Modul de primire a convertiţilor romano-catolici în Biserica ortodoxă – 4. Sinoadele ruse din secolul al 17-lea

Modul de primire a convertiţilor romano-catolici în Biserica ortodoxă

cu referire specială la hotărârile Sinoadelor de la 1484 (Constantinopol), 1755 (Constantinopol) şi 1667 (Moscova)

Document pregătit şi citit în cadrul Dialogului dintre ortodocşi şi romano-catolici (S.U.A.), în 1998

4. Sinoadele ruse din secolul al 17-lea, cu precădere cele din 1620 şi 1667[1].

În Rusia, norma cea mai timpurie de primire a creştinilor apuseni, mai întâi romano-catolici şi apoi protestanţi, în Biserica ortodoxă a fost prin (re)botezare[2]. Făcând aşa, Biserica Rusă se alinia Bisericii Constantinopolului. Papii Onorie al III-lea (1216-1227) şi Grigorie al IX-lea (1227-1241) le-au reproşat ruşilor că îi rebotează pe Latini. Poziţia aceasta a fost stabilită sinodal şi oficial de un Sinod adunat la Moscova de Patriarhul Filaret Nikitici în 1620. Acest Sinod hotăra rebotezarea Latinilor, Uniaţilor şi ortodocşilor din „Mica Rusie” (Ucraina) ce fuseseră botezaţi de preoţi uniaţi. Un alt Sinod, adunat la Moscova de acelaşi Patriarh în 1621, a reiterat această poziţie. Argumentele de căpătâi ale acestei poziţii erau următoarele: 1) Canonul 95 de la Sinodul Trullan spune că ereticii trebuie rebotezaţi pentru a intra în Biserică; 2) Latinii sunt eretici, deci trebuie rebotezaţi; 3) rebotezarea ereticilor este poruncită în mod anume de canoanele apostolice 46 şi 47; 4) toţi episcopii ortodocşi ruşi urmau obiceiul rebotezării convertiţilor Latini; 5) toţi Patriarhii Ecumenici încuviinţau acest obicei.

Aceste hotărâri se întemeiau pe acrivia vechilor canoane, dar şi pe agresiunea polonezilor romano-catolici împotriva ruşilor ortodocşi, care întărea convingerea că romano-catolicii erau eretici. În aşa fel era agresiunea Latină împotriva ortodocşilor, încât ruşii ajunseseră să creadă că Latinii sunt eretici cu totul stricaţi, ba chiar fără-de-Dumnezeu. Hotărârile Sinodale din 1620 şi 1621 au fost puse întâia oară sub semnul întrebării de Sinoadele convocate la Moscova în 1655 şi 1656, la care Macarie al Antiohiei a susţinut că romano-catolicii nu erau eretici, ci schismatici, deci ar trebui primiţi prin iconomie. Această vedere a predominat la Sinodul moscovit din 1667, la care au luat parte Patriarhii Macarie al Antiohiei şi Paisie al Alexandriei.

Sinodul de la Moscova din 1667 a răsturnat de fapt hotărârile Sinodului din 1620. Obiceiul rebotezării Latinilor ce se întorceau la Ortodoxie a fost părăsit şi s-a adoptat primirea prin mirungere. Precursoare au fost Sinoadele din 1655 şi 1656, precum şi tipărirea în 1646 a „Trebnikului” (Molitvelnicul) lui Petru Movilă, care îi primea pe romano-catolici prin mirungere. Hotărârile acestui Sinod au fost publicate în „Pravoslavnîi Sobesednik”[3] şi pot fi rezumate după cum urmează: 1) Latinii nu botează printr-o singură afundare, ci prin întreită turnare şi prin chemarea Sfintei Treimi; 2) Canonul 7 de la al Doilea Sinod Ecumenic (381) şi Canonul 95 de la Sinodul Trullan primesc botezul unor eretici ce aveau greşeli mult mai mari decât Latinii; 3) străvechile canoane apostolice sunt aplicabile celor ce nu au botez adevărat; Latinii, însă, botează adevărat; 4) Biserica Răsăriteană a primit în 1484 botezul Latin ca adevărat. Astfel, ei au poruncit ca greşelile Latinilor să fie curăţite şi îndreptate printr-o mărturisire de credinţă şi prin mirungere.

După Constantin Ikonomos, măsurile luate de acest Sinod moscovit nu au fost atât de uimitoare pe cât par. În primul rând, ele se aliniau restului Bisericii Răsăritene, care nu voia să înrăutăţească relaţiile dintre Răsărit şi Apus. În al doilea rând, erau cerute de nişte împrejurări aparte. Prudenţa politică cerea evitarea întărâtării polonezilor. Patriarhul Filaret a ales în 1620 să aibă o poziţie întemeiată pe exactitate teologică („akrivia”). Însă la această răscruce istorică, Ţarul Alexie Mihailovici (1645-1676) dorea o hotărâre întemeiată pe pogorământ („synkatavasis”, „ikonomia”). Îşi dorea să-i câştige pe Latini la Ortodoxie[4].

Este totodată interesant de amintit aici cazul convertiţilor protestanţi, pe care aceste Sinoade îi deosebeau de Latini, tratându-i în mod diferit. Aşa au stat lucrurile până în 1718, când Petru cel Mare l-a întrebat pe Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului despre botezul protestant (lutherano-calvin) şi i s-a spus că îi poate primi pe convertiţii protestanţi prin mărturisire de credinţă şi mirungere. Problema convertiţilor protestanţi a apărut întâia oară în 1644-1645, când Irina, fiica Ţarului Mihail Feodorovici, trebuia să se cunune cu Valdemar, fiul Regelui Christian al IV-lea al danezilor. Valdemar a fost rebotezat, botezul protestant fiind socotit în acel moment cu neputinţă de acceptat pentru următoarele motive: 1) se făcea prin turnare, nu prin afundare, aşa că nu putea aduce iertarea păcatelor; 2) nu era săvârşit de preot, căci Lutheranii nu aveau preoţie adevărată; 3) era un botez al ereticilor; 4) nu era acel botez adevărat arătat de canoanele timpurii[5]. Pe lângă acestea, Petru Movilă (un latinizant) s-a încredinţat că Patriarhul Ecumenic Parthenie era de acord cu rebotezarea lui Valdemar.

Rânduiala liturgică de primire a Latinilor şi Protestanţilor prin mărturisire de credinţă şi mirungere a apărut întâia dată în 1757. A fost retipărită de multe ori şi a ajuns la forma sa finală în „Trebnikul” (Molitvelnicul) din 1895[6].