Starețul Sofronie, aghioritul și isihastul

Mă bucur în chip deosebit că am venit din nou în România și că întâlnesc frați care mă înconjoară cu multă dragoste și pe care și eu, la rândul meu, îi iubesc. Știm că în Biserică depășim datele lumii, etnia și neamul, și dobândim unitate în Hristos.

De data aceasta am venit pentru a fi de față la prezentarea cărții mele despre Starețul Sofronie, intitulată Știu un om în Hristos, care a fost publicată de curând în limba română, într-o ediție revizuită, la Editura Sophia.

Cartea aceasta se împarte în două părți principale. În prima se face o prezentare a biografiei duhovnicești a Starețului Sofronie din perspectiva propriilor sale scrieri și, ceea ce este mai însemnat, se arată că experiența pe care a dobândit-o prin Harul lui Dumnezeu este identică cu experiența Prorocilor, Apostolilor și Părinților Bisericii. În a doua parte este înfățișat felul cum l-am cunoscut Starețul Sofronie în anul 1976 și legătura pe care am purtat-o cu el de când l-am cunoscut până la adormirea lui întru Domnul în anul 1993, precum și cuvintele cele cu dumnezeiască înțelepciune pe care mi le spunea la întâlnirile noastre. Însemnam totdeauna cuvintele lui teologice și nu vroiam să le ascund fraților mei care își caută mântuirea, așa cum o căutam și eu. Ar fi fost dovadă de egoism și iubire de sine dacă aș fi ținut doar pentru mine această binecuvântată pâine duhovnicească, această mană cerească ce ieșea din gura lui cea binecuvântată și pe care mi-o dăruia. Așa cum m-a hrănit el pe mine, și eu la rândul meu vroiam să îl fac cunoscut fraților mei, ca să se hrănească și ei, mai mult decât mine. Ceea ce Dumnezeu dăruiește unui Proroc și Sfânt al Lui aparține întregii Biserici, ale cărei mădulare suntem.

Citind cartea aceasta poți vedea ce anume mă călăuzise către Starețul Sofronie, cum se purta el cu aceia care îl căutau spre a fi învațați în tainele Împărăției Cerurilor și în cele din urmă cum se răspândea cuvântul lui cel cu dumnezeiască înțelepciune. Mă întreb ce aș putea spune mai mult despre Starețul Sofronie la această prezentare. Am scris tot ce știam în cartea aceasta, dar și în multe alte scrieri, de-a lungul timpului. Voi sublinia însă trei aspecte care vă pot stârni interesul.

1. O schițare  a personalității sale

Voi prezenta trei caracteristici care definesc aleasa lui personalitate.

În primul rând era teolog empiric în sensul patristic al cuvântului, adică era un om care Îl văzuse pe Dumnezeu, dobândise cunoașterea lui Dumnezeu, și având această experiență vorbea despre El. În prima sa carte pe care a închinat-o Starețului Siluan, Părintele său duhovnicesc, din descrierea și tâlcuirea sa, era vădit că avea și el experiența vederii Dumnezeiești. În cărțile sale ulterioare, editate către sfârșitul vieții sau după adormirea sa întru Domnul, când nu mai exista vreo primejdie serioasă ca oamenii să îl copleșească cu cinstirile, acest lucru este încă și mai vădit.

Citind despre experiențele vederii Dumnezeiești pe care le-a avut îți dai seama că sunt asemănătoare cu descoperirea Cuvântului lui Dumnezeu dată Prorocului Moise prin cuvântul ”Eu sunt Cel ce sunt”, dar și prin experiența lui Dumnezeu pe care au avut-o Apostolii Petru, Ioan și Pavel.

Am vorbit de multe ori cu el despre Dumnezeu și despre Harul Lui Dumnezeiesc. Am văzut că se exprima teologic, nu în înțelesul academic al termenului, deși citise diferite scrieri teologice ale epocii sale, ci vorbea din experiența descoperirii pe care o dobândise. Când eram cu el, aveam simțământul că vorbeam cu un Apostol al lui Hristos, dar și cu un mare Părinte, precum Vasilie cel Mare, Grigorie Theologul, Simeon Noul Theolog și Grigorie Palama. Când vorbea, era sigur de ce spunea și avea pace. Nu simțea nevoia să își întemeieze cuvântul pe mărturii ale cunoașterii celei din afară, ci îl adeverea doar prin mărturiile Prorocilor, Apostolilor și Părinților. Nu venea în contradicție cu alți teologi contemporani, ci vorbea pe temeiul autorității sale de-Dumnezeu-văzătoare și în cuget smerit.

Apoi, era un liturghisitor binecuvântat. Nu putea fi vorba la el de o falsă evlavie exterioară, ci de o umilință lăuntrică. În vremea dumnezeieștii Liturghii starea lui era impunătoare, măreață, dar și smerită. Ca liturghisitor era cu mintea-nous adunată. Când îl priveai din afară, nu observai ceva aparte, nu îi înțelegeai starea lăuntrică arzătoare. Nu se exprima sentimental, pentru că socotea că Sfânta Biserică și Dumnezeiasca Liturghie nu sunt un spațiu în care să-ți exprimi sentimentele și să-ți vădești starea lăuntrică, de vreme ce liturghisitorul se roagă ca reprezentant al tuturor oamenilor și pentru întreaga lume. Spunea că a vrea în acel ceas să-ți afișezi închipuita evlavie vădește boală sufletească și duhovnicească.

M-a învrednicit Dumnezeu să liturghisesc de multe ori cu Starețul. Fără ca el să intenționeze asta, transmitea în jur Rugăciunea de foc a minții care clocotea în lăuntrul inimii lui. Pe cât eram eu în stare să pricep, vedeam cum mintea-nous i se despărțea de rațiune și intra în inimă, fără să piardă legătura cu ceea ce se petrecea în jur, fără să piardă șirul cuvintelor Dumnezeieștii Euharistii, nici al mișcărilor pe care le prevede tipicul acesteia. El însuși spunea că rugăciunea, mai ales la Dumnezeiasca Euharistie, este părtășie la rugăciunea lui Hristos din Ghetsimanί. De asemenea, ceea ce puteam eu pricepe este că mă făcea să vreau să îmi adun mintea în timpul Dumnezeieștii Euharistii, iar aceasta îmi obosea trupul, așa încât după Dumnezeiasca Liturghie mă simțeam obosit din pricina strădaniei de adunare a minții-nous. Păstrând proporțiile, avea loc aceeași scenă cu Ucenicii lui Hristos în Ghetismanί, care nu puteau răbda rugăciunea mai presus de fire a lui Hristos, așa cum s-a petrecut, de altfel, și cu cei trei Ucenici la Schimbarea la Față a lui Hristos.

Mai mult încă, Starețul Sofronie era un mare isihast. Cunoscuse isihasmul nu din citirea cărților, ci din pomenirea harismatică a morții, din pornirea năvalnică înspre Dumnezeu, din trăirea iadului, din atacurile diavolului, din Rugăciunea minții, din setea neostoită după Dumnezeu.

Adeseori îmi vorbea despre curăția minții, despre întoarcerea ei în inimă, despre rugăciunea curată, despre inima adâncă, despre mișcările ei tainice și, îndeobște, despre viața omului lăuntric. Starețul era un adevărat povățuitor duhovnicesc. Toate acestea vădesc duhul isihast autentic care îl definea.

Nu trăiam tot timpul cu Starețul, ca să ajung să mă obișnuiesc cu el și să îl socotesc un om obișnuit. Îl întâlneam în lunile de vară la mănăstire și tot restul timpului mă hrăneam din cuvântul lui. Fără doar și poate, ceea ce simțeam cu cea mai mare intensitate când îl întâlneam era o îmbinare între dor și teamă. Îmi era dor să îl văd, să vorbesc cu el și să mă plimb cu el, dar în același timp stăteam alături de el cu un respect nesfârșit. Dorul și teama erau îngemănate, de aceea nici dorul nu sfârșea în îndrăzneală, nici teama nu ducea la îndepărtare și ură, ca să pomenesc o frumoasă tâlcuire a Sfântului Maxim Mărturisitorul.

De multe ori simțeam, când vorbea, că mintea-nous îi era curată, strălucitoare și ca și cum s-ar fi aflat într-o altă stare, ca și cum ar fi ieșit din oceanul lacrimilor și ar fi intrat în ceea ce se numește cerul inimii. Vorbea despre toate subiectele, fără ca mintea să îi coboare la nivelul meu și fără să se rupă de Dumnezeu.

De asemenea, ceea ce simțeam de multe ori era că alături de el creștea în mine o pocăință neostoită și o dragoste pentru Dumnezeu, care se exprima prin setea de rugăciune. Este cunoscut faptul că magnetul atrage obiectele către el. Pe Starețul Sofronie l-am simțit ca pe o mare putere duhovnicească, prin care și inima mea devenea magnet și atragea mintea-nous, așa că începea întristarea cea după Dumnezeu și pocăința și se exprimau prin rugăciune. Nu pot spune mai multe despre acest subiect, doar că de multe ori, atunci când mă aflam alături de Stareț, îmi simțeam trupul, mintea și inima unite ca un pumn, chiar și pe durata mesei. Chiar și acest simplu act biologic stârnea în mine ardoarea după pocăință. Prezența Starețului era pretutindeni prilej de însuflare.

Îmbinarea acestor trei însușiri caracteristice (teolog, liturghisitor, isihast) este rară și se regăsește doar la marii Părinți ai Bisericii, ca, de pildă, Sfinții Trei Ierarhi, Sfântul Grigorie Palama și alții. În chip firesc, a transmis mai departe aceste însușiri monahilor Sfintei lui Mănăstiri, iar pelerinul care venea aici, dacă avea simțuri duhovnicești bune, simțea aceste lucruri și îi atingeau inima. Avea șansa să simtă atmosfera de umilință, pocăința, în toată ființa lui, deopotrivă trup și suflet.

2. O experiență a Prorocului Iezechiel în analogie cu experiența Starețului Sofronie

M-am referit mai înainte la Cuvântul neîntrupat, cea de-a Doua Persoană a Sfintei Treimi, Care S-a descoperit Prorocului Moise prin cuvântul ”Eu sunt Cel ce sunt” și am arătat că o asemenea descoperire s-a învrednicit să trăiască și Starețul Sofronie, lucru care i-a marcat întreaga viață. Am găsit însă și o descoperire a lui Dumnezeu către Prorocul Iezechiel care se vădește a fi identică sau asemănătoare cu experiențele pe care le-a avut Starețul Sofronie. Mă voi referi aici pe scurt la aceasta.

Dumnezeu l-a chemat pe Prorocul Iezechiel spre a propovădui casei lui Israil care îl amăra pe Dumnezeu. Apoi i-a dat să mănânce o carte, spre a vorbi fiilor lui Israil. Este o experiență care îl întărea în slujirea lui. Și atunci, potrivit mărturiei Prorocului Iezechiel, ”am deschis gura mea şi mi-a băgat în gură cartea aceea”. Și după ce i-a băgat în gură această carte i-a spus: ”Fiul omului, gura ta va mânca, şi pântecele tău se va sătura de cartea aceasta, care se dă ţie”. Și mărturisește Prorocul: ”Am mâncat şi s-a făcut gura mea dulce ca mierea”. După care, l-a trimis la casa lui Israil, ca să propovăduiască pocăința și întoarcerea la Dumnezeu. Gura este mintea-nous, pântecele este inima, iar hrana, Dumnezeiescul Har.

După aceasta, Prorocul Iezechiel povestește o mare experiență. ”Şi m-a luat un Duh, şi am auzit dinapoia mea un glas de cutremur zicând: Binecuvântată este slava Domnului din locul său!“. ”Şi Duhul Domnului m-a ridicat pe mine, şi m-a luat, şi am mers pe sus întru pornirea duhului meu, şi mâna Domnului a fost cu mine tare. Şi am intrat în robie pe sus, şi am înconjurat pe cei ce locuiesc la râul Hovar, care erau acolo, şi am şezut acolo şapte zile amestecându-mă în mijlocul lor” (Iezechiel 3:12, 14-15).

Această experiență prorocească socotesc că s-a repetat și cu Starețul Sofronie. Dumnezeu l-a chemat să învețe poporul Său și să îl călăuzească la pocăință și întoarcerea către El, mai ales să îl învețe calea cunoașterii lui Dumnezeu. I-a umplut gura și inima de cuvântul Său, de pomenirea morții, de marea pocăință și de neîncetata Rugăciune a minții în inimă, a primit Duhul Sfânt în inima sa. Această Dumnezeiască hrană i-a îndulcit inima și astfel se revărsa învățătura teologică din gura lui precum mierea către aceia pe care îi călăuzea către cele dinăuntru și către frumuseție vieții duhovnicești.

Și Duhul Sfânt l-a purtat pe el, după cum arată repetat în scrierile sale, ”am mers pe sus întru pornirea duhului meu” (Iezechiel 3:14), a dobândit dumnezeiasca pornire înspre cunoașterea lui Dumnezeu și în toate încercările vieții sale Dumnezeu îl păzea pe el. A cunoscut experiența de a fi robit de Harul lui Dumnezeu și de a se afla ”pre sus”, pe deasupra abisului, despre care vorbea neîncetat, dar și deasupra acestui abis îl ținea ”mâna cea tare a Domnului”. A trăit 25 de ani în Sfântul Munte și apoi a viețuit într-un singur loc mai multe decenii, în Sfânta Mănăstire de la Essex, amestecându-se cu oameni din toată lumea, propovăduind câte i-a descoperit lui Dumnezeu, călăuzindu-i la pocăință și însuflându-le dorul după viața lui Dumnezeu.

Cuvintele prorocești ”și am mâncat și s-a făcut în gura mea dulce ca mierea”, ”și am mers pre sus întru pornirea duhului meu”, ”am intrat în robie pe sus”, ”și mâna Domnului a fost cu mine tare”, ”și am șezut acolo amestecându-mă în mijlocul lor” sunt cuvinte și fapte pe care le întâlnim în scrierile binecuvântatului Stareț Sofronie și acest lucru vădește că este un Proroc în mijlocul poporului lui Dumnezeu din zilele noastre.

Starețul Sofronie era un chip duhovnicesc rar al epocii noastre. Mulți mi-au spus că citind scrierile nevoitorilor contemporani, care au urcat pe culmile sfințeniei, înțeleg că Starețul Sofronie ajunsese la mari adâncimi. Și aceasta, pentru că Starețul a trăit iadul pocăinței și ura de sine la cele mai mari intensități, dar pentru că avea experiențe ale vederii dumnezeiești rar întâlnite.

3. Prologul Patriarhului Ecumenic

Vorbind despre această carte pe care v-o prezentăm astăzi, consider că este un bun prilej să fac o scurtă analiză ermineutică a prologului scris pentru această carte de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. Un Ieromonah al Sfintei Mănăstiri a Cinstitului Înaintemergător de la Essex mi-a spus că acest prolog cuprinde toate elementele fundamentale ale vieții Starețului Sofronie și că, de fapt, este un sinaxar scurt și cuprinzător al Starețului. În această analiză ermineutică a prologului, voi pune în lumină mai ales cuvintele prin care Patriarhul Ecumenic arată că îl socotește pe Starețul Sofronie un mare și sfânt Părinte duhovnicesc.

La început își exprimă bucuria sa personală și a Bisericii Maici, pentru că a fost rugat să prefațeze o carte despre Starețul Sofronie. În ciuda șovăielii și a temerii sale pe care le simte, pentru că există primejdia ”ca nu cumva cuvântul nostru să se dovedească prea sărac spre a înfățișa înălţimea” personalității Starețului, totuși ia îndrăzneală din dragostea pe care o simte ”către cinstita persoană a Starețului”, dar și din rugămintea mea. Aici Starețul Sofronie este numit ”iubit”, ”cinstită persoană”, dar se vorbește și despre ”înălțimea staturii duhovnicești”, precum și despre ”petrecerea” sa definită ca fiind ”mai presus de fire”.

Citind cu luare-aminte întregul text al Patriarhului, vezi că înfățișează biografia duhovnicească a Starețului într-o minunată articulare, care începe din tinerețe și ajunge până la sfârșitul vieții sale biologice, iar această frumoasă descriere se face în mod discursiv.

La început arată că teologia l-a slăvit pe Stareț, însă această teologie nu a fost ”nici rodul unor studii academice, nici al unor subtile preocupări intelectuale”, ci rod al strălucirii Luminii necreate în inima sa, după ce mai înainte trăise pocăința deplină. Astfel a devenit ”asemenea lui Hristos”, pentru că a luat asupra sa ”suprema responsabilitate” și s-a predat pe sine ”iadului pocăinței”, așa cum Hristos S-a pogorât în ”iadul dragostei”. Teologia Starețului este numită ”înaltă” în antiteză cu ”subtilele preocupări intelectuale”, era ”cu adevărat, raza ivită din inima sa luminată de strălucirea Dumnezeieștii Lumini nezidite”, inimă care mai înainte s-a curățit prin ”deplina uitare de sine” și prin ”mântuitoarea ură de sine”. Această ”ură de sine” era pocăința cea mai adâncă și aleasă, erau flăcările iadului, care se preschimbau în Lumina Dumnezeiască a Împărăției lui Dumnezeu.

Apoi vorbește despre dorința Starețului de a-i face pe toți oamenii părtași acestei vieți, subliniind că ținta și scopul omului este ”împlinirea voii lui Dumnezeu, viața veșnică, cunoașterea lui Dumnezeu, iar nu perfecţionarea morală”. Aici Starețul Sofronie este definit ca „minte de‑Dumnezeu‑văzătoare”, iar viețuirea lui ca fiind ”kenotică”, ”călăuzitoare către părtășia dumnezeiască”, iar expresia „minte de‑Dumnezeu‑văzătoare” ne amintește de dumnezeiasca vedere a Prorocilor, care erau numiți ”văzători”.

În continuare, în puține cuvinte, Patriarhul Ecumenic înfățișează întreaga viață binecuvântată a Starețului. Dumnezeiasca Lumină l-a cercetat încă din tinerețile sale, pe când trăia în Apus, și această Lumină l-a călăuzit în Sfântul Munte care este ”moștenire a Bisericii Maici a Constantinopolului” și ”Cetate a Mântuirii și loc de sfințire al atâtor suflete iubitoare de Dumnezeu”. În Sfântul Munte ”s‑a predat nevoinței și neîntreruptei Rugăciuni a minții, sub călăuzirea sigură a celui între Sfinţi, Părintele nostru Siluan Athonitul”, L-a cunoscut pe Hristos ”în Duhul Sfânt” ca și Părintele său duhovnicesc, Sfântul Siluan, L-a urmat pe Hristos în toate momentele dumnezeieștii Sale iconomii, în Cruce, în Patimi, în moartea și Învierea Sa, tăindu-și ”voia proprie”, și a primit Lumina, ”putere de viață” și ”înțelepciune” de la Izvorul Luminii și al vieții. În această scurtă descriere teologică a personalității Starețului Sofronie, se vădește că era de-Dumnezeu-văzător încă înainte de a veni Sfântul Munte, unde l-a cunoscut pe Sfântul Siluan, a dobândit cunoașterea lui Hristos și o experiență asemănătoare cu experiența Sfântului Siluan și s-a asemănat lui Hristos, trăind în Lumina Sa.

Mai departe, este prezentată călătoria sa în lumea occidentală, unde a strălucit nu ca o „făclie”, ci „ca o stea preastrălucitoare”, şi a călăuzit către lumina cunoaşterii de Dumnezeu „mulţime de suflete deznădăjduite, care doreau după Domnul”. Ieşirea din Sfântul Munte şi călătoria în Apus s-a săvârşit prin „purtarea de grijă cea de nepătruns a lui Dumnezeu”, deși el dorea să-şi sfârşească viaţa în Sfântul Munte. Aici, în Apus, în Anglia, a înfiinţat o mănăstire „sub binecuvântarea şi acoperământul Bisericii Maici”, pe care „mult a iubit-o şi adânc a cinstit-o”.  Mănăstirea aceasta este pe bună dreptate drept „o nouă vieţuire” şi „un nou foişor al Cincizecimii”, unde se adunau şi se adună monahi şi simpli credincioşi de felurite neamuri, limbi şi tradiţii, „trăind şi respirând prin Numele preadulcelui Iisus şi prin împărtăşirea din acelaşi Potir”. Sfânta Mănăstire Essex este descrisă ca un loc binecuvântat, ca foişor al Cincizecimii, pentru că aici a trăit o stea preastrălucitoare care s-a aşezat în sfeșnic şi străluceşte în toată lumea. Monahii şi creştinii care sosesc aici trăiesc şi respiră prin Rugăciunea lui Iisus, în timpul slujbelor de fiecare zi, dar şi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, cu Taina Dumnezeieștii Împărtaşanii. Există o legătură indisolubilă între Rugăciunea minţii şi Dumnezeiasca Împărtăşanie cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Iar Patriarhia Ecumenică binecuvintează şi acoperă  această strădanie.

Unitatea atâtor oameni diferiți în Mănăstirea Cinstitului Înaintemergător Ioan de la Essex, stavropighie patriarhală, se realiza prin „grija neadormită de păstor a Părintelui Sofronie” şi prin „marea harismă a discernământului care îl împodobeau pe acesta”. Simţirea unităţii în Hristos se trăia mai cu putere „în timpul săvârşirii de către Stareţ a sfinţitei slujiri a Jertfei celei fără de sânge ce constituia un fapt unic şi mişcător pentru toţi cei ce de faţă”. Aici este scris limpede şi se înţelege că Părintele  Sofronie slujea ca un adevărat Apostol care L-a cunoscut pe Hristos, care devenise asemenea cu Hristos, care gustase „Duhul lui Hristos”, așadar, prin Dumnezeiasca Liturghie săvârşea cu fapta „răscumpărarea lumii”, aducea jertfa, dar se aducea şi pe sine „ca ispăşire pentru păcatele omenirii, pentru întregul Adam”, iar în timp ce în vremea Liturghiei se întâlnea cu „oceanul de nenorociri” al lumii.

În continuare se vorbește despre „marele respect şi preţuire” pe care le-a nutrit Părintele Sofronie față de Păstorii Bisericii şi „în chip osebit cinstitei Patriarhii Ecumenice şi Patriarhului”, „deşi el însuşi ajunsese la înălţimea vederii-lui-Dumnezeu”. Aceasta înseamnă că nu se înălţa pe sine din pricina măreţiei descoperirilor dumnezeieşti şi a belşugului de harisme cu care îl înzestrase Dumnezeu, ci se smerea neîncetat. Prin aceasta se înţelege foarte limpede că experienţele Dumnezeieștilor vederi nu dau la o parte ierarhia canonică în Biserică, ci, dimpotrivă, că acela care are asemenea experienţe se aşează pe sine mai prejos decât toţi şi face ascultare de păstorii adevărați şi legiuiţi ai Bisericii.

Prin urmare, Patriarhul Ecumenic îşi exprimă „duhovniceasca bucurie” pentru editarea biografiei Stareţului Sofronie, îl felicită pe autor pentru osteneala depusă, ca „viaţa şi dumnezeieştile învăţături ale Stareţului, care acum se odihneşte în ceruri, să devină cunoscute tuturor celor ce doresc să meargă pe aceeaşi cale a îndumnezeirii”. Aici Patriarhul Ecumenic adeverește că Stareţul Sofronie a păşit pe calea îndumnezeirii şi că acum se odihneşte în ceruri şi, negreşit, îi îndeamnă pe câţi doresc să urmeze aceeaşi cale să îşi însușească „dumnezeieştile învăţături” şi viaţa Stareţului. Este vorba de „nectarul preaplăcutei învăţături” a Stareţului, pe care autorul acestei cărți l-a gustat şi îl înfățișează în cuprinsul ei.

Referindu-se la cititori, spune că „toţi cei care au deschise urechile sufletului” când vor citi această carte, vor auzi glasul Stareţului îndemnându-i: „Vino, frate drag, cu noi, sărmanii, la Cruce, la ocări, la defăimări, la sărăcie şi la dureri, iar mai târziu, poate şi la moarte. Altă cale către adevărata vecinică  proslăvire nu este. Pentru Numele Lui, noi pretutindenea suntem prigoniţi”. E de la sine înțeles că Stareţul Sofronie era prieten al Crucii lui Hristos, că trăise taina Crucii şi a Învierii lui Hristos şi proslăvirea, şi de aceea îi îndeamnă pe oameni să urmeze această cale.

La sfârşitul prologului său Patriarhul Ecumenic le urează cititorilor cărţii să aibă „binecuvântare dumnezeiască din belşug şi rodire duhovnicească”, autorului cărţii „îmbelşugată şi însutită răsplătire cerească de la fericitul Părinte iubitor de fii, prin părinteştile sale mijlociri către Domnul”, iar tuturor celor care au contribuit la această ediţie „Harul şi nemăsurata milă a lui Dumnezeu”.

Tot gândul Patriarhului Ecumenic Bartolomeu şi cuvintele cărora le-a dat glas în prefaţa aceasta vădesc convingerea sa că Stareţul Sofronie a trăit toate treptele vieții duhovnicești, pocăinţa, Rugăciunea minţii şi vederea Luminii dumnezeieşti, de aceea este un cuvântător-de-Dumnezeu adevărat şi sfânt al Bisericii. Întreaga sa vieţuire şi învăţătură sunt revărsare a acestui har îndumnezeitor, iar el însuşi este un mare teolog, stea strălucitoare în Biserica lui Hristos şi Sfânt al ei, care se odihneşte în ceruri. Prologul acesta reprezintă un gest de mare cinstire adusă Stareţului Sofronie prin condeiul Patriarhului Ecumenic, care înainte-vesteşte așezarea lui în rândul Sfinților, aşa cum, de altminteri, îmi scrie într-o epistolă personală pe care mi-a adresat-o. De altfel, poporul lui Dumnezeu îl socoteşte Sfânt pe Starețul Sofronie.

Iubiţii mei,

Încheind această prezentare, aş dori să mulţumesc celor ce au tradus cu osteneală, cu pathos şi sensibilitate cartea aceasta, precum Părintelui Teofan şi Tatianei Petrache. La traducere a ajutat eficient şi Anca Stanciu cu bunul simţ al limbii pe care îl are. Nu cunosc limba română, dar din strânsa comunicare pe care am avut-o cu traducătorii, ştiu că au făcut o lucrarea bună şi au redat în cel mai bun mod cuvântul Părintelui Sofronie, dar şi a celor câte le-am scris despre el. Le mulţumesc foarte călduros. De asemenea mulţumesc şi Editurii Sofia pentru buna colaborare care am avut-o, pentru nobleţea şi bunătatea care disting persoanele ce lucrează aici. Fireşte, vă mulţumesc şi vouă tuturor care sunteţi prezenţi la această prezentare.

Patriarhului Daniel al României, pe care îl cunosc de când era Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, îi exprim fierbinţile mele mulţumiri pentru încuviinţarea pe care a dat-o pentru realizarea acestei prezentări şi pentru iubirea pe care o are pentru persoana mea.

Fie să avem cu toţii mijlocirile Starețului Sofronie, Isihastul şi Teologul, cel care străluceşte din cer ca o duhovnicească stea.