Bătrânul Gheorghe Kapsánis, Proigumenul Mănăstirii Grigoriu

În ziua Cincizecimii a adormit întru Domnul fostul Egumen al Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte, Arhimandritul Gheorghe Kapsanis. În aceeași zi s-a săvârșit slujba pentru cel adormit la metocul din Stavroúpoli al Sfintei Mănăstiri Grigoriu, iar în ziua următoare, a Sfântului Duh, s-a săvârșit slujba de înmormântare chiar la Sfânta Mănăstire Grigoriu, unde s-a nevoit și a slujit vreme de 40 de ani, arătându-se a fi o mare personalitate a Bisericii Ortodoxe contemporane.

Pentru că ne leagă o prietenie frățească de mulți ani și a existat între noi o prețuire reciprocă, aș dori să consemnez aici câteva gânduri, pe care le depun ca mărturie spre pomenirea acestei mari personalități.

1. Teolog și dascăl de nivel academic

Prima oară ne-am cunoscut la congresele teologice organizate în deceniul ’60 și începuturile anilor ’70, când el, pe atunci mirean, excela ca asistent științific și doctor în teologie al Facultății de Teologie din Atena. În această calitate, participa la diferite congrese, unde își făcea cunoscut cuvântul teologic și pastoral prin elocința și directețea comunicării care îl caracterizau, atrăgându-i mai ales pe tineri prin cugetul și ethosul smerit, dar și prin deplinătatea și conștiința teologică, exprimând și unele idei care la acea epocă erau văzute ca revoluționare.

Dincolo de toate, în întreaga lume teologică de atunci crease o vie impresie cuvântul și modul lui de viață, ethosul și cugetul lui bisericesc. Îmi amintesc de el la un congres teologic, unde a prezentat argumentele teologice ale Părintelui Ioannis Romanidis împotriva teoriei evoluției dreptății divine susținute de Anselm de Canterbury și a primit criticile profesorului onorific Panaghiotis Trembélas, la care a răspuns cu respect, politețe și claritate.

Scrierile sale de până atunci, care abordează mai ales subiecte de teologie pastorală, au atras atenția tuturor, deopotrivă clerici și laici: ”Sensul pastoralei și bibliografia de limbă greacă cu privire la aceasta” (1968), ”Criza teologiei și ecumenismul în America” (1968), ”Schiță de abordare teologică și ecleziologică a pastorației” (1970), ”Grija pastorală a Bisericii pentru cei din pușcării” (teza de doctorat, 1972), ”Subiecte de ecleziologie și pastorală” (1975) și ”Pastoral Care in American practice” (1967).

Îl interesa mai ales lucrarea de pastorație a omului contemporan. De altfel, lucra chiar la Catedra de Teologie Pastorală a Facultății de Teologie a Universității din Atena. Discursul lui era totdeauna argumentat cu bibliografie și formulat în mod clar și exhaustiv, însușiri care constituiau harisma lui aparte. Cândva mi-a spus că s-a hotărât să devină cleric, pentru că a fost mișcat de cuvântul unui teolog străin, care se întreba cum de se ocupă cu subiecte de pastorală, tocmai el care era un mirean, fapt care vădea o contradicție lăuntrică. Astfel, cu sinceritatea și autenticitatea care îl defineau a hotărât să  intre în rândurile clerului.

La începuturile deceniului ’70 pregătea studiul științific cu titlul ”Slujirea pastorală conform Sfintelor Canoane”, pe care urma să-l depună la Facultatea de Teologie pentru a obține titlul de conferențiar universitar. Se deschidea pentru el calea pentru un strălucit viitor în lumea academică și era sigură evoluția către catedra profesorală. Însă a decis să nu mai depună acest studiu pentru a obține titlul de conferențiar, ci să se retragă la o sfântă mănăstire, mai întâi în Sfânta Mitropolie a Halkidei, iar apoi în Sfânta Mănăstire a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte. A publicat acest studiu mai târziu, în 1976, ca egumen al Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie. Scrierea aceasta abordează relația dintre lucrarea pastorală și Sfintele Canoane și dezvoltă aspectele referitoare la teologia pastorală și la metoda pastorației, așa cum ne-au fost ele predate de canoanele Sinoadelor Ecumenice și Locale, pe care le-au așezat Sfinții Părinți.

Profesorul Konstantinos Mouratidis, prefațând acest studiu, după ce vorbește despre decăderea lucrării pastorale în zilele noastre, care este tot mai puțin centrată pe Hristos și tot mai mult centrată pe om, îl caracterizează drept ”o contribuție importantă tocmai în depășirea acestei scăderi a slujirii pastorale și în revenirea acesteia la duhul, principiile și metodele vechii Biserici nedespărțite”.

Mai mult chiar, această lucrare este definită ca ”prima încercare importantă din ultimii ani de conectare directă a științei pastorale la Pidalionul Bisericii, adică la Dumnezeieștile și Sfintele Canoane ale acesteia”, care ”constituie izvorul de Dumnezeu insuflat” din care ”adevărații păstori ai Bisericii își trag apa curgătoare spre viața veșnică, atât pentru ei ca păstori, cât și pentru cei păstoriți”; consideră acest studiu drept ”un rod duhovnicesc matur” și ”o însemnată ofrandă adusă Bisericii luptătoare”.

Pe Părintele Gheorghe îl numește ”prețios colaborator al Catedrei de Drept Canonic și Pastorală de la Universitatea din Atena”, ”foarte îndrăgit” și ”cuvios arhimandrit”, pentru care ”practica înseamnă aplicare a teoriei” și ”îndelungată slujire pastorală și dăruire în pocăință și smerenie pentru dragostea Domnului nostru răstignit și a fraților care se nevoiesc în lume – elemente care definesc sfințitul cadru în care Duhul Sfânt îi scoate la iveală pe cei vrednici de misiunea de păstori ai Bisericii” și care au determinat și scrierea acestei cărți.

Lucrarea aceasta a reprezentat încununarea matură a lucrării academice a Părintelui Gheorghe, pe care am citit-o cu grijă când a apărut și la care fac trimitere totdeauna când abordez chestiuni pastorale și canonice. Când o citești, ești surprins de tâlcuirea teologică, bisericească și pastorală a Sfintelor Canoane și distingi credința autorului, dar și cunoașterea desăvârșită a subiectului abordat. Prin harisma discernământului pe care o deținea, evita pericolele antinomismului și secularizării vieții bisericești și înfățișa experiența teologică a Bisericii. Lucrarea este alcătuită din două  părți: prima înfățișează premisele ecleziologice și canonice ale lucrării pastorale, iar partea a doua înfățișează felul cum Sfintele Canoane reglementează slujirea pastorală. Astfel, după ce arată care sunt premisele ecleziologice și canonice ale lucrării pastorale, expune problematica preoției, a structurii sinodale a Bisericii, a îndrumării pastorale care urmărește depășirea păcatului, a ereziei și a schismei, și face o analiză a monahismului și a căsătoriei. Toate sunt abordate printr-o cunoaștere sigură, cu discernământ și duh de înțelepciune.

Acest studiu deosebit de însemnat nu a mai fost depus la Facultatea de Teologie din Atena în vederea ocupării catedrei de conferențiar și mai târziu de profesor, însă a fost pus efectiv în aplicare în spațiul mănăstirii de obște, unde a devenit el însuși învățător al monahilor – acolo unde este trăită cu adevărat învățătura pastorală a Bisericii – spre a pregăti sute de monahi pentru Împărăția lui Dumnezeu, dar și mii de mireni pentru viața în Hristos. Cu alte cuvinte, știința academică l-a pierdut, însă în cele din urmă l-a câștigat Biserica, pe care a iubit-o și care l-a pus în valoare la maximum. L-a câștigat monahismul aghiorit, căruia i-a dăruit multe.

Este semnificativ să vedem și cui anume dedică această lucrare, dedicație prin care vădește și cui poartă cel mai adânc respect: ”Cinstitei cete a Cuvioșilor noștri Părinți celor din Sfântul Munte Athos, care s-au nevoit și se nevoiesc să dea lupta cea bună a pocăinței și să pună în lucrare viețuirea cea întocmai cu îngerii, le închin scrierea de față cu evlavie și recunoștință și cer sfintele lor rugăciuni”.

2. Egumen al unei mănăstiri aghiorite

Preluarea egumeniei Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie de către Părintele Gheorghe se datorează în bună măsură și fericitului întru pomenire Părinte al meu duhovnicesc, Mitropolitul Edessei, Pellei și Almopiei, kir Calinic, iar eu am fost martor, am văzut cu ochii mei și am auzit cu urechile mele, am fost părtaș la aceste evenimente, așa cum le înfățișez în cartea mea Podoaba Bisericii, închinată Părintelui meu duhovnicesc. Redau un fragment din această carte, semnificativ în acest sens:

”A contribuit și Calinic într-o anume măsură la repopularea Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie. Era odată prezent la Sfânta Mănăstire Dionisiu pentru hramul acestei mănăstiri. Acolo se afla și Egumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, Arhimandritul Dionisie, care cu puțin timp înainte tocmai fusese ales egumen. La un moment dat, Părintele Dionisie, de față cu alții l-a întreba [pe Mitropolitul Calinic] ce știe despre Părintele Gheorghe Kapsanis și obștea lui, pentru că se gândea să îi cheme la Sfânta Mănăstire, ca Părintele Gheorghe să devină egumen, iar el să se retragă din egumenie. Calinic auzise ceva despre Părintele Gheorghe. Ca să-l încurajeze pe Părintele Dionisie în intenția lui, dar și ca să-l facă, cumva, în fața tuturor să nu mai dea înapoi, s-a ridicat dintr-o dată de la locul lui, l-a îmbrățișat, l-a sărutat și i-a spus: Felicitări pentru gândul sfinției-voastre. Faceți cea mai bună alegere. Veți merge în rai pentru aceasta.

A fost momentul decisiv, pentru că îndată după aceea Părintele Dionisie l-a chemat pe Părintele Gheorghe dimpreună cu obștea sa la mănăstirea Grigoriu. Apoi, ori de câte ori Mitropolitul Calinic vizita Mănăstirea Grigoriu, și o făcea repetat, îl felicita în public pe Arhimandritul Dionisie pentru alegerea lui, care astfel nu a regretat niciodată gestul său.

Mănăstirea Cuviosului Grigorie, înainte de a se duce acolo Părintele Gheorghe, suferea din pricina mișcărilor zelotiste. Astfel, vreme de aproape zece ani, mănăstirea nu fusese vizitată de nici un episcop ortodox, care să slujească acolo. Se ajunsese la această situație gravă din pricina unor monahi. Astfel, noua obște a dorit să rezolve această stare de fapt. La primul hram al sfintei mănăstiri l-au chemat pe pururea pomenitul Mitropolit al Edesei. Toți s-au bucurat de aceasta, dar mai cu seamă el însuși. Pe toți îi impresiona prin simplitatea, ethosul ascetic și noblețea sa.

La trapeza sfintei mănăstiri, așa cum se obișnuiește, a avut loc un schimb de alocuțiuni. Au vorbit Arhimandritul Gavriil, Egumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Dionisie, noul administrator al Sfântului Munte, domnul Dimitrios Tsámis, Profesor al Facultății de Teologie din Tesalonic, Mitropolitul Edesei, Calinic, și, în final, Egumenul Sfintei Mănăstiri Grigoriu, Arhimandritul Gheorghe”.

Nu voi uita niciodată acea priveghere, cu râvna tinerilor monahi, înțelepciunea teologică a noului egumen și duhul aghiorit al monahilor bătrâni ai mănăstirii. De asemenea, rămâne de neuitat cuvântul noului egumen din acea zi. Voi reda un fragment din înregistrarea audio a discursului său:

”… Ne-am desfătat de prezența Înaltpreasfințitului Mitropolit al Edesei și Pellei, kir Calinic, a cărui nemăsurată dragoste, de ieri, de când a venit, până azi, ne-a înaripat sufletul, ne-a odihnit inima, pentru că noi, ca unii ce suntem neputincioși, simțim mare nevoie să avem Părinți duhovnicești care să ne hrănească cu dragostea lor. Și mai ales egumenul unei mănăstiri simte puternic această nevoie, pentru că el își dăruiește dragostea părinților mănăstirii, însă el însuși, de multe ori, nu are pe cine să se sprijine. Iar Înaltpreasfințitul ne-a sprijinit mult. Ne-a luminat cu învățătura sa, ne-a dat pildă prin sfânta lui simplitate și smerenie, am auzit cuvânt apostolic de pe buzele lui. Și pentru aceasta îi suntem recunoscători. Și îl rugăm să mai vină. Iar când nu poate veni, să ne poarte în sfintele sale rugăciuni…

Rugați-vă, Înaltpreasfințite, ca cele ce ne-ați spus și sunt cuvintele unui adevărat păstor, sunt atât de părintești, de parcă ne-ați fi spovedit și ați cunoaște gândurile noastre – să le punem în lucrare. Pentru că v-a luminat Duhul Sfânt, pentru că sunteți episcop și aveți harisma adevărului, de aceea ați vorbit astfel și ne-ați spus cele ce aveam nevoie să auzim. Probabil că unii frați chiar au gândul că v-aș fi spus eu ceva din problemele noastre…

– Mitropolitul Edessei: Nu!
– Egumenul: Și nu ați răspuns doar la problemele mele, ci și la problemele monahilor.
– Mitropolitul Edessei: Nu, nu, nu mi-ați spus nimic.
– Egumenul: Este luminarea lui Dumnezeu. V-a luminat Domnul să spuneți cele ce aveam nevoie să ascultăm. Și eu aveam nevoie de acestea și toți părinții, pentru că, așa cum a spus un bătrân de-aici, vechi aghiorit: să stai aici, zece ani în Sfântul Munte, ca să-l cunoști pe Satana.

Atunci vei vedea cine este Satana. Și avem un an aici, noi, cei care am venit cei din urmă. Dar în acest an tot am apucat să vedem și noi ceva din războiul Satanei. Cât vom mai vedea încă, dacă vor trece zece ani!

De aceea, cele ce ne-ați spus sunt de mare trebuință. Să ne întărească Harul lui Dumnezeu, Maica Domnului să ne întărească, atunci când vine gândul cu tot felul de pretexte, ca să ne scoată și să ne alunge din acest loc binecuvântat. Să rămânem în pocăința noastră, la mănăstire, la Părintele nostru duhovnic, unde ne-a așezat Dumnezeu, unde ne-a adus Preasfânta…

Înaltpreasfințite, vă urez dimpreună cu toți frații acestei obști, să aveți ani mulți întru sănătate și har, pentru că sunteți de mare trebuință Bisericii lui Hristos. Și la noi, smeriții, să veniți adeseori să ne întăriți”.

În deceniul ’70 mai multe obști monahale din Biserica Greciei s-au mutat în Sfântul Munte. Acest lucru le-a adus o puternică neliniște multor monahi aghioriți mai vechi, ca nu cumva să intre duhul lumesc în Sfântul Munte. Părintele Efrem Filotheitul mi-a spus însă că pentru Părintele Gheorghe nu se temea, întrucât era încredințat că se va adapta deplin în Sfântul Munte, ca unul care avea cuget smerit și se sfătuia cu monahii și egumenii mai în vârstă.

Prietenia pe care o legasem în Atena și apoi înnoirea acesteia prin Starețul meu, Mitropolitul Calinic, mă atrăgea să merg de multe ori la Mănăstirea Cuviosului Grigorie, ca să priveghez, să mă rog, să dobândesc pace, să mă sfătuiesc cu Părintele Gheorghe și cu monahii. Astfel, Sfânta Mănăstire a Cuviosului Grigorie a devenit un loc drag mie, un loc de reîncărcare duhovnicească. Cu adevărat, irepetabile rămân în memoria mea discuțiile pe care le-am purtat cu el, când îmi povestea pilde de la Bătrânii pe care îi întâlnea, îmi împărtășea înțelepciunea și experiența lui bisericească. Marele lui dor era slava Bisericii, marea lui durere, duhul de secularizare a Bisericii care intrase prin duhul antipatristic și prin ecumenism.

Astfel, când am scris cartea O noapte în pustia Sfântului Munte, cu subtitlul Convorbire cu un pustnic despre Rugăciune, i-am dat-o să o citească și să îmi spună ce părere are. A fost entuziasmat și mă îndemna să o public, după ce mi-a făcut câteva observații. Este semnificativ în acest sens faptul că în prologul pe care l-a scris acestei cărți, vorbește despre ”revigorarea în zilele noastre a dorului după teologia mistică și patristică, despre trezvie, nevoință și despre neîncetata Rugăciune a minții în inimă”, despre dorul ”adevăratei vieți în Hristos, despre desăvârșire, unirea cu Dumnezeu, trăirea sfintei noastre Tradiții bisericești și patristice a Dumnezeu-Omului Hristos”, despre faptul că ”Tradiția Cuvioșilor Părinților noștri nu reprezintă un lux, ci este premisa ethosului și vieții ortodoxe adevărate și autentice”, despre faptul că Domnul ”a sădit Raiul Grădinii Maicii Domnului, care este Sfântul Munte”, în Biserică, ca să îi dea viață ”cu strălucirea tainică a Harului lui Dumnezeu, care îi umbrește pe Sfinții Săi, vechi și noi, (…) cu Tradiția Lui păstrată neîntrerupt și vie până azi de Sfinții Părinți”, despre ”bătaia tainică a inimii” Sfântului Munte ”care nu este alta decât Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, despre faptul că ”evlavioșii creștini cercetează cărți despre binecuvântata Rugăciune a lui Iisus și își satură astfel dorul pentru punerea ei în lucrare”.

Am consemnat aceste gânduri ale sale scrise la aproape patru ani de la instalarea în Sfântul Munte, pentru că arată cum se simțea la primii pași ai vieții aghiorite, cum vedea Sfântul Munte, cum vedea prezența lui în Biserică și în lume, dar și care era atitudinea lui față de Tradiția isihastă a Bisericii.

3. Învățător a-toată-lumea

Sfânta Mănăstire a Cuviosului Grigorie, în toți acești ani cât a fost el egumen, a devenit un pol de atracție pentru milioane de pelerini din toată lumea, care mergeau în Sfântul Munte, ca să se inițieze în cele de taină ale vieții monahale și bisericești, deși trăiau în viața de căsătorie și socială. Clerici și laici, monahi și căsătoriți, greci și străini, vizitau mănăstirea Cuviosului Grigorie pentru a fi catehizați în duhul teologic, bisericesc și monahal al Bisericii. Ca egumen al sfintei mănăstiri s-a consumat efectiv, în sensul propriu, a vărsat sânge pentru slujirea acesteia, nu doar pentru a aduna obștea monahală și pentru a o îndruma către adevărata viață monahală, cu marile probleme care apar într-o asemenea slujire, ci și pentru a sluji întregii lumi. Acest lucru l-a împlinit prin cuvântul său scris și rostit, prin convorbiri duhovnicești și rugăciune, prin slujbele Bisericii și slujirea pastorală.

Astfel, odată cu trecerea timpului, Harul lui Dumnezeu l-a făcut un învățător ecumenic prin cuvântul teologic, ecleziologic, prin experiența lui aghiorită și monahală, prin înțelepciunea și discernământul său. Cu siguranță, toate aceste aspecte pline de interes ne vor fi dezvăluite mai târziu de Părinții mănăstirii Cuviosului Grigorie.

La congrese se impunea prin personalitatea sa și, în cele mai critice momente ale dezbaterilor, prin calitățile care îl distingeau – cunoașterea teologică solidă, noblețea și blândețea caracterului său – intervenea și câștiga respectul tuturor, chiar dacă nu toți erau de acord cu pozițiile lui patristice.

Însă când a înțeles că congresele teologice nu conduc la rezultate serioase, a ales lucrarea pastorală de la persoană la persoană. Cerceta mănăstirile, răspândea lumina credinței și a râvnei sale și dăruia prețiosul său cuvânt, mângâind și insuflându-i pe monahi. Același lucru îl făcea și cu creștinii căsătoriți.

Cu toții vorbeau cu atât de mare respect și cinste despre Egumenul Mănăstirii Cuviosului Grigorie, Egumenul Grigoriat sau Părintele Gheorghe Kapsanis – cum îl numeau –, încât ajungeau să își susțină prin cuvântul lui propriile lor păreri.

Pentru că avea criterii bisericești și teologice solide, totdeauna cuvântul lui era serios, statornic, neschimbător. Însă ca monah știa și să tacă în clipe grele și să îndure cu răbdare necazurile și ispitele diavolului.

Dacă aș putea să îl asemăn pe Părintele Gheorghe cu vreun Sfânt Părinte, aș îndrăzni, păstrând analogiile, să îl compar cu Marele Vasilie, în descrierea pe care i-o face acestuia Sfântul Grigorie Teologul. După cum Marele Vasilie era ochiul neadormit al Bisericii și minte a-toată-lumea, același lucru se vede și la Părintele Gheorghe – era un învățător ecumenic și neadormită minte teologică a-toată-lumea.

Sfântul Grigorie Teologul scrie despre Marele Vasilie: ”Toate le rânduiește, toate le gândește, toate le contracarează, înlătură piedicile și greutățile care-i stau în cale… Pe una o primește, pe cealaltă o ține, pe a treia o respinge. Unora se face zid, fortăreață și tranșee. Altora, secure care taie piatra sau foc în mijlocul mărăcinilor, care face să dispară cu ușurință uscăturile și pe toți cei care blasfemiază dumnezeirea”. ”El însuși cunoștea legile ascultării și ale rânduielii duhovnicești. De aceea era prezent, învăța, asculta, povățuia”. Față de episcopul său, pe când era preot, se purta ca ”sfătuitor sincer, susținător dibaci, tâlcuitor de cele dumnezeiești, îndrumător în cele ce urmau să fie înfăptuite, era cârjă bătrânețelor, întărire a credinței, cel mai de încredere în cele dinăuntru și cel mai lucrător în cele dinafară”. Prin diagnosticul său sfânt ”oferea dragoste și își asuma puterea ca zălog al dragostei”.

Așa simțeam față de Părintele Gheorghe mulți dintre noi, cei care am avut binecuvântarea să-l cunoaștem. A fost părintele, fratele, învățătorul, sfătuitorul, sprijinitorul, prietenul, mângâierea, odihna și bucuria noastră. Îi sunt recunoscător pentru multe, pentru cuvântul lui teologic, pentru prezența lui de mare însemnătate în Biserică, dar și în viața mea, pentru rugăciunile și dragostea lui, dar și pentru marele lui sprijin pe care mi l-a oferit în problemele pe care le întâmpinam în mitropolia mea, dat fiind că prin cunoașterea dreptului canonic și prin poziția pe care o avea în favoarea monahismului tradițional și autentic, a luat o atitudine clară în favoarea Bisericii și a Episcopului, lucru pe care alții nu îl fac. M-a chemat la hramul Sfintei Mănăstiri, ca să-și manifeste în fapt sprijinul față de mine printr-o alocuțiune rostită din inimă, publicată ulterior în periodicul Mitropoliei de Nafpaktos, Ekklisiastiki Paremvasi (nr. 58, noiembrie 2000).

Socotesc că este iconomia lui Dumnezeu faptul că prin lucrarea mea de părinte duhovnicesc, doi fii ai mei au devenit monahi la Sfânta Mănăstire a Cuviosului Grigorie, Monahul Calinic și Ieromonahul Luca, cel din urmă având chiar slujirea de medic, care l-a îngrijit în chip minunat și jertfelnic pe egumen în multele sale boli, și astfel am răsplătit și eu în parte recunoștința pe care i-o datoram.

Voi încheia aceste gânduri ale mele printr-un cuvânt al Sfântului Grigorie Teologul despre Marele Vasilie: ”Sfântul lui Dumnezeu” era ”cu adevărat și mitropolit al Ierusalimului celui de Sus”. Acest lucru era valabil și este valabil pentru fericitul întru pomenire Părinte Gheorghe. ”Dorea după cetatea de Sus, după adevărata mitropolie, trăia pentru a dobândi Împărăția lui Dumnezeu, și pe durata binecuvântatelor momente ale vieții sale și a marilor dureri avea nostalgia celor de Sus, așa că, într-adevăr, era și a devenit mitropolit al Ierusalimului celui de Sus, de unde se va ruga pentru obștea lui, pentru fiii lui duhovnicești și pentru toți prietenii și frații lui, dar și pentru cei care îi purtau război; mai ales însă se va ruga pentru slava și întărirea Bisericii, pentru care s-a istovit deopotrivă ca un cuvios și mucenic”.

Sursa: Ekklisiastiki Paremvasi, iunie 2014