Bătrânul Ermólaos de la Marea Lavră

Bătrânul Ermolaos Lavriotul (1873-1960), foto Chrysostomus Dahm, 1957

Cea mai mare mănăstire de la Sfântul Munte, Marea Lavră, are suprafeţe întinse de păduri cu vegetaţie bogată şi floră tot timpul anului, şi multe izvoare cu apă curată. Mănăstirea are, însă, şi cheltuieli foarte mari pentru nevoile zilnice datorită obştii foarte numeroase, presupunând, în primul rând, hrană, îmbrăcăminte şi medicamente. În cel de-al doilea rând, mai are nevoie de bani pentru întreţinerea şi repararea numeroaselor clădiri existente, ale bisericilor şi ale celorlalte dependinţe. În al treilea rând, mănăstirea suportă chltuielile pentru cazarea gratuită a numărului mare de închinători şi pelerini de tot felul, pentru colectele care se fac, pentru actele de milostenie, dar şi alte cheltuieli neprevăzute care mai apar.

Pentru a acoperi toate aceste cheltuieli, dar şi alte nevoi generale, din vremuri foarte vechi, călugării mănăstirii se îndeletniceau cu creşterea şi vânzarea animalelor, mai precis a ţapilor. Îi cumpărau de mici, îi duceau la păscut, iar mai apoi îi vindeau. Mănăstirea avea păstori special tocmiţi pentru creşterea acestor animale. Aceşti păstori – de obicei, vreo doi-trei, în funcţie şi de numărul animalelor care, câteodată, ajungeau şi la 500 de capete, ţapi, viţei şi catâri – trebuiau să fie oameni puternici, viguroşi deprinşi cu creşterea animalelor.

Monahul care era mai mare peste aceşti păstori, un fel de supraveghetor al lor, fusese desemnat de către mănăstire în urmă cu 60 de ani: părintele Ermólaos.

Bătrânul Ermólaos era un monah cu o constituţie fizică foarte puternică, însă blând, simplu la purtare, şi atât de bun la suflet, încât totdeauna punea binele mănăstirii sale preaiubite mai presus decât binele său personal. Era tăcut, nu ştia multă carte, dar era înzestrat de Dumnezeu cu multă înţelepciune. Cumpătat în toate şi devotat obştii, s-a adu pe sine în slujba Mănăstirii Sfântului Atanasie şi, cu credinţă neclintită în Dumnezeu şi în Doamna de Dumnezeu Născătoare, a primit cu multă bucurie şi cu desăvârşită ascultare să meargă acolo unde bătrânii şi mai marii mănăstirii au considerat că se potriveşte să slujească Lui Dumnezeu prin sfânta ascultare.

Cel mai în vârstă dintre acei ciobani – un fel de staroste al lor – era un om foarte dificil, cam necioplit de felul lui, dar care îşi cunoştea foarte bine meseria şi era practic de neînlocuit. Gheronda Ermólaos trebuia să fie deasupra acestuia, să-i poruncească ce anume sa facă, dar, de cele mai multe ori, în loc ca ciobanul să facă ascultare de Părintele Ermolaos, se întâmpla tocmai invers, iar Gheronda era cel care făcea ascultare. Păstorul se purta urât faţă de Gheronda şi nu o dată s-a întâmplat să-l dea afară din coliba unde dormeau, în iernile grele, sus, pe crestele înzăpezite ale Athonului. Astfel, Gheronda Ermólaos făcea ascultare necondiţionată în încercările prin care ciobanul acesta îl făcea să treacă în fiecare zi.

Ceilalţi părinţi, care cunoşteau foarte bine dificultăţile şi dispreţul pe care ciobanul îl arăta faţă de Bătrânul Ermólaos, l-au sfătuit, nu de puţine ori, să meargă la conducerea mănăstirii şi să reclame comportamentul păstorului, pentru a fi alungat, dar Gheronda, care, aşa cum am spus, punea mai presus interesul mănăstirii faţă de interesul personal şi care, într-o oarecare măsură se obişnuise cu caracterul dificil al ciobanului, le spunea părinţilor aşa: ,,Mănăstirea nu trebuie să-l gonească pe păstorul acesta, fiindcă altul mai bun n-o să găsească”. Aşa ştia Gheronda Ermólaos să aleagă soluţia cea mai bună: întotdeauna spre folosul mănăstirii.

Diavolul, însă, care este duşmanul oamenilor şi, în special, al monahilor, de vreme ce nu a putut să-l învingă pe acest atlet al răbdării şi al ascultării, pe Bătrânul Ermólaos, prin intermediul ciobanului, a încercat el însuşi, prin modul său satanic, să îl biruiască pe gheronda. Astfel, într-o zi, diavolul i s-a arătat înainte în chip de monah, însoţindu-l pe drumul care mergea în sus către Athos. Cât au mers aşa pe cale, urâtorul de oameni a început să îi vorbească continuu şi să îi povestească diferite lucruri şi întâmplări şi să îi pună diferite întrebări care nu aveau legătură cu cele duhovniceşti. Pe deasupra, urâtorul de oameni îi cerea să îi răspundă scurt şi foarte repede. Şiretlicul diavolului era, aşadar, de a-l sili pe Bătrân să nu-şi spună rugăciunea şi să-l împiedice să-şi facă rânduiala de rugăciune neîntreruptă. Această rânduială ar trebui să o ţină toţi monahii şi toţi creştinii care doresc mântuirea sufletului lor, înaintarea şi progresul lor duhovnicesc, zicând continuu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

Şi reuşind diavolul să-l facă pe Părintele Ermólaos să nu mai spună rugăciunea, a început să ţopăie ca un apucat, acolo unde stâncile erau mai abrupte. Diavolul, care, aşa cum am spus, luase chipul unui monah, a început să sară de pe o stâncă pe alta, care aveau între ele mai mult de 10 şi chiar 20 de metri, iar apoi se întorcea înapoi către Gheronda şi îi spunea: ,,Nu vezi ce pot să fac eu? Cum sar de pe o stâncă pe alta? Haide, sari şi tu! Dacă crezi că eşti virtuos, sări şi tu aşa cum sar eu!”.

Gheronda Ermólaos, cu smerenia care îl caracteriza şi având conştiinţa păcătoşeniei sale, nu a primit propunerea închipuitului monah, nu credea despre sine că este un om virtuos – lucru pe care îl susţinea demonul spre a-l face să se mândrească – căci atunci ar fi fost foarte uşor să-l zdrobească de stânci. S-a înfricoşat Bătrânul văzând închipuitul monah cum sare cu atâta uşurinţă de pe o stâncă pe alta şi, ca dintr-un somn s-a trezit, şi-a venit în fire, şi, cu toată puterea sufletului său a spus: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă! Preasfântă Născătoare, ajută-mă în ceasul aceasta!”. Îndată, închipuitul monah, adică diavolul însuşi, a dispărut dinaintea lui. De atunci, niciodată vrăjmaşul nu l-a mai ispitit în felul acela, ca atunci când a încercat să îl omoare.

Gheronda Ermólaos era foarte milostiv şi sărea în ajutorul tuturor fraţilor şi părinţilor din mănăstire, încât, până şi bucata de pâine pe care o primea zilnic ca hrană din partea mănăstirii ar fi fost în stare să o dea atunci când întâlnea vreun flămând, el rămânând nemâncat pentru tot restul zilei. Preabunul Dumnezeu, văzând răbdarea de care dădea dovadă robul său Ermólaos, l-a răsplătit cu multe şi bogate daruri, iar drept răsplată pentru ascultarea şi jertfa sa de sine, i-a dăruit şi în viaţa de aici facerea de minuni.

Bătrânul Damaschin, care vieţuia pe atunci la coliba Intrarea Maicii Domnului în Templu în pustia de la Sfântul Vasile – şi care vieţuieşte şi astăzi tot acolo – şi care a avut generozitatea şi bunăvoinţa să îmi povestească tot ceea ce am scris mai sus, mi-a povestit şi următoarea minune care i s-a întâmplat prin mâna lui Gheronda Ermólaos:

Odată aveam dureri îngrozitoare de stomac şi în tot trupul, şi sufeream foarte mult. În clipa aceea s-a întâmplat să vină la mine Gheronda Ermólaos care, văzându-mă cum mă chinuiesc din pricina durerilor pe care le aveam, a luat imediat o bucată de vată de bumbac, a înmuiat-o în ulei la candela Născătoarei şi mi-a uns, în semnul crucii, fruntea şi mâinile. Imediat durerile acelea cumplite, din pricina cărora credeam că o să-mi dau duhul, au încetat. Mulţi ani după ce Gheronda Ermólaos a trecut la Domnul, atunci când i-au dezgropat cinstitele oseminte pentru a fi mutate în osuarul mănăstirii, acestea răspândeau o mireasmă de nedescris.

Asta mi-a povestit mie Gheronda Damaschin.

Astfel răsplăteşte preabunul Dumnezeu pe lucrătorii ascultării, răbdării, smereniei şi dragostei.

Dumnezeule al milei, al milostivirii şi al iubirii de oameni, Căruia Ţi se cuvine toată slava, cinstea şi închinarea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treime sfântă, slavă Ţie!

Sursa: Monahul Andrei Aghioritul, Gherontikonul din grădina Maicii Domnului, Sfântul Munte, 2009, p. 122.