Sfântul Ioan Rusul, robul cu suflet liber

Într-un mic şi liniştit oraş din Rusia s-a născut în vremurile vechi, din părinţi credincioşi ortodocşi, Ioan. Sămânţa credinţei a căzut într-un suflet gingaş şi dragostea de Dumnezeu a fost cea care a crescut acest copil.

Făcea voia tuturor şi iubea pe toată lumea. De cum terminau treaba şi ceilalţi copii alergau la pozne şi jocuri, Ioan ieşea în afara oraşului. Se culca cu faţa în sus în iarba deasă şi-şi adâncea privirea în norii de deasupra lui. Sufletul lui se umplea, atunci, de pace şi lăsa mintea goală de gânduri să ajungă până la Dumnezeu.

Altădată mergea prin pădurea deasă cu paşi înceţi, dar sprinteni, îşi ridica bărbia sus şi printre căuta o rază de lumină sau un colţ albastru de cer. Căci pentru cer era făcut Ioan.

Creştea… Iar când, deja un voinic în toată puterea cuvântului, a îmbrăcat uniforma militară, a izbucnit războiul cu Turcia. Au curs râuri de sânge şi au plătit cu viaţa lor cei fără vină. Copii, femei, bătrâni neputincioşi, sate întregi au trecut prin foc şi sabie. Fiare sălbatice, tătarii l-au luat prizonier pe Ioan şi l-au vândut ca rob unui comandant de cavalerie turc. Nu şi-a mai văzut de atunci nici patria, nici părinţii. Numai, din vreme în vreme, câte un compatriot căzut în drum, ucis..

Stăpânul său era un om dificil. Comportament sălbatic, ocări, bătăi, ameninţări şi, pe deasupra, frig şi foame, erau realităţile zilnice pe care le treia Ioan. Dar acestui, nu-i păsa de toate câte pătimea. Nu avea în minte decât voia lui Dumnezeu. Trăia în bunătatea iubirii Acestuia. Înseta după cuvântul Lui. Îşi umplea sufletul cu căldura nădejdii vieţii celei veşnice. Ce importanţă aveau toate celelalte? Pentru acesta şi în mijlocul atâtor rele, Ioan găsea mângâiere şi bucurie.

Numai când l-a silit, odată, stăpânul lui, să-l facă să se turcească, adevăratul rob al lui Dumnezeu i-a răspuns: „Stăpâne, tu eşti domn numai peste trupul meu. Pentru acesta, şi eu te slujesc cu credinţă. Şi în foc să-mi spui să mă arunc, o voi face. Dar sufletul meu Îi aparţine lui Dumnezeu. Nimic nu mă va putea forţa să-mi schimb credinţa. Pentru acesta-ţi spun: Lasă-mă cu credinţa mea”.

Cu vremea s-a înmuiat turcul. Au început, pasămite, să-l iubească pe robul acesta. Cum reuşea să fie gata cu toate la timp? Fără odihnă, hrană puţină, haine ca vai de ele, şi să mai fie şi atât de plin de râvnă, zâmbitor şi fericit? Era pentru că, atunci când se întorcea seara în colţul său din staul, să se culce, îl chema în mintea sa pe Hristos, căci şi Acela avusese drept pat ieslea, căci venise pe lume tot într-un staul. Şi de câte ori îl loveau sau îl ocărau, se gândea la batjocurile, la pălmuirile şi loviturile pe care le îndurase Mântuitorul, la coroana de spini şi la Crucea pe care fusese răstignit.

Nopţile, când dormeau cu toţii la conac zbura în colţul său din staul sfântul şi alerga la biserica din apropiere, Sfântul Gheorghe. Acolo, se împărtăşea cu Trupul lui Hristos şi se ruga şi pentru stăpânul său cel necredincios. Aşa se înmuia inima turcului.

Odată, a plecat stăpânul său într-o călătorie îndepărtată, însoţit de alai mare. Au trecut zile, săptămâni iar femeia lui a chemat rude şi prieteni să mănânce, să bea şi să se roage să se întoarcă bărbatul ei bine, sănătos din străinătate. În mijlocul petrecerii, aduce robul ce credincios pilaful aburind, pregătit aşa cum îi plăcea stăpânului său. Se umpluse tot locul de mirosul cel fin al untului, îndată ce robul luase capacul de pe tavă. Şi stăpâna şi-a amintit de bărbatul ei, zicând: „De-ar fi gustat şi stăpânul tău puţin din mâncarea aceasta care-i place aşa de mult!”

Tânărul a auzit cuvântul. Îi face stăpânei o plecăciune până la pământ şi spune cu curaj: „Nu spui, stăpână, să-mi dea o oală cu pilaf s-o duc stăpânului?” Râseră toţi câţi auziră aceste vorbe. Auzi.. Ne ia de proşti ghiaurul? Nu zice că-i e foame chiar lui, s-a găsit să îndruge prostia asta.. Să-i ducă, zice, stăpânului mâncare, iar stăpânul e la mii de mile depărtare! Ei, dacă l-a auzit şi stăpâna, i-a fost milă de el şi a poruncit să se umple farfuria de argint a stăpânului, din serviciul cel bun care avea şi numele lui pe ea. O dădură robului… Şi toţi ceilalţi râdeau.

Au trecut încă vreo câteva săptămâni. S-a întors şi stăpânul, forte obosit după călătoria istovitoare pe care o făcuse şi, îndată ce ajunse, primul lucru pe care-l spuse fu acesta: Abia se întorsese, spune, obosit, în cămara lui, într-o bună zi, că îndată zări pe masa sa o tavă plină cu pilaf cald, bine mirositor. Cine şi cum o adusese, de vreme ce uşa fusese încuiată până acum câteva minute? A mâncat pilaful, i-a plăcut căci era gustos, de parcă era de acasă. Şi atunci a văzut că era chiar farfuria lui, care purta inscripţionat numele lui. Şi scoate din boccea farfuria, dând-o femeii sale, care-l privea buimacă.

S-a schimbat, de atunci, viaţa lui Ioan Rusul. Au început cu toţii să-l preţuiască şi să-l cinstească. Acela, însă, smerit, a continuat să trăiască ca şi mai înainte, în staul, şi la munci, şi la biserica Sfântului Gheorghe şi la ascultare.

Moaștele Sfântului Ioan Rusul se găsesc în Grecia, în satul Prokopi din insula Evvia

Odată s-a îmbolnăvit Ioan. A cerut să i se aducă Preacuratele Taine, să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos. La puţină vreme după aceea, şi-a dat sufletul său curat şi nevinovat în mâinile lui Dumnezeu. Şi-a luat zborul către libertate robul. Era ziua de 27 mai a anului 1730 iar sfântul avea cam 40 de ani.

Creştinii au îngropat sfântul său trup iar când au fost evacuaţi şi au sosit ca refugiaţi în Evia, au adus cu ei, împreună cu copiii şi boccelele lor şi sfintele moaşte ale Sfântului Ioan Rusul. Şi acolo, în Noul Procopi din Evia, răspândesc bună mireasmă şi fac minuni. Sfântul se roagă din ceruri pentru robi, stăpâni, pentru bărbaţi şi femei, pentru bogaţi şi săraci, pentru toţi copiii lumii.

Pomenirea Cuviosului mărturisitor Ioan Rusul se prăznuiește pe 27 mai.