Numărul monahilor din Sfântul Munte de-a lungul vremii – Partea întâi

Peninsula Sfântului Munte, acest monument unic al Moștenirii Culturale Mondiale, este un stat monahal de sine stătător, care și-a păstrat aceleași caracteristici din secolul IX și până astăzi. De-a lungul existenței sale seculare, a trebuit să se confrunte cu diverse chestiuni, dintre care un loc aparte îl are chestiunea referitoare la identitatea sa demografică. Esențială în cadrul analizei populației Sfântului Munte de-a lungul istoriei este studierea caracteristicilor demografice în baza principiului particular al închinovierii. Studiile efectuate în acest sens arată că, de multe ori, acest parametru este complet ignorat, fapt care duce la denaturarea geografiei populației. Prin urmare, este necesar un proces de adaptare la reglementările în vigoare ale structurilor administrative contemporane.

Introducere

Sfântul Munte a fost creat de Imperiul Roman de Răsărit (Bizanț), cu scopul de a răspunde nevoilor mișcării monahale, foarte dezvoltate în lumea romană, mișcare care rămăsese «fără acoperiș» ca urmare a extinderii Islamului în vetrele sale străbune, adică în deșertul Palestinei și Egiptului.

În calitate de stat monahal auto-administrativ, peninsula aghiorită își păstrează aceleași caracteristici din secolul IX până în zilele noastre. Regimul său privilegiat de autoadministrare este asigurat prin Constituția grecească, Statutul Sfântului Munte și Decret Legislativ, dar și prin Declarația Comună făcută în momentul aderării Greciei la Uniunea Europeană (1979). Așadar, în cadrul statului grecesc, peninsula aghiorită se bucură de acest regim de autoadministrare, care presupune ca mănăstirile să se conducă singure pe plan local, iar, la nivel central (colectiv), să intre sub jurisdicția Sfintei Comunități (Koinótita).

Sfântul Munte diferă de alte regiuni protejate, în sensul că reprezintă un spațiu cu o tradiție vie și neîntreruptă de peste o mie de ani. Întreaga întindere a peninsulei este locuită de monahi, al căror număr astăzi se ridică la circa 1700, alături de care trăiesc și aproximativ 300 de mireni.

Dificultatea de a vorbi despre dimensiunea demografică a unui spațiu locuit de peste o mie de ani este evidentă. În afară de dificultățile de natură istorică, precum: pierderea anumitor surse de informație, problema stabilirii precise a ordinii anumitor evenimente, precum și dificultatea adaptării sistemului aghiorit la sistemurile contemporane, se pune și problema particularității populației aghiorite, mai ales în ceea ce privește reînnoirea și măsurarea ei.

Scopul principal al acestui studiu constă în abordarea metodologică corectă a chestiunii privitoare la consemnarea și măsurarea resurselor umane, în condițiile problemelor deja existente: deasa schimbare a stăpânirii (Imperiul bizantin, Imperiul otoman, statul grec) și, implicit, a condițiilor sociale de-a lungul timpului, pierderea anumitor date și izvoare, actualizarea informațiilor deținute, etc. Vom încerca, deci, să vedem cum un material demografic atât de diversificat, având la bază structuri etnice total diferite poate totuși să fie atât de unitar, astfel încât să asigure buna funcționare a unei comunități istorice precum cea a Sfântului Munte.

Inițial, ne vom strădui să delimităm identitatea acestei populații de-a lungul timpului. Apoi, vom încerca să scoatem în evidență particularitățile sale comparativ cu alte grupuri sociale, ca la final să ne concentrăm atenția asupra modului în care o populație istorică de o asemenea dimensiune poate fi descrisă cu mijloacele și instrumentele de care dispunem astăzi, astfel încât să fie cât mai aproape posibil de adevărata sa identitate.

1. Oscilațiile de populație de-a lungul timpului

1.1. Contextul istoric

În jurul secolului al IV-lea, după proclamarea Creștinismului ca religie oficială a Imperiului Roman, pe scena religioasă își face apariția un fenomen de dimensiuni impresionante. Are loc o adevărată revoluție religioasă, care a influențat întreaga omenire și care a constat într-o deplasare masivă de oameni către anumite zone geografice ale imperiului (Brown 2000). O parte a acestor populații se îndreaptă către mănăstiri cu nume, în timp ce marea majoritate se îndreaptă către pustiul Siriei și al Egiptului, cu scopul de a se stabili definitiv acolo. Astfel, ia naștere o mișcare de dimensiuni impresionante, o nouă formă de viețuire – monahismul. Zeci de mii de monahi se retrag pe malurile Nilului, unde înființează nenumărate mănăstiri (Palládios 1866). Koder (2005) menționează că, la începutul secolului VIII, «lumea bizantină» era împărțită în două categorii aproximativ egale ca număr: oameni căsătoriți și monahi. Recensământul conform căruia, în această perioadă, populația imperiului se ridica la circa 8 milioane (Treadgold 1997, Russell 1958), corelat cu informația de mai sus duce la concluzia – poate un pic cam ambițioasă – că jumătate din populația imperiului, adică 4 milioane de oameni, era alcătuită din mohani și clerici. În orice caz, în Tabula Imperii Byzantini (TIB), se menționează că, în secolul X, 17% din locuințele bizantine erau mănăstirești, fapt care reflectă influența și însemnătatea deosebită pe care o avea monahismul în societatea bizantină din secolul X.

Odată cu apariția arabilor pe scena istorică a Europei (sec. VII) și cu deplasarea lor treptată către Marea Mediterană, monahismul înregistrează o scădere drastică, mai ales în Egipt și Palestina, vetrele monahale străbune. Numai o mică parte a monahilor a reușit să rămână în aceste locuri, în timp ce marea majoritate a plecat în căutarea altor locuri prielnice viețuirii monahale, preferabil spre noile frontiere ale Imperiului Roman de Răsărit. Unul dintre aceste locuri a fost, desigur, Bizanțul și, înseosebi, peninsula athonită, care a început să fie populată masiv începând cu secolul IX, deși există indicii care atestă o prezență ascetică mult mai timpurie (Papachrysánthou 1992). Primii monahi sosiți aici aveau drept prototip tradiția monastică egipteană, a cărei trăsătură principală era viețuirea în «pustiu». Peninsula athonită, care oferea monahilor posibilitatea de a trăi izolați, precum în pustiul Egiptului și Palestinei, a fost descoperită rapid de cei care aveau această dorință. În anul 963, este întemeiată prima mănăstire de obște, Marea Lavră, deși încă din anul 883 împăratul Vasile I emisese un decret prin care, pe de o parte, Sfântul Munte era desemnat ca spațiu religios destinat creștinilor, iar pe de altă parte, erau stabilite drepturile monahilor în peninsula athonită. Desigur, acest decret implica și o serie de avantaje politice, fiind considerat parte integrantă a ideologiei politice a imperiului (Svorónos 1987).

1.2. Datele recensământului efectuat în peninsula athonită

Chestiunea recensământului în peninsula athonită nu trebuie înțeleasă în sensul în care se prezintă astăzi. Mai exact, nu are același caracter sistematic. Pe atunci, de cele mai multe ori, informațiile culese fie nu erau complete, sistematice și directe, fie se pierdeau cu mare ușurință. Să vă oferim câteva exemple concludente: vorbind despre foametea din iarna anului 927, Stoudítis menționează că moartea era un fenomen atât de frecvent în Constantinopol, încât «cei vii nu apucau să-i adune laolaltă pe cei morți». De asemenea, vorbind despre pagubele umane provocate de cucerirea Tesalonicului de către turci, (904), Kominiátis (2005) scrie că «au fost numărați cei luați ostatici. Erau douăzeci și două de mii. Nici unul dintre aceștia nu avea păr de față…». Macarie Duhovnicul scrie și el că «în noaptea dintre 1 și 2 septembrie a anului 1820, o mare furtună s-a abătut peste schit, pustiindu-l», iar apoi descrie cu lux de amănunt întreaga întâmplare, fără să ofere vreo informație cum că schitul a fost părăsit. Așadar din astfel de mărturii trebuie analizată activitatea demografică a Sfântului Munte.

a) Izvoarele

Chestiunea informațiilor despre o anumită populație se încadrează în tabloul istoric general al epocii respective, desigur, cu particularitățile care o caracterizează. În cazul Sfântului Munte, există anumite izvoare din care putem extrage informații prețioase cu privire la populația athonită. Nu putem apela la logica analizei demografice contemporane, bazată pe un anumit index și pe date istorice precise, întrucât istoria Sfântului Munte – întinsă pe o perioadă atât de îndelungată – nu ne poate oferi astfel de informații.

Prima formă de catagrafie «directă» și sistematică a populației athonite se identifică cu recensămintele făcute de organismele naționale competente. Este vorba despre un instrument al societăților contemporane de care se folosește în prezent și statul grec, prin intermediul Serviciului de Statistică Națională (SSN). Catagrafii au fost realizate – desigur, mai puțin sistematice și sub o altă formă – și de către precedentele regimuri ale Sfântului Munte. Din epoca bizantină nu avem nici un material de catagrafie sistematică. Documentele oficiale ale instituțiilor bizantine (actele emise de împărații și patriarhii bizantini), precum și cele ale administrației Sfântului Munte oferă numai câteva informații ocazionale. În perioada stăpânirii turcești, recensământul capătă oarecum un caracter mai sistematic, datorită registrelor fiscale. În orice caz, frecvența recensămintelor și lipsa exactității care se constată depind în totalitate de nevoile și demersurile administrației otomane.

Un alt izvor de informare îl reprezintă studiile ocazionale, efectuate în anumite domenii de cercetare, precum istoria, arhitectonica, mediul înconjurător, etc. Informațiile culese din aceste studii nu au însă o continuitate temporală coordonată, fiind doar un material auxiliar care vine să completeze seria de recensăminte sistematice ale demografiei istorice. Cu toate acestea, uneori contribuția lor este decisivă, întrucât completează anumite goluri existente fie ca urmare a pierderii unor informații prețioase, fie din cauza ineficienței sistemului de colectare a informațiilor. Aceste concluzii reies din diverse evaluări tehnice ale populației, cum ar fi de pildă: analiza posibilităților de cazare sau de hrănire a locuitorilor peninsulei athonite.

În sfârșit, un izvor important îl reprezintă literatura hagiologică, precum și scrierile pelerinilor. Deși se prezintă în număr destul de mare, acest tip de literatură ridică deseori semne de întrebare în ceea ce privește suficiența sa științifică. În orice caz, analiza atentă a acestui material poate oferi răspunsuri satisfăcătoare la problemele legate de evoluția populației athonite.

b) Dificultăți actuale de recenzare

Problema datelor demografice trebuie plasată în contextul larg al găsirii anumitor informații cu privire la Sfântul Munte. În acest sens, SSN reprezintă principalul punct de reper pentru informațiile referitoare la recensămintele efectuate. De asemenea, recensăminte ocazionale pot fi organizate și de către Ierá Epistasía[i]. La nivel de unitate locală (mănăstiri, schituri, chilii), principalele izvoare sunt documentele mănăstirești și studiile diverșilor cercetători[ii].

Prima numărare oficială (de către statul neo-grec) a populației Sfântului Munte a fost făcută în cadrul recensământului din anul 1913 (Ministerul Economiei Naționale 1913). Problemele cauzate de configurația specială a spațiului athonit au dus la încropirea unei imagini fragmentare și plasmatice a populației acestuia. Mai exact, dificultatea cea mai mare a constat în localizarea populației din chilii și alte forme de locuință și anexarea lor la populația mănăstirilor, precum și a acelor grupuri de subpopulații (mireni stabiliți definitiv în Sfântul Munte, muncitori, angajați publici, zeloți) care nu sunt mereu disponibile (din cauza numărului mic, a deplasărilor repetate, a refuzului de a participa la recensământ, etc.). Prin urmare, devine – de facto – absolut necesară cercetarea la fața locului, pentru o mai bună observare și familiarizare cu spațiul și particularitățile societății athonite.

2.3. Populația athonită: momente istorice cheie

Numărul maxim de persoane pe care le poate găzdui Sfântul Munte se apropie de 10.000 de oameni. Acest lucru e posibil datorită planului de «găzduire în masă» care a fost pus în aplicare în perioada de înflorire. În general, populația peninsulei prezintă diverse oscilații de-a lungul istoriei. Cu toate acestea, se poate constata un număr oarecum stabil de oameni, care variază între 2.500 și 3.000, cu excepția a două cazuri – secolul XI și secolul XIX – perioade în care numărul populației a crescut considerabil. La fel, au existat și anumite perioade în care numărul populației a scăzut drastic.

a) Începutul

Din epoca precreștină nu se păstrează informații referitoare la numărul populației. Estimările făcute se bazează pe informații indirecte, care diferă foarte mult între ele. În orice caz, calculele au ca punct de reper capacitatea de găzduire a naturii athonite. Papachrysánthou (1992) vorbește despre orașe cu un număr de locuitori extrem de scăzut, care nu depășește 1.000 de persoane. La un moment dat, acestea au fost pustiite, ca într-un final să dispară cu mult timp înainte de apariția monahismului pe aceste meleaguri (Smyrnákis 1903, Mamalákis 1971). Kourílas (1993), studiind flora athonită, face aluzie la un număr de locuitori de patru ori mai mare, bazându-se pe fertilitatea crescută a terenului agricol.

b) Prima perioadă a deplasărilor masive

Primele reglementări legale ale peninsulei oferă locului un farmec aparte. Prin sigiliul împăratului Vasile I (883), este consolidat dreptul monahilor pe teritoriul peninsulei. Încep să se adune oameni veniți din toate părțile imperiului, dornici să se nevoiască aici. Iată ce scrie Smyrnákis (1903:30): «… La început, numărul monahilor sosiți aici se ridica la 15.000, dacă nu cumva chiar la 50.000, așa cum susțin alții, probabil, în mod exagerat». În orice caz, avem motive să credem că numărul monahilor nu depășea 10.000[iii]. Deplasarea în masă către Sfântul Munte – favorizată în special de transformarea marilor așezăminte monahale din idoritmii în mănăstiri de obște, după modelul Marii Lavre – nu a avut numai efecte pozitive. S-au iscat și multe conflicte, mai ales între monahii de la chilii (kelioți) și cei de la mănăstiri, fapt care a dus la redactarea primului Typikón (al lui Tsimiskís, 972).

După deplasările în masă din prima perioadă și formarea cadrului instituțional, populația peninsulei s-a stabilizat. În anul 1200, existau aproximativ 6.000 de monahi (Chístou 1987:217). Pe la mijlocul secolului XIII, odată cu invaziile piraților și cu Cruciadele apusenilor, Sfântul Munte trece printr-o perioadă de decădere (Ghedeón 1885)[iv]. Așa cum era de așteptat, acest fapt a avut repercusiuni și asupra evoluției populației athonite.

c) Perioada de criză

Cucerirea Constantinopolului de către cruciați a avut consecințe nefaste atât pe durata ocupării, cât și după eliberarea teritoriilor Imperiului bizantin. Încercarea cuceritorilor latini de a înfăptui unirea celor două Biserici a provocat reacția vehementă a monahilor aghioriți, care s-au împotrivit unirii. Acest fapt a avut ca urmare persecutarea acestora de către împăratul Mihail VIII Paleologul. Însă încoronarea împăratului antiunionist Andronic Paleologul a restabilit liniștea. Cu toate acestea, întreaga tulburare creată a avut consecințe negative asupra populației Sfântului Munte, care înregistrează o scădere însemnată. În prima jumătate a secolului XIII, într-un codice de la Protáton (Mikrós Trágos), sunt consemnați numai 3.000 de oameni (Smyrnákis 1903:77). În anul 1387, odată cu ocupația turcă, populația athonită a scăzut sub 3.000, număr dedus cu ajutorul actelor numite haratzóharta[v] (Chrístou 1987:217).

Secolul XIV inaugurează o perioadă de înflorire, poate una dintre cele mai prospere perioade din istoria monahismului aghiorit aflat sub ocupație turcă. În această perioadă a trăit unul dintre cei mai însemnați reprezentanți ai isihasmului ortodox, Grigorie Palama (1297-1359), un adevărat magnet pentru o mulțime de monahi. Din păcate, în secolul imediat următor, populația athonită atinge cel mai jos nivel înregistrat vreodată. În anul 1480, existau 700-800 de monahi (Chrístou 1987:218). În anii următori, căderea aceasta pare să nu fie întâmplătoare, ci stabilă și de lungă durată. În anul 1575, numărul monahilor se ridica la aproximativ 898 (Meyer 1894:215). Reducerea stricteții măsurilor luate în anii precedenți readuce monahii în peninsula aghiorită, care cunoaște o nouă perioadă de înflorire. Georgirenes (1697) menționează că, între anii 1666-1670, existau 4.976 monahi, pe când Smyrnákis (1903:133) e de părere că numărul acestora depășea 5.000.

d) Consecințele impozitării

În secolul XVII, turcii, care foloseau Athosul drept sursă pentru aprovizionarea flotei lor, au mărit impozitele. Mănăstirile au reușit să supraviețuiască numai datorită ajutorului venit din partea principatelor de lângă Dunăre. Inevitabil, populația athonită se confruntă cu o nouă recesiune. Într-un document al Protátului (1744), se vorbește despre 2.885 de monahi[vi] (Smyrnákis 1903:141), deși Chrístos crede că numărul monahilor nu depășea 1.500 (1987:220). Dificultățile de natură economică justifică pe deplin scăderea numărului monahilor, având, în același timp, consecințe negative și asupra modului de funcționare a mănăstirilor. Mai exact, multe dintre marile mănăstiri se transformă în idioritmii, iar, în paralel, se constată o creștere însemnată a numărului de schituri și chilii. În acest mod, monahii încearcă să scape de controlul și impozitele sufocante ale administrației otomane.

În secolul XVIII și la începutul secolului XIX, se constată o înflorire a vieții duhovnicești din peninsulă, fapt care duce automat la sporirea populației. În 1800, sfântul Nicodim Aghioritul menționează că în Sfântul Munte trăiau circa 2.000 de monahi (Smyrnákis 1903:151). Puțin mai târziu, Sfânta Kinótită (Sfânta Comunitate) vorbește de 2.395 monahi (Chrístou 1987:217).

e) Revoluția din 1821

Ascensiunea populației aghiorite va fi întreruptă câțiva ani mai târziu de implicarea monahilor în Revoluția din 1821. Armata turcă intră în Sfântul Munte, unde se dedă la distrugeri uriașe (Mamalákis 1971:236,425). În 1824, așa-zisele haratzóharta vorbesc de numai 742 monahi (Aléxandros 1966:154,172,205). Situația era disperată: « […] Rămăseseră numai vreo 500 de monahi, dintre care cei mai mulți erau bătrâni, invalizi și bolnavi» (Aléxandros 1966:111). Distrugerea completă a fost împiedicată în ultima clipă datorită intervenției sultanului, care a pus însă următoarea condiție: monahii aghioriți urmau să muncească pentru întreținerea armatei turcești, care, cu ocazia aceasta, s-a și stabilit acolo (400-3.000 soldați). În cele din urmă, armata turcească este nevoită să părăsească peninsula, în condiții dintre cele mai deplorabile (Smyrnákis 1903:175,184). Acest lucru a avut ca efect creșterea efectivului populației athonite: 1.190 monahi în 1834 și 1.408 în 1845 (Smyrnákis 1903:332).

f) Slavii în Sfântul Munte

În anii următori, monahii încep să revină în peninsulă. În paralel, se constată un curent crescând provenit dinspre țările slave, în special din Rusia. Măsurile luate de țarul Alexandru II (1808) în favoarea mănăstirilor, precum și influența deosebită a sfântului Paisie Velicicovsky asupra lumii monahale au atras o mulțime de călugări ruși. După Războiul Crimeii (1854), pretențiile geopolitice ale Rusiei favorizează exodul monahilor ruși înspre Marea Mediterană. Νumărul monahilor ruși ajunge la 1.000 în anul 1880 și la 3.500 în anul 1910, plus circa 2.000 de muncitori. Chiliile din marile mănăstiri sunt ocupate aproape în întregime, fapt care duce la construirea a numeroase schituri de obște[vii], cu clădiri imense și impunătoare, asemenea clădirilor mănăstirești (Sf. Andrei, Prodrómou, Bogorodița, Sf. Ilie, ș.a.).

g) Secolul XX

«Invazia» slavilor este întreruptă de către două evenimente importante: Revoluția rusă din octombrie 1917 și alipirea Sfântului Munte la statul grec (1925). În același timp, căderea Imperiului otoman și crearea statelor naționale îi fac pe monahii proveniți din țările balcanice să se orienteze către monahismul din țările lor. Drept urmare, în anul 1928, populația athonită scade la 4.858 monahi (SSN). De asemenea, cele două războaie mondiale înrăutățesc și mai mult situația, astfel că, în anul 1961, numărul monahilor scade la 2.687 (SSN).

Redresarea economiei grecești din perioada postbelică, creșterea nivelului de trai și consolidarea identității statale, toate acestea ajută la renașterea Sfântului Munte. Mai exact, are loc o adevărată dezvoltare culturală, care duce automat la creșterea numărului de monahi, proveniți în special din interiorul granițelor țării. Totuși criza demografică generală din secolul XX își pune din plin amprenta asupra populației athonite: la recensământul din 1981, erau înscriși numai 1.472 de monahi (SSN).

Aderarea Greciei la Uniunea Europeană a favorizat procesul de redresare a Sfântului Munte, astfel că secolul XXI găsește peninsula într-un ritm de dezvoltare alertă. Se fac lucrări de renovare, se depun eforturi imense în direcția promovării bogăției spirituale a Sfântului Munte, astfel încât să fie atrași cât mai mulți pelerini. Și la nivel demografic se produce o dezvoltare evidentă, fără însă ca aceasta să se desfășoare în același ritm alert precum în celelalte domenii. La recensământul din anul 2001 au fost numărați 1.961 de locuitori. Numărul destul de scăzut de datorează îndeosebi reducerii afluxului venit dinspre țările slave.

În paralel, se constată o creștere a numărului de vizitatori veniți din țările occidentale, mulți dintre care îmbrățișează Ortodoxia și se călugăresc în Sfântul Munte. De asemenea, se înmulțesc metohurile mănăstirilor aghiorite, care încep să se extindă și în afara teritoriului grecesc (Franța, SUA, Australia, etc).