Divorțul dintre politică și sens

Într-o zi așteptam vaporul într-un port din provincie. La un moment dat, se apropie de mine un bărbat relativ tânăr. După ce mi se prezintă ca fiind primarul orășelului unde urma să debarcăm, îmi zice că ar vrea să mă întrebe ceva. Rămân impresionat din start de simplitatea sa neprefăcută – lucru rar sau mai deloc întâlnit chiar și la cetățenii de rând.

Încerc să ghicesc în mintea mea cam ce ar vrea să mă întrebe: o fi citind foiletoanele mele și vrea să audă din gura mea care ar fi ideile sau sugestiile mele pentru ieșirea din impasul deja insuportabil în care se află țara noastră? Aceasta este de altfel întrebarea care răsună astăzi peste tot – pe străzi, în metrou, în piețe – cu o frecvență incredibilă. Iată însă că primarul cu pricina iese din tiparul acesta și mă suprinde plăcut. «Aș vrea să-mi spuneți pe scurt» – mă întreabă ελ – «ce consecințe adevărate, realistice, are în viața omului întâietatea existențială a persoanei față de esență, comparabil cu întâietatea esenței față de persoană».

Trebuie să recunosc că am rămas destul de uimit, întrucât pentru prima oară am întâlnit în țara mea un reprezentant al politicii, un om aflat la putere, care își pune întrebări legate de «sensul» (cauza și scopul) vieții sale, de sensul acțiunilor sale, în ultimă instanță, de sensul existenței și coexistenței. Aici, pe acest neînsemnat petic de pământ înconjurat din ambele părți de mare, în acest mic arhipelag, pentru prima oară în istorie s-a născut întrebarea referitoare la diferența dintre cunoașterea autentică și falsa cunoaștere, dintre realitate și iluzie, dintre stricăciune/efemeritate și nestricăciune/veșnicie. Din păcate astăzi, pe același petic de pământ, sub același cer luminos și în strălucirea aceluiași albastru al mării, guvernanți (politici) și guvernați trăim cu toții sub pecetea aceluiași instinct sisific de vânare a utilului și plăcerii, complet indiferenți față de orice intenție de aflare a «sensului» lucrurilor.

Cât privește erosul pentru adevărata existență, pentru «Cel ce este cu adevărat», noi, grecii (numai cu numele) de azi nu ne deosebim cu nimic de triburile de papuași și zulu sau de roboții cu chip uman de pe Wall Street. Singura diferență dintre noi și papuașii sau cămătarii maniaci ai burselor de valori constă în faptul că aceștia din urmă vânează plăcerea animalică a dominației și a satisfacției de sine departe de muntele sfânt al Akropolis-ului, de umbra sacră a Parthenon-ului, sau de mireasma de tămâie a bisericilor din Kapnikaréa. Nu au zilnic în fața lor atâtea capodopere care să ofere o mărturie trainică a superiorității spiritului cultivat față de instinctul primitiv. Pe când noi, grecii, ne împiedicăm la orice pas de impozantele opere de artă. Și, întrucât nu suportăm ideea acestei superiorități indiscutabile, îl luăm în derâdere pe cel care îndrăznește să ne amintească de ea. Ne batem în piept strigând în gura mare că suntem «progresiști», «moderniști», când de fapt am rămas la stadiul de papuași care vânează tot ce e nou, tot ce sclipește și bate la ochi. De aceea am și devenit adepți fanatici ai neo-barbarismului, ai nihilismului istoric-materialist (indiferent că e de proveniență marxistă sau capitalistă – în fond, e cam același lucru).

Așadar, domnule primar, elinii de odinioară au constatat că singurul aspect veșnic (stabil, nestricăcios, nemuritor) al realității nu este «ceva», ci acel «cum», adică «modul (trópos) de administrare a lucrurilor» (Heraclit), modul de existență și co-existență a diverselor tipuri de ființă, lógos-ul – trópos-ul formei, dar și lógos-ul – trópos-ul formării, adică al relațiilor dintre ființe, lógos-ul – trópos-ul armoniei și frumuseții cosmice. Elinii considerau că întâietate are esența care dă sens existenței. Cuvântul «esență» (în limba greacă termenul «esență» – ousía, este participiul feminin al verbului «a fi») denotă lógos-ul – trópos-ul participării la existență. Acel «ceva» poate fi un trandafir, un vultur, un om. Lógos-ul – trópos-ul existenței sale (esența sa) are întâietate (indiscutabil) și dă sens trandafirului, vulturului, omului.

Ce se întâmplă însă astăzi? Acest raționalism global predominant, acest logos «comun», care definește existența și co-existența, vrea să stabilească și cauza existenței, punctul său de plecare. Însă noi știm că existența este mișcare, devenire perpetuă, provocată de o cauză inițială: «primul motor» (primum movens), care, pentru a avea întâietate în transmiterea mișcării, trebuie să fie nemișcat. Este vorba despre acea energie pură, despre «indentificarea minții cu inteligibilul», despre acea «ființă dumnezeiască, neam preamărit». Raționalismul are întâietate și în cazul «ființei dumnezeiești»: esența lui Dumnezeu, lógos-ul – trópos-ul existenței Sale, devine astfel o necesitate dată. Faptul de «a exista» este subordonat necesității. Noțiunile «existență» și «libertate» devin asimptotice, incompatibile.

Acest divorț dintre existență și libertate este anulat de către mărturia experienței creștine: principiul cauzal al existenței și al ființelor existente nu este o esență, ci o Persoană, o existență rațională, cu conștiință de sine, care există pentru că ea însăși a hotărât, în mod liber, să existe și vrea să existe pentru că iubește. Modul său de existență este libertatea dragostei. Această Persoană poate fi descrisă în cuvinte, însă nu cu numele vreunei entități individuale (Zeus, Apollo, Hefaistos), ci cu numele care exprimă legătură existențială: este Tatăl, Care, «mai presus de timp», ipostasiază exstența ca libertate: «naște» pe Fiul și «purcede» pe Duhul Sfânt. Transfigurează evenimentul existențial, transformându-l în iubire și întrepătrundere treimică, în dragoste deplină ca autodepășire și jertfă de sine, în «eros total» ca expresie a libertății desăvârșite.

Cam acesta a fost, pe scurt, răspunsul meu la întrebarea neprevăzută a nobilului primar. Pe ce empirism de adevăruri istorice palpabile este fundamentată mărturia unei astfel de viziuni ontologice și ce poate însemna această viziune pentru omul care dorește să guste din libertatea existențială – iată doar două aspecte ale unei problematici ample, care decurge din discuția de mai sus și care nu poate fi cuprinsă în paginile acestui foileton. În plus, îndată ce faci o simplă aluzie la astfel de subiecte, a doua zi acestea apar pe prima pagină a ziarelor «hrăpărețe» de astăzi, care le «înfloresc», transformându-le din mărturii experiențiale în adevărate dezbateri ideologice.

Cert e că transformarea «elinilor» de odinioară în niște indivizi ce se aseamănă papuașilor vânători de plăceri trecătoare sau roboților cu chip uman ai burselor de valori, nu-și are principiul cauzal în politică. Această «metamorfoză», această decădere s-a produs în momentul în care elenismul a încetat să mai reprezinte particularitatea unei civilizații, devenind o simplă cetățenie de stat. «Gigantomahia pentru esență», întâietatea căutării metafizice – iată numai două din calitățile care îi deosebeau pe vechii greci de barbari. Astăzi, în spațiul eladic – înainte ca partidele să devină niște cuiburi de clovni limitați din punct de vedere intelectual și orbiți de propriul interes – evenimentul eclesiastic a fost transformat într-o simplă «religie predominantă», iar metafizica într-o ideologie ieftină.

Până să-l avem pe Panaghiotópoulos ministru al Apărării, pe Lykouréntzios ministru al Sănătății, pe Stylianídis ministru de Interne, Elεnismul fusese deja dezbrăcat de orice particularitate nobilă, de orice nuanță de civilizație, devenind «parte integrantă a Occidentului». Iar, ceea e mai grav, rațiunea noastră «iluminată» ne privase deja de participarea la Istorie…

Sursa: yannaras.gr