Biserica Sfântului Duh şi Monahismul – 2. Monahismul

Foto: Pr. Constantin Prodan

După Sfinţii Părinţi, monahi sunt aceia care încearcă să trăiască întreaga lor viaţă după învăţătura Evangheliei. Aceştia caută continuu să se nevoiască, lipsindu-se de toate, nevoindu-se aspru până în clipa morţii, şi, prin asceză severă, fecundează viaţa noastră, pe care o filtrează prin conştiinţa lor exactă: constrângerea prin ascultare, cea care eliberează de egoism şi tot ce mai urmează lui, constrângerea prin post, care ne eliberează de dependenţa de firea noastră animalică, în adevăratul sens al cuvântului, constrângerea prin castitate, care pregăteşte drumul pentru eliberarea celorlalte două virtuţi la care am făcut referire mai devreme, şi certifică crucificarea şi transformarea lui ,,eros” în ,,iubire”. Cineva ar fi putut să descrie situaţia monahului cu şi mai mare exactitate, formulând o structură dublă a monahismului, care ar fi, mai degrabă improvizată, dar, poate, şi declarativă.

1. În comunitatea duhovnicească a Bisericii, se consideră că episcopii şi preoţii se găsesc mai aproape de polul mărturisirii hristologice. Desigur, misiunea lor este harismatică, însă, aici, Duhul mărturiseşte, prin intermediul misiunii lor, că Hristos a înviat cu adevărat, iar viaţa Lui este oferită oamenilor în Biserica Euharistică. Unii se găsesc mai aproape de polul pnevmatologic, acolo unde Duhul Sfânt ne ,,permite” să dobândim personal această viaţă mai puternică decât moartea, care deja şi-a făcut apariţia în lume.

Monahul se găseşte în poziţia de a accepta o nouă realitate duhovnicească, o nouă existenţă. La bază, el este un laic, din punctul de vedere al maximalismului evanghelic şi al anonimatului jertfelnic la care am făcut referire mai devreme. (Terminologia pe care o folosim compară cei doi termeni, dar nu îi pune în opoziţie. Tradiţia ideală a Răsăritului pentru episcopi-monahi arată cât de mult doreşte să păstreze împreună atât dimensiunea instituţională cât şi pe cea profetică).

2. În această unitate extinsă şi greu de înţeles a acelora care sunt chemaţi să primească Lumina, şi apoi s-o răspândească, câţiva se găsesc mai aproape de realitatea creată, de istorie şi de lume, tocmai pentru a le metamorfoza. Alţii se găsesc mai aproape de lumină, transformaţi ei înşişi de iradierea ei. Această asemănare cu lumina determină locul monahului în această lume. Însă, în acelaşi timp determină şi apropierea de moarte. Harisma monahului este de a fi laic, stăpânit de nerăbdarea de a vedea lumina, adică moartea şi învierea. Pentru toţi ceilalţi există doar nevoile de bază care izvorăsc din starea nativă. Pentru monah, în primul rând, există „tăietura” care, aşa după cum spune apostolul, desparte sufletul de duh, partea sufletească de partea duhovnicească, care iradiază de transcendent, şi nu cunoaşte altă cale decât de a urma Crucii.

La ,,începuturi”, monahismul, (înainte de a se ,,dezvolta” şi a lua chipul monahismului pe care îl vedem astăzi, când el a cunoscut o mişcare de părăsire a urbei, monahii alegând să se instaleze nu doar în împrejurimile oraşului, ci şi departe, în zonele greu accesibile) nu a cunoscut doar împotrivirea şi violenţa omenească, ci şi Harul dumnezeiesc. Era căutarea Împărăţiei Cerurilor dincolo de aspectele confuze şi controversate ale lumii acesteia. Era trăirea prezenţei Lui Hristos, nu doar tainic, ci şi personal.

 În perioadele de persecuţie, aşa cum s-a întâmplat în primele secole, sau se mai întâmplă încă, în unele ţări, manifestarea creştinismului autentic – acest ghimpe în trupul lumii acesteia – aparţinea şi aparţine martirilor, cei ,,prigoniţi pentru dragostea de Hristos”, care, deşi pătimesc pentru El, cunosc încă de aici şi pregustă bucuria Învierii. Atunci când persecuţiile şi martiriul creştinilor a încetat, ,,botezul sângelui” a fost înlocuit de ,,botezul ascezei”, ca o aplicare reală, faptică a Botezului din ,,Apă şi din Duh”. Cunoaştem legătura fundamentală pe care Sfânta Scriptură, precum şi practica euharistică (care, în Biserica de Răsărit a fost accentuată prin prezenţa ,,căldurii”, adică a apei încălzite care este amestecată cu vinul în timpul Dumnezeieştii Liturghii) au statornicit-o între Sânge şi Duh. De aici provine identificarea ascezei cu ,,jertfa sângelui” în vorbirea curentă în monahismul primar: ,,Dă sânge ca să primeşti duh”, este o frază care exprimă foarte bine necesitatea pocăinţei, rugăciunea coborârii la morţii vii din iad – aici trebuie să ne amintim cum i s-a arătat diavolul lui avva Antonie – astfel încât să îl întâlnească pe Hristos şi să învieze împreună cu El, ca să devină el însuşi ,,înviat”, ,,renăscut”, aşa cum erau numiţi monahii în Biserica Primară. Nu fiindcă monahul devine supraom, ci, dimpotrivă, prin chenoză, precum Hristos, (se) coboară mai jos decât cele create. (Mai mult de atât, pustnicii şi stâlpnicii se considerau pe ei înşişi mai prejos decât oamenii şi decât animalele, şi se aseamănau cu frunzele şi pietrele). Chenoza exprimă lucrarea Lui Dumnezeu, Care, creând, lasă în jurul Lui un spaţiu de libertate, retrăgându-Se, iar mai apoi coboară cu Crucea în acel spaţiu gol, astfel încât ,,cerul şi pământul şi cele de dedesubt” se umplu de lumină.

Calea chenozei reprezintă baza şi condiţia fundamentală pentru arătarea harului Lui Dumnezeu. Pentru monah, lucrul ce mai de preţ este dragostea atotcuprinzătoare a Lui Dumnezeu. El primeşte această dragoste, care, pentru cei mai mulţi pare lipsită de existenţă şi de sens. Este aceea realitate pe care mistica iudaică o percepea ca fiind ,,exilul Lui Dumnezeu” şi care, în spiritualitatea ortodoxă, în special cea rusă, este întruchipată de Hristos, Cel care călătoreşte (pe jos) alături de fiecare dintre noi. Hristos care „cerşeşte” dragoste, sau, chiar Duhul Sfânt, Cel care mângâie. Monahul are acest dar al Duhului: ,,Oamenii vor să vadă rodul muncii lor fiindcă au pierdut noţiunea de a dărui: nu cred în cele nevăzute. Monahul se oferă pe sine Lui Dumnezeu fără condiţii şi limite. Nu cere ca să fie apreciate rezultatele lucrării sale, fiindcă, dacă ar fi făcut aşa ceva, ar fi însemnat că pune condiţii pentru lucrarea pe care o săvârşeşte. Moarte Lui Hristos pe Cruce este prezentată, uneori, ca un mare ,,eşec”, însă, este acel „eşec” care face să răsară lumina Învierii şi de unde izvorăşte Mântuirea. Noi trebuie să urmăm întru totul calea Lui Hristos, crezând cu tărie în puterea ascunsă şi nevăzută a Lui Dumnezeu. Dumnezeu caută şi cercetează: există între oameni vreunul dispus să se deschidă şi să se dăruiască? Atunci, acesta va fi instrumentul prin care va fi salvată Biserica şi lumea toată. Este posibil ca Biserica să fie salvată printr-o consfinţire fără condiţii? Ispita tiraniei, care este atât de întâlnită în rândul oamenilor, stă la baza pierderii credinţei”. (André Scrima)

Spiritualitatea creştinilor trebuie să-şi găsească orientarea ei în trăirea autentică a creştinismului monahal. Monahismul pregăteşte drumul duhovnicilor, al ,,bărbaţilor apostolici”, cei care vorbesc în deplină cunoştinţă de cauză despre Dragostea cea atât de greu înţeleasă. Prin ataşamentul lor total ideii că ,,jerta lor este necesară”, monahismul salvează lumea de idolatrie şi îi „permite” lui Dumnezeu să lucreze. Chenoza nu poate fi despărţită de îndumnezeire.

Este adevărat, însă, că, în istorie, monahismul a îndeplinit şi o altă funcţie, pe care aş numi-o ,,funcţia de substituire”. În istoria creştinismului, o transformare personală a omului, era identificată, foarte des, cu aplecarea spre monahism, iar comunitatea monahală a venit să substituie comunitatea creştină, de vreme ce aceasta s-a sprijinit pe modelul Primei Bisericii din Ierusalim. Din ce în ce mai mult, în măsura în care devine dificil, sau, mai mult, periculos de a fi cineva creştin, această funcţie a ,,substituirii” dispare. Este firesc ca cineva să vadă, din proprie experienţă, pe de-o parte, nerăbdarea eshatologică a marilor monahi, care, este necesară mai mult decât oricând, iar de cealaltă parte, nerăbdarea laicilor cu care acţionează în istorie şi care constituie o castă semimonahală şi socială prin modul lor de viaţă: cei care aparţin unui monahism care deschide din nou spaţii de tăcere şi rugăciune în inima oraşului, cei care, ca laici, deşi aflaţi sub presiunea îndatoririlor şi a luptei duhovniceşti, pun în practică un fel de ,,monahism lăuntric” – pentru a folosi cuvintele lui Pavel Evdokimov – sub diferite forme de sărăcie de bunăvoie şi folosire în comun a bunurilor. ,,Într-o lume obosită, epuizată din pricina grijilor, care are un ritm de viaţă din ce în ce mai alert, datoria noastră este de a regăsi şi a trăi copilăria duhovnicească, prospeţimea evanghelică şi simplitatea căii înguste, care ne conduce să stăm la masa celor păcătoşi, să binecuvântăm şi să mâncăm împreună cu ei”.

Astăzi, aşadar, monahismul este chemat să treacă de la funcţia de substituire, care, de foarte multe ori a condus la o accentuare a acestei instituţii, la funcţia descoperirii, a mijlocirii şi a convieţuirii cu ceilalţi. Este chemat să îşi asume pe deplin rolul harismatic, sau, ca să mă exprim mai concis, şi mai smerit, în acelaşi timp, vivacitatea lui duhovnicească. A vorbi despre ,,monahismul exterior” nu ar avea nici un sens atât timp cât nu ar exista monahi adevăraţi. Diferitele renaşteri harismatice ar fi putut, de asemenea, să se elibereze din expansiunile stânjenitoare ale novicilor, dacă vor fi găsit îndrumători experimentaţi pentru a traversa deşertul către lunga şi răbdătoarea ieşire spre ,,ţara celor vii”.

Sursa: ,,Monahismul Ortodox”, Editura Armós, pp. 63-75