Câteva aspecte ale teologiei liturgice a Sfântului Nicolae Cabasila

Sprijinindu-se pe tradiția iconografică și patristică, Nicolae Cabasila consideră că pentru realizarea poruncii lui Dumnezeu „creșteți și vă înmulțiți” este necesară căsătoria, unirea bărbatului și a femeii, precum de asemenea și rugăciunile pentru „facerea de copii”, care însă în niciun fel „nu disprețuiesc cuvântul creator” al lui Dumnezeu. Prin urmare, cu siguranță cuvântul Domnului săvârșește Taina, dar „prin mijlocirea preotului, adică la cererea și prin rugăciunea lui. De altfel, rugăciunea nu este o dovadă a încrederii în noi înșine, cum îi blamează latinii pe ortodocși, ci dimpotrivă este o dovadă a încrederii în Dumnezeu: „Ceea ce face pe oameni să se roage, este că nu se bizuiesc pe ei înșiși, ci cred că numai Dumnezeu ar putea să le împlinească ruga. Aceasta o spune cel ce se roagă, atunci când, uitându-se pe sine, aleargă la Dumnezeu, ca unul care își recunoaște neputința și de aceea își pune toată nădejdea în Cel de sus”[1].

O astfel de credință este necesară și mai mult „atunci când ne rugam pentru (Tainele) mai presus de fire și de orice pricepere”, precum Taina sfințirii cinstitelor daruri, și nimeni nu ar îndrăzni să se roage pentru acestea dacă însuși Hristos nu ar fi cerut-o, promițând că va primi cererea și va trimite harul Său.

Prin urmare, rugăciunea pentru sfințirea cinstitelor daruri nu este „nici îndoielnică și nici cu efect nesigur”, din moment ce Domnul a arătat prin orice mijloc că e voința Sa de a da întotdeauna harul Său[2]. Deci rugăciunea de sfințire nu constituie nici o nesocotire a cuvintelor Mântuitorului, nici o dependență a tainei de efectul îndoielnic al unei rugăciuni omenești, după cum declarau latinii[3].

În continuare, sfântul Nicolae se referă la faptul că și latinii se roagă pentru cinstitele daruri după cuvintele de instituire ale Domnului, însă cu diferența că rugăciunea nu se spune imediat după aceste cuvinte și nu se cere în mod clar sfințirea darurilor și prefacerea lor în Trupul Domnului. El redă intact textul acestei rugăciuni, pentru a-l comenta și a demonstra că în conținutul său, deși diferă la nivelul cuvintelor de conținutul rugăciunii ortodoxe corespunzătoare, are aceeași semnificație. Rugăciunea latină sună astfel: „Poruncește ca darurile acestea să fie duse de mâna îngerului la altarul Tău cel mai presus de ceruri”[4].

Pentru început, Sfântul Nicolae se întreabă ce înseamnă „să fie aduse darurile acestea”? Este vorba despre o „strămutare dintr-un loc în altul”, de pe pământ la cer sau de o prefacere a calității de la „ceva mai umil la ceva mai de preț”? Prima ipoteză nu are niciun sens, din moment ce Domnul ne-a încredințat că „Și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt. 28, 20). În plus, nu se poate ca Trupul lui Hristos să nu fie concomitent prezent și cu noi și mai presus de ceruri și de-a dreapta Tatălui, nici nu putea fi purtat în mână de înger, din moment ce Domnul este „mai presus decât toată Începătoria şi Stăpânia şi Puterea şi Domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor” (Ef. 1, 21).

În cele din urmă, dacă se roagă pentru o schimbare a valorii, cunoscând că este vorba de Trupul lui Hristos, atunci fapta lor constituie o „nelegiuire și mai mare”. Din cele de mai sus devine clar că rugăciunea latină se referă la ridicarea cinstitelor daruri, care nu au fost încă sfințite și se găsesc pe pământ, se referă la „jertfelnicul” pe care trebuie să fie jertfite și este nevoie de o „mână de înger”, deoarece, conform scrierilor areopagitice, ierarhia secundară, a oamenilor, este ajutată de prima ierarhie, a îngerilor[5]. Prin urmare, concluzionează Sfântul Părinte, rugăciunea latină, interpretată în mod ortodox, nu înseamnă nimic altceva decât prefacerea cinstitelor daruri în „Trupul și Sângele Domnului”[6].

Sunt foarte interesante observațiile teologice pe care le face autorul bizantin plecând de la tema jertfelnicului, la care s-a referit vorbind despre rugăciunea latină. Mai întâi – după ce a precizat că nu trebuie să considerăm jertfelnicul pe care trebuie să jertfim ca loc consacrat lui Dumnezeu și așezat „mai presus de ceruri”, căci atunci nu ne-am deosebi prea mult de cei ce pretindeau că locul unde ar trebui să ne închinăm lui Dumnezeu ar fi numai în Ierusalim sau în muntele Samariei (In. 4, 20) – în pune în legătură cu persoana lui Iisus Hristos, a unicului mijlocitor între Dumnezeu și oameni, conform sfântului apostol Pavel (I Tim. 2, 5). Astfel, toate câte constituie mijlocirea și ne comunică sfințenia, se identifică cu persoana lui Hristos.

Iar acestea sunt: preotul, victima (jertfa) și altarul. Hristos este deci preotul și jertfa, conform cuvintelor Sale: „Altarul sfințește darul” (Mt. 23, 19)[7]. La acest altar se roagă preotul să fie înălțate darurile, adică să fie sfințite și să se prefacă în Trupul Domnului, cel mai presus de ceruri, fără să fie ridicate de pe pământ la cer, din moment ce rămân cu noi și după rugăciune precum și înainte de aceasta. Sfințirea pe care o dă altarul este aceeași cu cea prin care preotul-Hristos S-a sfințit pe Sine însuși „prin aceea că S-a afierosit și S-a adus jertfă lui Dumnezeu”. Astfel, după rugăciunea de sfințire a cinstitelor daruri, pomenirea „jertfelnicului celui mai presus de ceruri” nu are sensul unei rugăciuni pentru darurile ridicate acolo, din moment ce acest lucru s-a săvârșit deja, ci înseamnă rugăciunea adresată lui Dumnezeu de a ne trimite ca răsplată „harul și darul Sfântului Duh”. Și rugăciunea „pentru darurile ce s-au sfințit” nu se săvârșește ca să fie sfințite darurile care deja sunt sfințite, ci „ca Dumnezeu, care le-a sfințit pe ele, să ne sfințească pe noi printr-însele”[8].

Prin cele de mai sus, sfântul Cabasila arată, în mod politicos și cu o dispoziție irenică[9], faptul că în realitate nu există diferență în privința temei controversate. Conform acestuia, părerile greșite referitoare la rugăciunea de sfințire a cinstitelor daruri nu constituie învățătura generală a Bisericii latine, ci inovații periculoase a „câtorva puțini și mai recenți”[10], care însă dăunează „întregului creștinism”, din moment ce „scornesc lucruri străine de predaniile Sfinților Părinți și zdruncină încrederea în ele”[11].

Dincolo de divagațiile pe care, după cum am afirmat deja, le întâlnim în Tâlcuirea dumnezeieștii liturghii, ne încredințăm, din studierea tuturor operelor sfântului Nicolae, că foarte multe expresii sau păreri teologice de ale sale sunt influențate de sau converg spre învățătura isihastă. Tema relației sale cu mișcarea isihastă și cu învățătura acesteia a constituit un obiect de studiu pentru mulți cercetători[12]. Problema, însă, rămâne deschisă.