Sfântul Bonifatie, apostolul Germaniei – 5 iunie

Sfântul Părintele nostru Bonifatie s-a născut în jurul anului 672 la Exeter, în extremitatea vestică a ţinutului Wessex, unul dintre regatele anglo-saxone, și a primit numele de Winfrid. De la o vârstă foarte fragedă, el a arătat înclinaţie pentru viaţa monahală, iar la opt ani a intrat în mănăstire, mai întâi la Exeter, iar apoi la Nursling, pentru a învăţa acolo atât tainele credinţei creştine, cât şi cultura clasică, după obiceiul vremii. După studii strălucite, a obţinut titlul de profesor, dar studiul gramaticii şi al retoricii nu a avut alt scop pentru el decât pregătirea pentru a înţelege pe deplin Dumnezeiasca Scriptură. Monah în adevăratul înţeles al cuvântului, a arătat o râvnă deosebită pentru propovăduirea Evangheliei, iar visul său era de a urma exemplul sfinţilor monahi irlandezi care îşi părăsiseră ţara pentru a vesti cuvântul Domnului și neamurilor păgâne.

La puţin timp după hirotonia sa ca preot – lucru petrecut în anul 716 – a părăsit mănăstirea de la Nursling împreună cu alţi trei confraţi, pentru a se dedica misiunii începută de Sfântul Willibrord (7 noiembrie), în Frisia, acolo unde misiunea de propovăduire se desfăşura cu foarte mare greutate, din pricina reacţiei negative din partea păgânilor din acele locuri. În pofida râvnei de care dădeau dovadă, tinerii propovăduitori au întâmpinat aceleaşi greutăţi şi au fost nevoiţi, la scurt timp, să se întoarcă şi aceştia la mănăstirea lor, în Anglia, unde fraţii l-au primit pe Winfrid cu multă dragoste şi i-au propus să-i preia conducerea mănăstirii, deoarece egumenul tocmai trecuse la Domnul. Cu ajutorul episcopului de Winchester, Winfrid nu și-a asumat responsabilitatea aceasta, ci s-a pregătit pentru o nouă misiune, după ce, mai întâi, a mers în pelerinaj la Roma (718). Papa Grigorie la II-lea l-a primit cu multă cinste şi, dorind să continue lucrarea de propovăduire începută de predecesorul său, Sfântul Grigorie I (12 martie), i-a înmânat o scrisoare care îi dădea dreptul de a evangheliza neamurile păgâne din Germania aflată sub jurisdicţia Scaunului Romei, iar ca dovadă a ataşamentului său faţă de episcopul Romei, şi-a schimbat numele în Bonifatie (lat. Bonifatius), în anul 719.

După ce a străbătut repede Bavaria şi Thuringia, Sfântul Bonifatie s-a îndreptat din nou spre Frisia (Friesland), acolo unde Sfântul Willibrord reuşise să-şi recapete scaunul său episcopal de la Utrecht. Vreme de trei ani, l-a ajutat pe episcopul Willibrord în misiunea sa de creştinare în ţinuturile acelea. Însă, atunci când Willibrord i-a propus să îl hirotonească episcop şi să-i urmeze în episcopie, Bonifatie i-a răspuns că misiunea lui era aceea de vesti Evanghelia neamurilor barbare, iar acum era timpul să îşi îndrepte atenţia spre acele ţinuturi din Germania care fuseseră foarte puţin evanghelizate.

A trecut, aşadar, în regiunile care se găseau sub controlul francilor, unde locuitorii erau, în cea mai mare parte, închinători la idoli. Și-a început misiunea la Hessen, ridicând în apropiere o mănăstire care a devenit mai apoi un important centru de viitori misionari. Atunci când Papa a aflat despre reușita misiunii Sfântului Bonifatie, l-a chemat la Roma şi l-a hirotonit episcop fără reședință, supus direct Bisericii Romei (era anul 722). Întorcându-se la Hessen, și-a reînceput călătoriile misionare. Într-una din expediții a doborât un bătrân stejar uriaș închinat zeului Thor, stejar despre care păgânii credeau că sprijină bolta cerească, iar din lemnul acestui stejar a construit o biserică, în apropierea căreia avea să se ridice Mănăstirea Fritzlar.

În timp ce creştinismul continua să se răspândească, Sfântul Bonifatie şi-a lăsat ucenicii să continue lucrarea pe care el o începuse, iar el a trecut în Thuringia (în anul 724) unde a început o nouă misiune, punând bazele unei mănăstiri de călugări la Ohrdruf, în apropiere de Gotha, dar și alte mănăstiri de maici. Pentru a organiza toate aceste noi comunităţi pe baze tradiţionale, a chemat monahi şi monahii din Anglia, care au adus cu ei în acele ţinuturi nu doar morala învăţăturilor evanghelice, ci şi lumina civilizaţiei.

Viața și martiriul Sfântului Bonifatie, ilustrație din Fuldaer Sakramentar, manuscris din sec. al XI-lea

După ce a fost rânduit de Papa Grigorie al III-lea (la anul 731) drept arhiepiscop şi a primit cârja, şi-a îndreptat paşii spre Bavaria, care fusese evanghelizată cu foarte mulţi ani în urmă de către misionari curajoşi, dar unde se făcea simţită lipsa unei organizări administrativ-bisericeşti. Acolo a hirotonit patru episcopi: la Salzburg, Freising, Regensburg şi Passau, după care s-a reîntors la Roma. Întorcându-se, mai apoi, în Germania, a adus cu el sfinte moaşte şi a hirotonit episcopi în provinciile Hessen şi Thuringia. Această lucrare, însă, s-a dovedit a nu avea aceleaşi rezultate ca în Bavaria, fiindcă aceste regiuni nu moşteniseră organizarea administrativă romană şi nu existau oraşe în care episcopii să-şi desfăşoare activitatea (era anul 741).

După 20 de ani de osteneală în aceste regiuni, a considerat încheiată organizarea noii Biserici a Germaniei. Pentru a pecetlui această lucrare, Sfântul Bonifatie a hotărât să înfiinţeze în centrul celor 4 ţinuturi unde îşi dusese activitatea misionară (Frisia, Hessen, Thuringia și Bavaria), o mare mănăstire care să reprezinte unitatea Bisericii Germaniei. După îndelungi căutări, ucenicul său, Strum, a găsit locul potrivit în pădurile dese de pe malul râului Fulda, de unde îşi va trage numele şi viitoarea mănăstire. La Mănăstirea din Fulda, Sfântul Bonifatie se retrăgea doar vara, străbătând în tot restul anului celelalte episcopii. La sfârşitul vieţii sale, comunitatea din Fulda număra 400 de vieţuitori.

În pofida vârstei înaintate, dar şi a dragostei sale pentru isihie, Sfântul Bonifatie nu şi-a încetat activitatea. În anul 743 a luat parte la un mare sinod în Germania, convocat de către regele Carol cel Mare, pentru a îndrepta mai multe probleme din Biserica Franciei, ivite în urma reformelor lui Carol Martel şi a luptelor dintre facţiunile aristocrate. Aceste imixtiuni în organizarea bisericească au deschis drumul reapariţiei păgânismului şi au dus la apariţia a numeroşi impostori care profitau de buna-credinţă a poporului. La acest sinod a fost confirmată legitimitatea episcopilor, care, sub ascultarea Sfântului Bonifatie, erau datori să vegheze pentru cultivarea clericilor pe care îi aveau în jurisdicţie, pentru păstrarea sfintei tradiţii şi pentru combaterea superstiţiilor. De asemenea, au fost restituite acele bunuri bisericeşti care fuseseră confiscate ilegal de către nobili şi au fost caterisiţi preoţii nevrednici de misiunea ce le fusese încredinţată. Această reformă a fost extinsă în întreaga Biserică a Franciei şi a fost confirmată de Sinodul de la Soisson (din anul 744).

Sfântul Bonifatie a a acceptat ca reşedinţa episcopală să fie la Mainz. Regiunile Alsacia, Alemania, Trier au rămas organizate după alte principii, fiind mai dependente de Roma, iar Saxonia a rămas sub influenţa vechilor religii păgâne.

După abdicarea lui Carol cel Mare – care a vrut să devină monah la mănăstirea Monte Cassino – Sfântul Bonifatie l-a încoronat pe fratele acestuia, Pepin cel Scurt, la Soissons (în anul 751). În pofida vârstei înaintate pe care o avea, râvna sa misionară nu se stinsese şi se gândea mereu să reia misiunea în acele ţinuturi din Frisia unde nu avusese succes prima dată. După ce l-a lăsat în locul său pe ucenicul său, Aullo, şi-a luat rămas bun de la toţi apropiaţii săi, şi punându-și – profetic – un linţoliu în bagajele sale, a pornit pe Rin în sus. După ce a petrecut iarna la Utrecht, la o mănăstire care era condusă de unul dintre ucenicii săi, odată cu venirea primăverii şi-a îndreptat paşii spre nordul ţării. A fost primit foarte bine de populaţiile din părţile acelea, iar misionarii au botezat destui păgâni.

Martiriul Sfântului Bonifatie, frescă, Mănăstirea Dionisiou, Athos 1547

În ziua de 5 iunie a anului 754, pe când cei de curând botezaţi se pregăteau să primească Taina Mirungerii, un grup de băştinaşi înarmaţi au pătruns în satul unde se aflau misionarii. Slujitorii şi însoţitorii Sfântului Bonifatie au încercat să se apere, dar Bonifatie a stat înaintea lor, îndemnându-și oamenii săi să nu răspundă răului cu rău: ,,A sosit, în sfârşit, ziua cea mult dorită, timpul rânduit pentru mântuirea noastră. Să ne mângâiem, aşadar, în Domnul, să primim hotărârea Lui, mulţumindu-i şi având încredere în El, căci a mântuit deja sufletele noastre!” Împreună cu el au fost ucişi 52 de ucenici, iar păgânii au făcut bucăţi raclele şi cărţile pe care le aduseseră misionarii.

 Catedrala din Fulda, mormântul Sfântului Bonifatie

Mai apoi, creştinii au venit şi au luat de acolo moaştele celor ucişi şi le-au dus la Mainz, iar de acolo – după dorinţa cea din urmă a Sfântului Bonifatie – la Mănăstirea Fulda, care avea să devină un mare loc de pelerinaj şi simbolul unităţii Bisericii din Germania.

Sursa: Macarie Simonopetritul, Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe, Editura Indiktos