Omul, fiinţă liturgică

Adeseori, omul este caracterizat drept fiinţă raţională şi liberă. Aceste caracterizări sunt corecte, dar nu redau pe deplin firea omului. Din experienţa liturgică pe care o trăim, simţim că, mai mult decât orice, omul este o fiinţă liturgică. El a fost plămădit pentru a sluji, pentru a se oferi pe sine şi întreaga lume lui Dumnezeu, mulţumindu-I, slăvindu-L şi aducându-I închinare, astfel încât, prin acest necontenit prinos – jertfă – slujire, să se unească cu Dumnezeu, să se sfinţească, să aibă viaţă.

Pentru aceasta, omului i-au fost date raţiunea, libertatea şi celelalte însuşiri, pentru a se putea așeza într-o relaţie slujitoare față de Dumnezeul Treimic. În această relaţie liturgică, omul lucrează ca fiinţă „după chipul lui Dumnezeu” şi se înalţă continuu către asemănarea cu Creatorul său.

Viaţa omului în Paradis era o continuă Sfântă Liturghie, el slujea împreună cu îngerii. Prin căderea în egocentrism, omul şi-a pierdut posibilitatea de a se oferi şi de a oferi euharistic lumea lui Dumnezeu, făcându-se, prin aceasta, părtaş Liturghiei comune din Paradis.

Autoexclus din această slujire a Liturghiei Paradisului, s-a găsit pe pământ non-slujitor. Chipul lui Dumnezeu nu mai lucra în el. Câteva rămăşiţe şi scântei din ceea ce fusese dispoziţia sa slujitoare de dinainte de cădere mai rămăseseră înlăuntrul lui. Acestea îl îmboldeau să ridice jertfelnice, să dea slavă lui Dumnezeu.

Chiar în cele mai fericite situaţii, această slujire era fragmentară: o umbră, o urmă. Ea nu mai aducea pe om în deplină comuniune şi unire cu Dumnezeu. Nu-i dăruia Sfântul Duh, nu-l scăpa de moarte. Îi cultiva, însă, dorul după Liturghia Mesianică cea adevărată. Acest dor şi această năzuinţă îi dădea nădejde omului aflat în întuneric şi în umbra morţii.

Dragostea Tatălui ceresc nu putea să-l lase pe om să rămână neslujitor. Iconomia divină a rânduit întruparea Cuvântului: Iisus Hristos, Marele Arhiereu, a pus începutul împreună-slujirii din Noul Testament.

Această Liturghie – Lucrare a Noului Testament numai Iisus Hristos o putea începe, căci numai El putea să se aducă pe Sine Însuşi în întregime şi [împreună cu El] întreaga lume, Dumnezeului Treimic. Jertfitori existau şi-n Vechiul Testament, dar ei nu erau, în acelaşi timp, şi jertfă. Iisus Hristos este jertfa desăvârşită şi, în acelaşi timp, jertfitorul desăvârşit, Preotul fără prihană, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii…

Omul neslujitor şi lumea neslujitoare au intrat în puterea diavolului şi a morţii. Prin moartea pe Cruce şi Învierea Sa, Hristos l-a răscumpărat pe om din această robie, l-a eliberat şi i-a dat posibilitatea să ia parte la împreună-slujirea Noului Testament: să se ofere pe sine lui Dumnezeu, să mulţumească lui Dumnezeu, să-L slăvească pe Dumnezeu.

Oferindu-se pe sine şi oferind tot şi toate lui Dumnezeu, omul ce-L urmează pe Hristos redevine om, adică fiinţă după chipul lui Dumnezeu. Devine cu adevărat om.

Liturghia Noului Testament este mult superioară Liturghiei Paradisului. Acum Arhiereu este Însuși Fiul lui Dumnezeu. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi Sfinţii, cu îngerii împreună slujesc şi împreună slăvesc Preasfânta Treime „cu imnuri de slavă neîncetate”.

Acestei împreună slujiri i se face părtaş fiecare creştin ortodox botezat, care moare pentru a trăi. În această împreună-slujire, omul îşi regăseşte adevărata fire şi adevărata odihnă, adevăratul său sine, cel după chipul lui Dumnezeu. În afara aceste împreună-slujiri, omul poate fi homo sapiens sau homo economicus al societăţilor capitaliste sau socialiste, dar nu omul ca împărat al făpturii, graniţă între lumea văzută şi cea nevăzută şi fiinţă plămădită după chipul lui Dumnezeu.

Sfânta Liturghie a Noului Testament a început cu întruparea Cuvântului şi continuă să fie slujită necontenit de către Marele Arhiereu. Fiecare Sfântă Liturghie slujită în altarele pământeşti este o participare sub vremi la Liturghia atemporală, veşnică: „Cu aceste Fericite Puteri, Iubitorule de oameni Stăpâne, şi noi păcătoşii strigăm şi grăim: Sfânt eşti şi Preasfânt…”.

Fiecare arhiereu şi preot care slujeşte aducând jertfa nesângeroasă pe altarele pământeşti „slujeşte preoţia lui Hristos în Biserică” (din canoanele Sinodului de la Cartagina). El nu are propria lui preoţie, ci ia parte la Preoţia unică a lui Hristos.

Cel mai mare păcat al nostru astăzi este acela că nu liturghisim: nu oferim şi nu ne oferim lui Dumnezeu şi fraţilor noştri.

Înainte se considera o ocară ca omul să fie neliturghisit, nedus la biserică. Astăzi, dimpotrivă, din pricina necredinţei şi a împietririi inimii noastre, e considerat ceva firesc, iar nefiresc şi chiar ciudat e ca omul să liturghisească.

Dar chiar și atunci când omul contemporan participă la slujbele Bisericii, participarea lui reală, liturghisirea lui, sunt problematice: nu e sigur că ia parte în mod real la Taina universală a Euharistiei şi a Bisericii, dacă trăieşte Sfânta Liturghie ca pe un dar şi o jertfă a tuturor adusă lui Dumnezeu, în Hristos, iar nu ca pe o îndatorire socială şi religioasă.

Ba se poate ca și preotul să slujească Sfânta Liturghie şi, cu toate acestea, să rămână în esenţă neliturghisitor, din pricină că nu se oferă şi nu oferă tot şi toate lui Dumnezeu.

Creştinii neliturghisitori, preoţi sau laici, nu trăiesc cu adevărat. După cuvântul din Apocalipsă: „Nume au că trăiesc, dar sunt morţi” (Apocalipsa 3, 1).

Cu adevărat şi bine plăcut lui Dumnezeu slujesc cei care Îi aduc „ale Tale dintru ale Tale, de toate şi pentru toate”, cu alte cuvinte, cei care iau drept dar de la Dumnezeu toate câte au, având conştiinţa că nu au de oferit nimic care să le aparţină lor înşiși. Toate sunt ale lui Dumnezeu: din acestea ia omul şi-I oferă lui Dumnezeu – alături de propriul sine, şi lumea, dar şi relaţia lui cu lumea. Nu păstrează nimic, în mod egoist, pentru el însuşi, ci se oferă pe el însuși fără rezerve, dă totul pentru a primi totul, moare pentru a trăi. Toate le oferă în Hristos şi pentru Hristos: de toate (totul) şi pentru toate (pentru toate darurile lui Dumnezeu).

În acest fel, întreaga viaţă a omului (şi viaţa sa de după Sfânta Liturghie şi viaţa sa din afara Bisericii) devine liturghie, prinos, relaţie, jertfă, părtăşie, euharistie [mulțumire]. Întreaga viaţă se sfinţeşte şi se metamorfozează într-o viaţă teandrică. Liturghia de două ore de duminică devine o Liturghie zilnică, permanentă. Ca ortodocşi, atunci când vorbim despre viaţa liturgică, nu înţelegem prin aceasta doar prinosul nostru liturgic în Biserică, ci întreaga noastră viaţă care, prin gesturile liturgice din Biserică, devine viaţă liturgică şi de slăvire a lui Dumnezeu.

Creştinul ortodox nu este schizofrenic, nu trăieşte în Biserică o viaţă liturgică, iar în afara Bisericii, o viaţă aliturgică. În Biserică, el trăieşte pe cât posibil mai multe ceasuri (participând la Liturghie şi la slujbe) pentru a putea trăi şi-n afara Bisericii, pe cât posibil, mai aproape de duhul şi atmosfera şi fiinţa Sfintei Liturghii.

Prin viaţa eclesiastică de slăvire [a lui Dumnezeu], omul se înrădăcinează în viaţa teandrică şi această viaţă îi poate metamorfoza toate aspectele vieţii sale cotidiene.

În acest fel, creştinul îmbisericit trăieşte credinţa şi viaţa într-o unitate: omenescul şi dumnezeiescul, ziditul și neziditul, vii şi adormiţii, veacul de acum și cel viitor, propria persoană împreună cu alte persoane.

Această unitate o trăia şi poporul nostru ortodox atâta vreme cât a avut o viaţă ecleziastică. Mai sunt şi astăzi în binecuvântata noastră patrie oameni şi comunităţi ortodoxe legate de tradiţie, care trăiesc această unitate. Centrul întregii vieţi a aşezărilor de ortodocşi (sate, cartiere) era biserica parohială principală, aşa după cum, în Mănăstiri, centrul este katholikonul (biserica principală a mănăstirii). În satele din Evia, până astăzi, biserica principală este numită biserică katholică (katholikós înseamnă universal, al tuturor, sobornicesc).

Naşterea, moartea, botezul, nunta, şcoala, munca, relaţiile sociale, bucuriile şi durerile, toate manifestările vieţii sociale treceau prin Liturghie şi Biserică, iar în cele din urmă, toate deveneau Biserică. În acest fel, fiecare activitate din viaţa omului îşi găsea, prin Sfânta Liturghie, unitatea şi ierarhizarea sa.

Cu cât poporul nostru se îndepărtează mai mult de rădăcinile sale ortodoxe, de tradiţia sa teandrică dătătoare de viaţă, cu atât mai mult diferitele sale activităţi încetează să mai fie organic legate de Sfânta Liturghie şi prin aceasta să mai funcţioneze corect, cu alte cuvinte, să realizeze acea unitate lăuntrică care să-l ajute pe om să redevină fiinţă creată „după chipul lui Dumnezeu”.

Diferitele activităţi din afara Sfintei Liturghii descompun personalitatea omului. Aceasta se vede limpede în funcţia de bază a vieţii, aceea de reproducere. Prin Biserică şi prin Sfânta Liturghie, această funcţie fundamentală a omului, se transformă, se înduhovniceşte şi contribuie la desăvârşirea persoanei umane. În afara Sfintei Liturghii, această funcţie este robită egoismului, prin aceasta descompunând personalitatea şi chinuindu-l pe om. Omul contemporan are o experienţă amară a acestei situaţii.

Mănăstirile ortodoxe de obşte constituie modelul unei funcţionări corecte a omului şi a comunităţilor umane. Centrul unei mănăstiri de obşte este katholikonul. Clădiri şi slujiri, toate se organizează în jurul katholikonului. Începutul vieţii de obşte este săvârşirea zilnică a Sfintei Liturghii, iar scopul este slăvirea lui Dumnezeu şi dăruirea întregii vieţi, lui Hristos. Pentru aceasta, viaţa poate fi obştească, credinţa şi dragostea comune tuturor, moartea călcată şi toate ale tuturor, iar monahii pot trăi înstrăinarea cea după Dumnezeu.

Când ortodocşii se înrădăcinează în duhul liturgic al chinoviei, care este duhul liturgic al Ortodoxiei, scapă de puternica tentație a secularismului, căci secularismul nu este, în esenţă, altceva decât încercarea omului de a-şi organiza viaţa în afara Liturghiei şi a Bisericii.

Creştinul ortodox nu poate fi ortodox dacă nu trăieşte liturgic, dacă Sfânta Liturghie şi slăvirea lui Dumnezeu nu rămân numai o ocazie sau un moment din programul nostru, ci devin altoiul purtător de viaţă care se înrădăcinează şi ne schimbă întreaga viaţă: centrul, fundamentul, începutul şi sfârşitul. Numai prin cuvântul „ale Tale dintru ale Tale” al Sfintei Liturghii, omul devine cu adevărat om, adică „după chipul lui Dumnezeu”.

Sursa: Arhim. Gheorghios, fericitul întru pomenire proigumen al Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie, O ánthropos on leitourghikó [Omul, fiinţă liturgică], în periodicul „O Osios Grīgórios”, anul II, nr. 4, p. 31-35, Ékdosis Ierás Monīs Osíou Grīgoríou Aghíou Órous, Ághion Óros, 1979.