Biserica Sfântului Duh şi Monahismul – 1. Biserica Sfântului Duh

© pr. Constantin Prodan

Biserica Lui Hristos, ca trup mistic, ,,tainic”, este, de asemenea, şi ,,trup duhovnicesc” – aşa după cum spune Sfântul Apostol Pavel – adică loc al Duhului Sfânt, loc veşnic al Cincizecimii.

În Sfânta Evanghelie, Iisus se prezintă ca fiind Hristos (Cel Uns) de către Duhul Sfânt. Duhul Sfânt, care este Împărăţia Tatălui, Îl unge, în acelaşi timp, pe Mesia Iisus. Niciodată nu încetează să fie cu El, aşa după cum vedem în arătarea treimică din timpul Botezului în Iordan, dar şi a Schimbării la Faţă de pe muntele Tabor. Către sfârşitul Evangheliei de la Ioan, Hristos desăvârşeşte descoperirea Lui despre menirea Sfântului Duh, ca nou Mângâietor, căci Acesta [Duhul], va face cunoscută tuturor prezenţa Celui Răstignit, şi va transmite Dragostea Treimică oamenilor.

În realitate, atunci când Dumnezeu, ,,prin dreapta Sa” (adică Tatăl, în Duhul Sfânt) L-a înviat pe Hristos, ,,trupul duhovnicesc” al Lui Hristos a devenit trup eclezial. Constituit la prima chemare autentică, devine acum pentru totdeauna, trupul Lui Hristos care stă de-a dreapta Tatălui şi mijloceşte – aşa cum ne dă să înţelegem întreaga Epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel – pentru coborârea Duhului la Cincizecime, peste Biserica care aştepta acest lucru. În continuare, Biserica, Trupul Lui Hristos, a răspândit puterea (energiile) Învierii în Duhul. ,,Faptele Apostolilor”, scriere pătrunzătoare, care se confundă cu însuşi adâncul vieţii bisericeşti, ni se arată ca fiind ,,Evanghelia Duhului Sfânt”, unde Duhul vorbeşte şi lucrează personal ,,în numele Lui Iisus Hristos”, adică prin intermediul prezenţei euharistice şi invocării Lui. Conform profeţiei lui Ioil, la care face trimitere Sfântul Petru, în zilele cele de pe urmă, Duhul Sfânt se va revărsa peste tot trupul ,,şi tot cel ce va chema numele Domnului, se va mântui”(Fapte 2,21).

Dincolo de orice alt fel de preocupare şi cercetare care ţine de arheologia creştină, este esenţial să rămânem la această invocată alcătuire a Bisericii. Biserica, în Duhul Sfânt, este taina Lui Hristos Cel Înviat. Trupul cel tainic al Lui Hristos (Biserica), datorită deosebitei legăturii perihoretice cu Duhul Sfânt, se arată a fi unicul loc al Duhului, nu fiindcă ultimul este conţinut acolo, ci, fiindcă, de acolo, din inima lumii, se revarsă peste tot, în orice direcţie. De vreme ce, prin intermediul Sfintelor Taine, şi, în principal, prin intermediul Dumnezeieştii Împărtăşanii, ne integrăm în Trupul Lui Hristos, intrăm, fără nici o greutate, în acest spaţiu, unde, doar aici, ,,viaţa cea trecătoare” se preface în ,,viaţă în Duhul Sfânt”.

În rugăciunea de invocare a Sfântului Ipolit al Romei se menţionează: ,,Ne rugăm Ţie, Doamne, trimite pe Preasfântul Tău Duh să sfinţească jertfa noastră. Ţine-o pe ea şi uneşte-o, şi dăruieşte sfinţilor [creştinilor] care sunt membrii ei, să se desăvârşească în Duhul Sfânt”. Să ne reamintim şi alte fragmente din Dumnezeiasca Liturghie de rit bizantin. ,,Trimite din înălţime la noi [adunarea care Îţi aduce jertfa] Duhul Tău cel Sfânt asupra Darurilor acestea ce sunt puse înaintea Ta [de către adunarea noastră]”. ,,Iar pe noi, cei ce ne împărtăşim din aceeaşi pâine şi acelaşi potir [vin], uneşte-ne prin împărtăşirea cu Duhul Sfânt”. ,,Am primit Duh din ceruri”, spun cei care s-au împărtăşit. Şi în tradiţia siriană, de foarte multe ori, Sfânta Euharistie este numită ,,foc şi Duh”. ,,Focul [flacăra] şi Duhul sunt prezente la botezul nostru”, scrie Sfântul Efrem Sirul. De asemenea, focul şi Duhul se găsesc în Pâine şi în Potir”. În Creştinismul răsăritean, legătura dintre Taina Mirungerii şi a Botezului, pune în evidenţă dimensiunea duhovnicească a celei de-a doua: moartea şi Învierea în Hristos ne introduce în Împărăţia Duhului. ,,Aşadar, acesta este Dumnezeu, purtător de trup, iar noi, oameni, purtători de duh”, scrie Sfântul Atanasie. Pentru un creştin, viaţa duhovnicească înseamnă viaţa în Duhul, sau, mai bine spus, Sfântul Duh ca [mod de] viaţă, la măsura existenţei noastre, înrădăcinată în Trupul Lui Hristos – Cinstitele Daruri – şi desăvârşirea noastră în comuniunea sfinţilor, fiindcă Duhul Sfânt este cel care clădeşte Biserica în comunitate. În Hristos, cu moartea şi învierea prin Botez, care este pecetea întregii noastre existenţe, primim Duhul cel de viaţă-Făcător, Acela care este Viaţa, mai puternică decât moartea, şi în care găsim suflarea vieţii noastre restaurate. Duhul ne conduce la ,,adâncurile Lui Dumnezeu” (I Cor. 2,10), însă nu într-un abis al indiferenţei, ci la plinirea şi la izvorul împărtăşirii personale de energiile dumnezeieşti cele necreate. Noul mod de viaţă pe care Duhul ni-l transmite este însăşi firea Sfintei Treimi. În realitate, în Duhul Sfânt Îl mărturisim pe ,,Domnul Iisus” (I Cor. 12,3), şi îndrăznim să ne adresăm Lui Dumnezeu ,,Avvá, Părinte” (Romani 8,15). Fiecare antinomie apofatică este scrisă în acest nume, al Tatălui, un nume care este mai presus decât tot numele Lui Dumnezeu, conform mărturiei Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Fiindcă Tatăl este, în acelaşi timp, izvorul firii celei necuprinse de mintea omului – firea dumnezeiască – şi, în acelaşi timp, Acela care ne face pe noi părtaşi acestei dumnezeiri prin mijlocirea Lui Hristos, în Duhul Sfânt, într-un mod care ne face să Îl numim, cu atâta căldură, ,,Avvá”.

Viaţă în Hristos, viaţă în Duhul, viaţă în Sfânta Treime. Dincolo de confuzia existenţei Răsăritului necreştin, şi de conflictul, în mod vădit, dintre membri comunităţilor din Apusul postcreştin, plinătatea treimică începe, uneşte şi desăvârşeşte fiecare legătură umană de comunicare, sau, mai bine spus, această plinătate ne descoperă ce poate să însemne cu adevărat această legătură. Sfântul Ioan Damaschin scrie că, în Sfânta Treime, Persoanele ,,au o relaţie perihoretică, fără a se confunda, însă, una cu alta, fiindcă fiecare dintre ele are aceeaşi însemnătate, cu nimic mai prejos de însemnătatea celorlalte”

În istoria adevărată a umanităţii, descoperirea Sfintei Treimi este văzută ca descoperirea semnificaţiei persoanei şi a iubirii. Antropologia triadologică – care este teologia autentică a omului – descoperă în Hristos, sub săgeţile de foc ale Duhului Sfânt, ,,un Om unic”, în cel mai realist înţeles al cuvântului, prin intermediul diferenţierii Persoanelor: nu doar de o Fiinţă în aparenţă, ci de-o Fiinţă în realitate. Sfântul Maxim ne-a transmis intactă cosmologia triadologică a Părinţilor din vechime, care este foarte apropiată de teologia lui Pavel: tot ceea ce există, conform ontologiei tainei, ne ,,vorbeşte” despre Tatăl. Tot ceea ce, omul logic, poate să spună sau să înfăptuiască, iar acest lucru să aibă sens, ne vorbeşte despre Cuvântul care stabileşte şi dă un sens fiecărui lucru. Oriunde există materie, în contrast cu convingerea universală a entropiei, aceasta tinde către viaţă, viaţa tinde către conştiinţă, conştiinţa, spre Dumnezeu cel Întrupat, şi, în acest mod, materia ne ,,vorbeşte”, dă mărturie despre suflarea de viaţă-dătătoare a Duhului Sfânt.

Biserica Duhului [Sfânt] ni se înfăţişează în modul acesta, cosmos transfigurat, restabilit la frumuseţea cea dintâi, având, însă o perspectivă eshatologică. Energiile dumnezeieşti, prin intermediul Bisericii, sunt îndreptate înspre ,,inima” fiinţelor şi a lucrurilor, şi, ajung, încet, încet, prin împărtăşirea sfinţilor, la oameni şi în lume. Biserica Duhului Sfânt ne dă puterea de a deosebi şi, astfel, de a elibera adevărul fiinţelor şi al lucrurilor, sacrul din lume, chipul fiecărui om. Biserica nu se pune pe ea însăşi deasupra realităţii: dimpotrivă, constituie adâncimea şi esenţa acestei realităţi, descoperă împreună liturghia cosmică şi descoperirea istoriei.

În acest mod, Biserica ni se descoperă sub două înfăţişări, care corespund una cu alta, deşi acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. Astfel, pe piatra plinătăţii care deja ne-a fost dată şi se păstrează, întâlnim slăvita şi transfigurata prezenţă a Lui Hristos Cel Înviat, acolo unde, Dumnezeu şi omenirea, Dumnezeu şi cosmosul, sunt de nedespărţit. Acesta este elementul care garantează ,,administrarea Tainelor” de către episcopi şi preoţi. Însă, din alt punct de vedere, această plinătate trebuie să se vadă în viaţa noastră personală, nu individual, ci colectiv, în Biserică, în comuniune, prin unirea libertăţii noastre cu Duhul Sfânt. În Hristos, toate ne-au fost date, însă, în Duhul Sfânt, toate reprezintă o regăsire în întâlnirea cu Hristos. Duhul este nou: este legat, într-un mod deosebit, de fiecare om. Niciodată nu încetează să inspire, între Dumnezeu şi om, ,,cuvinte noi” ale unei Cântări a Cântărilor deja înfăptuită. Duhul cere de la noi şi de la creaţie pocăinţă: această pocăinţă este o răsturnare autentică pentru simţurile noastre, pentru a înţelege ce anume este realitatea. Pocăinţa, la rândul ei, pregăteşte drumul pentru o revărsare a mijlocirii, a slujirii şi adoraţiei care este veşnică, şi, împreună, veşnic nouă.

Cât priveşte elementul ei omenesc, aşa cum remarcă Origen, Biserica este asemenea femeii infidele, pe care Hristos niciodată nu încetează să o cureţe cu sângele Său, şi să o arate mireasă neîntinată. Aşa cum se întâmplă în drumul fiecăruia dintre noi, şi Biserica cunoaşte perioade de gol şi ,,secetă”, care arată că Duhul a părăsit-o, poate, fiindcă ea a ,,adormit”, uitând de pocăinţă şi de slujire, poate şi pentru că a început să imite lumea şi civilizaţia ei. Acesta este momentul când monahii îşi fac apariţia pe scena istoriei.

Continuarea, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=42244

Sursa: ,,Monahismul Ortodox”, Editura Armós, pp. 63-75