Cucerirea orașului Mosul

Mănăstirea Sfântului Apostol Matei, Mar Mattai, Mosul, sec. al IV-lea

Pentru oricine este interesat de istoria creștinismului, cucerirea orașului Mosul de către teroriști constituie sfârșitul unei lumi.

În ziua de 10 iunie (2014), orașul Mosul (din nordul Irakului) a fost cucerit de către forțele extremiste ISIL (Statul Islamic al Irakului și Levantului). Din punct de vedere politic, acest lucru este o catastrofă pentru speranțele americane de a păstra acordul de pace la care, cu mare dificultate, se ajunsese în regiune; este de așteptat și o catastrofă umanitară. Cei mai crunt loviți sunt creștinii din această regiune, care nu au nici o dorință de a trăi sub o guvernare jihadistă. Un recent articol din The Telegraph poartă titlul „Creștinii asediați din Irak se adună pentru ultima oară pe frontul de la Mosul”.

Au fost publicate multe lucruri, dar ceea ce lipsește din reportajele media este evidențierea importanței pe care orașul Mosul a avut-o pentru creștinătate vreme de două mii de ani. Deși distrugerea orașului creștin Mosul s-a petrecut într-o perioadă lungă de timp, sfârșitul lui iminent este, totuși, un șoc. Cel mai bun mod de a descrie implicațiile acestei căderi ar fi să ne imaginăm dispariția vreunui mare centru religios european, Assisi, Köln sau York. Odată, Mosulul a fost centrul unui areal profund creștin.

Mosulul a fost un oraș antic asirian care a continuat să înflorească și în Evul Mediu. Nu mai târziu de secolul al doilea după Hristos, orașul avea deja creștini. El a fost o bază vitală pentru Biserica nestoriană orientală, care l-a ridicat la rang de mitropolie. Aici erau prezenți și monofiziții, actuala Biserică siriacă-ortodoxă. Aceste biserici foloseau limba siraică, limbă apropiată de cea a apostolilor, iar sate care vorbesc siriaca încă se mai găsesc în regiunea Mosulului.

Orașul Mosul a fost și centrul unei întregi rețele de mănăstiri, dintre care unele au fost printre primele [înființate], dar și printre cele dintâi în influență pentru întregul monahism. La nici 30 de mile de oraș se găsesc Mănăstirea Sfântului Ilie și Mănăstirea Sfântului Apostol Matei (Mar Mattai), vechi din secolul al IV-lea, dar și mănăstirile Rabban Hormizd și Beth `Abhe din secolele al VI-lea și al VII-lea., și mai sunt și multe altele: Mar Bihnam, Mar Gewargis (a Sfântului Gheorghe), Mar Mikhael (a Sfântului Mihail). La fel ca în Europa Occidentală, aceste mănăstiri au fost cruciale vastei tradiții de credință și învățătură creștină, iar cele mai de seamă dintre ele nu erau mai prejos decât Monte Cassino sau Abația de la Iona. În culmea înfloririi ei Mănăstirea Mar Mattai a fost una dintre cele mai de seamă așezăminte din întreaga lume creștină, având mii de monahi.

Badger, 1852, Biserica din partea de răsărit a orașului Mosul

Avem prețioase înregistrări ale acestei lumi pierdute în scrierile lui Thomas de Marga, a cărui Istorie monastică cuprinde viețile monahilor și cuvioșilor siriaci. Acest Thomas menționează zeci de mici așezăminte monahale din regiunea Mosul, din care multe azi nu mai pot fi localizate. Ruinele multora, probabil, se găsesc sub moscheile satelor irakiene. Nordul Irakului a fost, la vremea lui, înțesat de mănăstiri și sihăstrii, la fel ca Irlanda.

Mănăstirea Sfântului Ilie, Mosul, sec.al VI-lea

Biserica orientală nu a avut avantajul cu două tăișuri al unei alianțe strânse cu o putere seculară prietenoasă. Începând cu secolul al III-lea, Mosulul a făcut parte din Persia, iar căpeteniile musulmane au pus stăpânire asupra regiunii în secolul al VII-lea. Vreme de secole bune, însă, aceste biserici și mănăstiri și-au văzut de drumul lor. În vremea Istoriilor învățatului Grigorie Bar Hebraeus, adică în veacul al XIII-lea, regiunea Mosulului încă era unul din centrele universului creștin (chiar Grigorie a fost îngropat la Mar Mattai). Atunc când emisarii creștini din China mongolă au călătorit prin Orientul Mijlociu, cânva prin anii 1280, ei au vizitat și cele mai importante centre religioase, iar Mosulul s-a aflat, desigur, în itinerariul lor.

După secolul al XIII-lea, asupra Mosulului au venit vremuri grele, fiind devastat în războaiele mongole. Dar chiar și așa, viața creștină a continuat în așezămintele de primprejur. De acest lucru ne dăm seama din prețioasele manuscrise creștine siriace, precum Peștera comorilor, care azi se păstrează la British Museum. Acest manuscris a fost copiat în anul 1709 de învățatul preot Homô, fiul preotului Daniel, și care a trăit în Alqosh, lână Mosul. Fără efortul depus de învățați precum acest Homô, cunoștințele noastre despre creștinătatea orientală antică ar fi cu mult mai sărace.

Ruinele Mosului creștin, însă, sunt o afacere modernă. La începutul secolului al XX-lea, starea jalnică a ordinii publice din Mesopotamia de Nord a dus la reducerea severă a numărului populației creștine, raidurile kurzilor și atacurile bandiților au lovit mănăstirile în mod repetat, distrugându-le bibliotecile. Cel dintâi război mondial a dat o lovitură aproape mortală, căci turcii otomani au îndreptat asupra creștinilor locali același genocid pe care l-au săvârșit asupra armenilor. Până în 1920, Biserica orientală asiriană, care odată fusese transcontinentală, era redusă la un număr de 40 000 de supraviețuitori, adunați în jurul Mosulului.

Dar chiar și așa, comunitatea asiriană și-a revenit, coexistând cu celelalte comunități: cu caldeenii catolici, cu sirienii ortodocși și cu arabii ortodocși. Creștinii au sperat, de fapt, că vor beneficia de pe urma secularismului de stat promis de regimul baathist al lui Saddam. Orașul Mosul a fost patria cunoscutului ministru de externe al lui Saddam, care și schimbat numele creștin Michail Yuhanna în Tariq Aziz, pentru că sună mai musulman.

Dar n-a fost să fie. Violența islamistă a crescut după invazia americană din 2003, iar campania purtată de ISIS s-ar putea să fi fost lovitura de grație. Agonizant pentru oricine cunoaște istoria regiunii, articolul menționat despre ultimul front creștin prezintă o imagine a Mănăstirii Mar Mattai, devenită acum adăpost pentru populația locală.

Pentru oricine căruia îi pasă de istoria creștinismului, este vorba de sfârșitul unei lumi.

Philip Jenkins este profesor de istorie la  Baylor University și autorul volumului The Great and Holy War: How World War I Became a Religious Crusade.

Sursa: www.aleteia.org