Norul de mărturii. Duminica Tuturor Sfinţilor

După Înviere, alături de alte cuvinte, Domnul nostru Iisus Hristos le-a spus Apostolilor următoarele: „Veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1, 8). Prin urmare, după ce a sărbătorit Pogorârea Sfântului Duh, Biserica sărbătoreşte astăzi pomenirea tuturor sfinţilor ei, căci sfinţenia lor este rod al prezenţei Sfântului Duh. Despre toţi aceşti sfinţi, care au „mărturisit Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus Hristos” (Apoc. 1, 2), care nu sunt puţini, ci dimpotrivă, un întreg nor, vom vorbi astăzi.

Creştin este cel care dă în fiecare zi „mărturia lui Iisus Hristos”, despre care vorbeşte Evanghelistul Ioan în Apocalipsă. Aceasta nu este lucru omenesc, ci se întâmplă cu intenţia şi voinţa omului şi cu harul şi puterea Sfântului Duh, „prin care toţi proorocii şi dumnezeieştii Apostolii, împreună cu Mucenicii s-au încununat”, după cum se cântă în Duminica Cincizecimii. Această mărturisire este cu adevărat o luptă, după cum scrie Apostolul, nu „împotriva sângelui şi a trupului”, cu alte cuvinte, nu împotriva firii şi dificultăţilor vieţii, ci „împotriva începătoriilor întunericului” (Efeseni 6, 12), o luptă şi un efort duhovnicesc. Pentru aceasta, şi armele pe care le foloseşte creştinul pentru a da „mărturia lui Iisus Hristos” sunt arme duhovniceşti. La asta se referă Apostolul când scrie: „Ei, de care lumea nu era vrednică…” (Evrei 11, 38). De toate câte au răbdat şi câte au izbândit Sfinţii pentru „mărturia lui Iisus Hristos” nu a fost şi niciodată nu va fi vrednică lumea și nici nu va putea să izbândească câte au izbândit sfinții, cu toate forţele naturale şi toate mijloacele de care poate dispune. Acestea sunt pătimiri şi izbânzi care depăşesc măsura omenească, iar Sfinţii le-au realizat numai cu puterea Duhului Sfânt.

Aşadar, pătimirile şi izbânzile Sfinţilor valorează mai mult decât întreaga lume, căci sunt lucrări ale puterii dumnezeieşti, care este dăruită omului pe măsura bunei lui doriri şi a credinţei. Şi-ntr-adevăr, ceea va rămâne şi va sta înaintea lui Dumnezeu, ca lucrare cea mai de preţ şi mai slăvită dintre toate lucrările oamenilor, va fi numai „mărturia lui Iisus Hristos”, sângele şi lacrimile şi sudoarea Sfinţilor „în numele lui Iisus Hristos”.

Dar în evenimentul mărturiei se ascunde o mare taină a lui Dumnezeu, care este taina iubirii şi legăturii care-i uneşte pe toţii Sfinţii, pe cei care au mărturisit şi pe cei care mărturisesc acum. Cei care au mărturisit şi se găsesc acum „în mâna lui Dumnezeu”, „n-au primit făgăduinţa” (Evrei 11, 39), n-au văzut împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu, nu au auzit încă „Veniţi, binecuvântaţilor”, căci îi aşteaptă pe cei care mărturisesc acum pe pământ. Dumnezeu a prevăzut ceva mai bun pentru noi, nu a vrut să fie despărţită de a noastră desăvârşirea acelora, a căror luptă este la fel cu a noastră. Cu toţii împreună vor fi slăviți Sfinţii care dau „mărturia lui Iisus Hristos” şi aceasta este marea taină a lui Dumnezeu, taina iubirii şi a legăturii credincioşilor care alcătuiesc Biserica, cea care este acum în ceruri şi cea care se găseşte încă pe pământ. Nu ar fi fost desăvârşiţi Sfinţii dacă nu ar aştepta să ajungem şi noi la desăvârşirea lor, „pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea” (Evrei 11, 40). Dumnezeu a rânduit ceva mai bun pentru noi, să ne aştepte şi pe noi Sfinţii, ca să luăm cu toţii cununa.

Această mare taină a lui Dumnezeu a văzut-o şi a auzit-o Evanghelistul Ioan, după cum scrie în Apocalipsă. Am văzut, zice, sub jertfelnicul ceresc, „sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia Mielului”. Şi a auzit Evanghelistul vocea jertfelor nevinovate care strigau către Dumnezeu zicând: „Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele martirilor, care a fost vărsat şi se varsă pe pământ de către vrăjmaşii Tăi?”. Şi acestei plângeri a Sfinţilor Mucenici, Dumnezeu i-a răspuns, zicând să se mângâie şi să aştepte încă puţin, până se va plini numărul fraţilor martiri, a tuturor acelora care vor fi până la sfârşitul veacurilor, dând mărturia cea bună, „mărturia lui Iisus Hristos”.

Frescă contemporană, Grecia

Glasul Mucenicilor strigă către Dumnezeu aşa cum striga vocea dreptului Abel, iar răspunsul lui Dumnezeu către cei drepţi din ceruri este să se mângâie şi să aştepte. Pe de altă parte, porunca Apostolului către cei drepţi aflaţi pe pământ este să lupte şi să rabde, având în minte mulţimea ce mare a martirilor, care, mai înaintea lor, au dat mărturia cea bună, să alunge departe de ei orice greutate lumească, să se păzească de păcat, care pândeşte în orice clipă, şi să ducă lupta cea bună a vieţii lor, cu răbdare: „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte” (Evrei 12, 1).

Şi nu numai norul martirilor care înaintea noastră au dat „mărturia lui Iisus Hristos”, ci mai întâi de toate Însuşi Iisus Hristos, începătorul şi conducătorul credinţei noastre, acela care a mers înaintea tuturor şi şi-a sfârşit lupta învingător, arătându-ne cum şi dându-ne puterea de a sfârşi, la rândul nostru, în acelaşi chip, această luptă. Ochii noştri trebuie să fie aţintiţi către El, pe urmele Lui trebuie să călcăm. El Însuşi îi cheamă pe oameni să-L urmeze, liberi şi după voia lor, atunci când zice „oricine voieşte” (Marcu 8, 34). Şi El Însuşi ne îndeamnă să-I urmăm, când ne învaţă: „precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13, 15).

Trebuie, însă, să înţelegem că ceea ce Sfânta Scriptură numeşte mărturie, iar Biserica, martiriu, sunt unul şi acelaşi lucru. „Mărturia lui Iisus Hristos” merge până la martiriu, martiriu al trupului, care se pecetluieşte cu sânge, şi martiriu al conştiinţei, mai îndelungat şi mai anevoios, care se udă cu sudoare şi lacrimi. Foamea şi setea de dreptate sunt foamea şi setea sfinţilor, care în fiecare zi suferă mucenicie, dând mărturia cea bună. Despre aceştia stă scris: „aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor” (Apocalipsa 13, 10), căci sfinţii nu fac revolte şi nu distrug pentru a reface lumea după cum cred ei că ar trebui, ci se ostenesc şi construiesc, pentru ca lumea să devină mai bună. Lumea nu devine mai bună prin nedreptăţile noastre împotriva celor nedrepţi, ci prin lucrarea dreptăţii şi a răbdării de către sfinţi. Căci scopul nu este ca lumea să devină mai bună, ci omul, mai întâi, trebuie să devină mai bun, pentru a putea reface lumea. Căci nu lucrurile îl fac pe om, ci omul face lucrurile. Într-o lume nedreaptă și murdară, glasul Domnului spune: „cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă” (Apocalipsa 22, 11).

Lumea înfăţişează imaginea Apocalipsei astfel: femeia păcătoasă care mănâncă şi bea „din sângele sfinţilor şi din sângele mucenicilor lui Iisus” (Apocalipsa 17, 6). Iar Biserica din lume, care încearcă să metamorfozeze lumea, sărbătoreşte astăzi sfinţenia creştină, sfinţenia nu ca o noţiune abstractă şi ca o idee teoretică, ci ca virtute vie şi ca experienţă personală a tuturor sfinţilor. Sfinţii aceştia, cei în tot felul „tăiaţi pentru mărturia lui Iisus” (Apocalipsa 20, 4) sunt un şir nesfârşit, un nor întru care trăim şi respirăm. Este lumea sfântă a Bisericii, cu viaţa şi tradiţia ei, în mijlocul căreia ne-am născut şi am crescut şi devenim, prin puterea lui Dumnezeu, martori ai Patimilor şi ai Învierii lui Iisus Hristos, după cum nădăjduim să devenim „părtaşi ai slavei celei ce va să se descopere” (I Petru 5, 1). Şi această lume nu este o creaţie intelectuală, artificială şi ideatică, ci adevărată şi vie, „atâta nor de mărturii, împrejurul nostru” (Evrei 12, 1).

Amin!

Sursa: Mitropolitul Dionisie de Servíon şi Kozáni, O Lógos tou Theoú [Cuvântul lui Dumnezeu], vol. 2, Ed. Apostolikí Diakonía, p. 642-646