea din când în când să-și potolească setea… Oare de ce cânta atât de tare? Probabil că cu cât cânta mai tare cu atât mai mult se bucura de glasul său» – ibidem, p. 463.

[24] Υδάτων υπερεκχείλιση (Revărsarea apelor), pp. 61-83.

[25] Vezi ibidem, p. 70: «Pentru a cunoaște Athosul, care, pe drept cuvânt, a fost numit Grădina Maicii Domnului, trebuie să-i imităm pe copii. Și încă ceva: e cu neputință să mergi pe cărările Sfântului Munte și să nu fii fermecat de frumusețea stâncilor»; p. 72: «Puțini sunt cei care merg astăzi în Athos împinși fiind de dragostea de frumos, de erosul dumnezeiesc»; p. 80: «Rămâi impresionat de cât de gospodari sunt monahii aghioriți. În acest loc, viața înflorește în mod tainic și își împrăștie peste tot mireasma îmbătătoare»; pp. 82-83: «Până astăzi, în toate bisericile aghiorite este prezent sentimentul. Biserica aghiorită seamănă mult cu o mireasă împodobită de nuntă… Sentimentul care te încearcă când vezi bisericile acestea este o bucurie de nedescris. Din această bucurie izvorăște apoi sentimentul de evlavie. Nu poți să nu fii adânc impresionat de epitrahilul agățat lângă ușile împărătești… O astfel de imagine te trimite cu gândul la efortul depus de om pentru a-și înfrumuseța viața».

[26] Vezi Viața și Cuvintele lui Gheronda Porfirie, p. 470.

[27] Același lucru îl remarcă și N.G. Pentzíkis, în studiul său referitor la Moraitídis, Ομόπλουν πλοίον, 5 κείμενα για τον Αλέξανδρο Μωραϊτίδη (5 texte despre Aléxandros Moraitídis), ed. Gnósi & Stigmí, Atena 1990, p. 76: «Să evităm deci concepția obișnuită care îl vede pe creștin ca pe unul care neagă viața. Orice semn de contradicție dispare dacă ne gândim că Moraitídis, ca și creștin, neagă drepturile individuale, nu însă și viața în general».

[28] Viața și Cuvintele lui Gheronda Porfirie, p. 309.

[29] Gal. 2, 20. Cf. și Viața și Cuvintele lui Gheronda Porfirie, pp. 222, 243, 294, 306, 383.

[30] Viața și Cuvintele lui Gheronda Porfirie, p. 243.

Foto: Cuviosul Porfirie, frescă de diac. Nicolae Bălan, Alba-Iulia