Străini în pământ străin: naționalismul și ortodoxia

Moise privind pământul făgăduinței, ilustraţie din Octoih, secolul al XIII-lea, Mănăstirea Vatopedi, manuscrisul 602

Atunci când, în simbolul de credință, creștinii ortodocși numesc Biserica „sobornicească” [καθολική, catolică], ei mărturisesc credința într-o Biserică pentru toate vârstele, toate neamurile și toate rasele.

Biserica este catolică, adică întreagă, completă și fără să-i lipsească ceva – pentru că asta înseamnă cuvântul καθολική. Ea este o chemare pentru toți, căci Hristos, Dumnezeul nostru, se jertfește pentru toți, spre folosul tuturor.

Mai ales cei care sunt în afara Bisericii Ortodoxe, sau cei care nu sunt familiari cu ea, fac adesea o confuzie atunci când consideră bisericile locale, autonome, drept biserici etnice. Desigur, această perspectivă a fost condamnată ca erezie (se cheamă etno-filetism) de către Sinodul Ecumenic de la Constantinopol din 10 august 1872[1]. Contextul fusese crearea necanonică a bisericii etnice a bulgarilor, o biserică ce ocupa același spațiu cu cel al Patriarhiei Ecumenice.

Atât căderea monarhiei [bizantine], cât și vicleniile Iluminismului i-au aruncat pe creștinii ortodocși în brațele pseudo-înlocuitorului cultului imperial și al identității creștine: naționalismul. Dus până la capăt, naționalismul a dat naștere la rasism, la Hitler și la al treilea Reich. Desigur, dacă cineva este mândru de moștenirea sa culturală sau religioasă nu e în mod necesar o problemă, dar mândria care se bazează pe superioritatea unei rase asupra alteia este cu totul străină credinței ortodoxe. Deși bisericile din Balcani (a Serbiei, a Greciei și a României) fuseseră recunoscute și rânduite canonic (mai ales datorită faptului că Imperiul Otoman se dizolvase cu puțină vreme înainte de cel dintâi război mondial), situația din Bulgaria a mers prea departe[2].

Sfinții Părinți au reacționat în consecință, iar Sinodul de la 1872 concluzionează:

În Biserica creștină, care înseamnă comuniune duhovnicească, predestinată de Capul și Întemeietorul ei să cuprindă toate neamurile într-o singură frățietate în Hristos, rasismul este străin și cu totul de necugetat. Într-adevăr, dacă vine vorba de formarea unor biserici rasiale, separate, fiecare primind membri doar de o anumită rasă, excluzându-i pe cei străini și fiind condusă de păstori de aceeași rasă, așa cum ar cere păstoriții, rasismul este ceva cu totul nemaiauzit și nemaiîntâlnit.

Toate Bisericile creștine înființate în vremea de început a credinței erau locale și cuprindeau creștinii dintr-o anume cetate sau o anume localitate, fără vreo distincție rasială. De obicei, ei erau numiți după cetate sau țară, iar nu după originea etnică a neamului lor[3].

Și mai departe:

Ne lepădăm, respingem și condamnăm discriminarea rasială, feudele etnice, ura și disensiunile dinăuntrul Bisericii lui Hristos, ca fiind contrare învățăturii Evangheliei și sfintelor canoane ale binecuvântaților noștri părinți care au întărit Sfânta Biserică și întreaga lume creștină, au împodobit-o și au îndrumat-o spre îndumnezeire.

Astăzi, mulți încă își arată confuzia cu privire la așezarea Ortodoxiei, deși fondarea bisericilor locale (nu etnice) este destul de veche. Până la urmă, nu au scris Apostolii epistole către creștinii – atât dintre evrei, cât și dintre neamuri – din Roma, Galatia, Colosse? Nu a venit Evanghelia ca un mesaj universal, pentru întreaga lume? (v. Matei 28, 18-20 și Ioan 3, 16-17).

Din primele veacuri, administrarea Bisericii Ortodoxe a fost aliniată împărțirii geografice sau statale (după cum clar expune și sinodul din 1872) – fără nici o atenție acordată etnicității, limbii sau culorii pielii celor din respectivele regiuni.

În raportul final asupra acestor chestiuni, sinodul a luat în discuție modelul antic, canonic, de organizare a tuturor Bisericilor Ortodoxe locale. Bulgarii, la rândul lor, au făcut apel la Canonul 34 Apostolic:

Episcopul fiecărui neam (ethnos) trebuie să fie recunoscut drept cel dintâi dintre ei, iar el trebuie să le fie cap.

Dar sinodul a interpretat canonul în sensul larg oferit de precedentul canonic:

[Acest canon] este explicitat cel mai bine de forma de conducere sfântă prevalentă în biserică, care e străină de orice formă de rasism. Adevăratul lui înțeles este confirmat de Canonul al 9-lea al Sinodului de la Antiohia, care menționează explicit: „Episcopii din fiecare provincie trebuie să-l recunoască pe episcopul care se găsește în cetatea-mamă [metropolis, mitropolie], iar el trebuie să poarte grija întregii provincii […], urmând vechiului canon care este urmat din vremea părinților noștri”. Mai mult, însuși Canonul Apostolic explică și lămurește sensul cuvântului ethnos, mai departe: „Iar fiecare (episcop) să săvârșească cele îngăduite parohiei (paroichia) lui și regiunilor de sub autoritatea lui”. Iată, aici se vorbește limpede de biserici locale, nu rasiale. Iar acest lucru este confirmat de Canonul al 34-lea Apostolic, care spune: „Un episcop să nu se aventureze dincolo de hotare spre a săvârși hirotonii în cetăți și regiuni care nu-i sunt supuse lui”. Din toate acestea, este destul de limpede că rasismul nu-și are vreo recunoaștere în conducerea și sfânta rânduială a Bisericii[4].

Pe când era în Egipt, Moise a avut un copil cu Sefora, una din fiicele lui Raguel. Punând numele pruncului Gherșon, Moise remarcă: „Am ajuns străin în pământ străin”(Ieșirea 2, 22).

Subtitlul site-ului nostru este Creștinătatea ortodoxă din diaspora. Dacă termenul diaspora are un sens tangibil, de la sine grăitor pentru cei ce trăiesc în Apus ca ortodocși, mai există un sens, acela că toți creștinii ortodocși sunt creștini în diaspora. La fel ca Moise în sejurul său egiptean, toți suntem „străini în pământ străin”.

O epistolă trimisă în veacul al doilea unui anume Diognet ne descrie purtarea primilor creștini:

Pentru că nu se disting creștinii de ceilalți oameni nici prin patrie, nici limbă, nici obiceiuri pe care să le țină. Pentru că nici nu au cetăți ale lor, nici nu vorbesc în limba lor, nici nu duc o viață marcată prin ceva deosebit […] Ci locuiesc în aceleași pământuri, dar ca simpli vremelnici. Ca cetățeni, sunt asemenea celorlalți, dar le rabdă pe toate precum niște străini. Și orice țară străină le este precum patria lor nativă, iar pământul lor de baștină, ca un pămâny străin. […] Își petrec zilele pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului.
Epistola către Diognet, 5

După ce expune nenumăratele virtuți ale mai multor sfinți ai vechiului legământ, Apostolul Pavel trage concluzia: „Iar toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea” (Evrei 11, 39). Moise, de asemenea, a îndurat durerile străinătății, a adus libertate celor robiți, dar nu i-a fost îngăduit să intre. Iar pentru creștini, ‚Israelul lui Dumnezeu’ întru Iisus Hristos, Împărăția, nu este din lumea aceasta a răutății. Împărăția lui Dumnezeu transcende nu numai spațiul și timpul, ci și limba, cultura și rasa.

Desigur, având o cetățenie „în ceruri”, nu înseamnă că trebuie să tratăm viața (și planeta) ca pe ceva tranzitoriu, ci înseamnă să căutăm să ne petrecem viețile mai degrabă în conformitate cu principiile veșnice, decât cu cele efemere. Tocmai de aceea, Biserica – chip al Sfintei Treimi – este o „monarhie”, iar fiecare episcop este capul fiecărei biserici locale. Nu suntem rânduiți după rasă, nici măcar după limbă, ci în funcție de locul unde ne-a așezat purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

În Biserică, zidurile despărțitoare specifice lumii căzute sunt dărâmate, iar fiecare persoană o cinstește pe cealaltă ca pe o icoană scumpă, zidită după chipul și întru asemănarea lui Dumnezeu. În Biserică, toți suntem chemați să ne iubim unii pe alții – indiferent de rasă, cultură, vârstă sau sex – și să mărturisim credința neschimbată întru Sfânta Treime. În Biserică, toți suntem iubiți egal de Dumnezeu, pentru că toți suntem, în mod egal, „străini în pământ străin”:

Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus (Galateni 3, 28).

Numai opunându-ne naționalismului și rasismului pot creștinii ortodocși să mărturisească o singură, adevărată credință. O credință într-un Dumnezeu iubitor, Care a biruit moartea – împreună cu toate formele de diviziune – prin moartea Sa. O credință într-un Dumnezeu iubitor care a murit și a înviat, spre folosul tuturor.

Sursa: http://onbehalfofall.org/strangers-in-a-foreign-land-nationalism-and-the-orthodox-church/