Ifosul şi ethosul muzicii psaltice athonite

Părintele Iacov Aghioritul, Protopsaltul Mănăstirii Protaton, Karyés, în mijlocul elevilor seminarişti de la Athoniadă

Discutând cândva cu un Bătrân care vieţuieşte de foarte mulţi ani la Sfântul Munte (are de două ori mai mulţi ani în Sfântul Munte decât mine), acesta mi-a spus, la un moment dat: ,,Fericitul părinte E. cânta întotdeauna Slava acesta după Iacov”. Şi, fiindcă noi toţi, cei care ne îndeletnicim cu muzica psaltică, ştim cât este de greu să cânte cineva compoziţiile lui Iacov Protopsaltul (care a scris cele mai multe compoziţii muzicale între anii 1760-1800), surprins, am întrebat dacă părintele acesta ştia muzică. Gheronda a rămas puţin descumpănit, ca şi cum nu se aştepta să îl întreb aşa ceva, şi după cea stat câteva secunde pe gânduri, mi-a răspuns: ,,Ştia muzică psaltică athonită!”. Adică, a vrut să spună că părintele E. ştia cântările acelea pe care obişnuiau să le cânte părinţii la Sfântul Munte. Şi, a continuat, vrând să lămurească mai bine ceea ce a vrut să spună, dar şi să dea un răspuns mai detaliat la întrebarea mea (adică, de unde a învăţat părintele E. să cânte Iacov?): ,,Aşa se învăţa în vechime. Învăţau unul de la altul”.

Acest scurt dialog prezintă succint modul în care s-a învăţat şi s-a cultivat muzica bizantină la Sfântul Munte, în urmă cu o jumătate de veac, dar şi mai demult. Este vorba de perioada când monahii nu aveau legături aşa strânse cu lumea din afară. Unii ieşeau foarte rar din Sfântul Munte, iar alţii nu ieşiseră niciodată. Cei mai mulţi dintre ei veneau la Sfântul Munte la vârste foarte mici, astfel că nu apucau să înveţe deloc muzică, iar alţii nu terminaseră nici măcar şcoala primară, ce să mai vorbim de gimnaziu. Nu veneau foarte mulţi închinători la Sfântul Munte pe atunci, iar contactul monahilor cu profesorii de muzică din lume era foarte rar. În orice caz, condiţiile dificile de acces în Sfântul Munte la vremea aceea nu permiteau relaţiile strânse ori influenţa reciprocă a celor două lumi muzicale diferite.

Sosit în 1993 la Sfântul Munte pentru a deveni monah, şi, neavând experienţe deosebite în urma călătoriilor pe care le făcusem până atunci acolo, abia dacă am apucat câţiva bătrâni (la schiturile din preajma mănăstirii mele) care să se potrivească descrierii de mai sus. Aveau voci pline, ,,coapte”, puternice precum tunetul dar dulci şi melodioase, în acelaşi timp. Cunoştinţele lor muzicale erau limitate. Însă, ceea ce ştiau şi obişnuiau să cânte, cântau, probabil, mai bine decât toţi. Ceea ce vedeau pentru prima dată, le era greu şi să înceapă. Posibilităţile de a corecta ceea ce cântau ei greşit erau absolut nule. Aşa după cum auziseră şi învăţaseră o anumită cântare, aşa aveau s-o cânte până la sfârşitul vieţii lor. Era, însă, frumuseţea de a cânta toţi acelaşi lucru, adunaţi în katholikonul mănăstirii. Toţi aşteptau să se cânte vreo cântare mai cunoscută, cu acea nuanţă caracteristică a vocii lor, care dădea un îndemn la rugăciune. Imediat ce începeau să cânte, privirile psalţilor mai tineri se intersectau între ele, însoţite de zâmbete sfioase.

Predare sistematică a muzicii psaltice nu cred să fi existat. Poate doar câteva lecţii introductive, iar în continuare, lecţiile însemnau însăşi prezenţa şi cântatul la strană. Repetarea continuă a aceloraşi piese muzicale ajuta pe cei care vroiau să înveţe, să reţină, pentru ca, mai apoi, să reproducă ei înşişi ceea ce auziseră şi învăţaseră. Învăţau ceea ce puteau din cărţi, memorau fraze muzicale întregi, şi, dacă uitau vreodată sfârşitul, îl „potriveau” la mărturie. Toţi aveau dreptul de a participa la cântare, chiar şi cei care nu aveau voce sau cei care nu ştiau să cânte decât practic (fără să cunoască notaţia muzicală). Vedeţi, la mănăstire slujbele sunt atât de multe şi de lungi, că este imposibil să cânte numai psalţii buni, pentru că şi aceştia obosesc la un moment dat. Astfel, la Sfântul Munte, o mare parte a cântărilor sunt interpretate de cei din strana stângă, care, de cele mai multe ori, nu ştiu să cânte ,,pe note”, ci cântă ,,practic”. De asemenea, un număr însemnat de cântări revine egumenilor şi ,,bătrânilor”, de aceea, aceste cântări se mai numesc şi ,,ale bătrânilor” (gr. γεροντικά).

Vedem, aşadar, că o mare parte a cântărilor de la slujbe sunt interpretate de cei care nu cunosc notaţia muzicală, şi, care, fără să ştie foarte bine teorie muzicală, îşi aduc şi ei contribuţia lor la tradiţia muzicală atonită.

Părintele Iacov Aghioritul, Protopsaltul Mănăstirii Protaton, Karyés

Pe când eram de puţin timp venit la mănăstire, am discutat odată cu un frate care era de mai mulţi ani la Athos, iar acesta a început să-mi spună o întâmplare cu un părinte mai în vârstă, un monah foarte simplu, care, la un moment dat a fost internat în spital. Acest frate îmi spunea, aşadar, că, în toată perioada în care acest gheronda a fost internat, au venit să-l viziteze foarte mulţi oameni iar acesta le dădea diferite sfaturi duhovniceşti. Eu mi-am exprimat îndoiala că acest părinte ar fi putut să le spună cine ştie ce. Era, într-adevăr, un om foarte bun, dar, în acelaşi timp era un simplu monah, fără prea multe cunoştinţe. Ce ar fi putut el să le spună acelora? Atunci, fratele mi-a răspuns foarte înţelept că orice monah care a petrecut un număr însemnat de ani la Sfântul Munte, oricât de simplu şi lipsit de cunoştinţe ar fi, ceva tot are să spună.

Viaţa de zi cu zi la mănăstire este o continuă lecţie duhovnicească, şi este imposibil ca cineva care trăieşte acolo, să nu înveţe, vrând-nevrând, câteva lucruri de bază, şi să le transmită, la rândul lui, şi celorlalţi. Am impresia că la fel se întâmplă şi cu muzica psaltică.

Marea majoritate a monahilor care vin la Sfântul Munte, chiar dacă nu studiază constant pentru a învăţa muzică psaltică, fie din practică, fie din nevoie – fiindcă toţi monahii trebuie să participe la cântarea la strană – ceva, ceva tot învaţă. Cei mai mulţi dintre ei, vor putea, la un moment dat, să ,,ia strana”, aşa cum se spune la Sfântul Munte (să cânte, adică, fie în strana dreaptă, fie în cea stângă) dar şi să cânte, cât se poate de des, din memorie, unele cântări. Psalţii care cântă practic cântă foarte des în mănăstiri, mai ales în zilele de rând. Aş îndrăzni chiar să spun – şi nu ar fi deloc exagerat acest lucru – că ifosul aghioritic a fost influenţat foarte mult, mai ales în cazul cântărilor ,,pe scurt” (syntoma), de către aceştia.

Nu ar fi fost drept să nu amintim aici în ce măsură viaţa duhovnicească a influenţat formarea ifosului aghioritic. Şi muzica, ca oricare altă artă pe care monahii o practică la Sfântul Munte, este o artă aflată în slujba rugăciunii. Nu este un scop în sine. Este doar un mijloc de exprimare în cadrul cultului. Şi, chiar dacă acest lucru îl susţin şi psalţii din lume, aghioriţii nu doar declară asta, ci chiar pun în practică. Un psalt de la Sfântul Munte nu va ştii niciodată când va cânta, şi nici dacă va cânta. Aşteaptă să primească poruncă de la ,,tipicar” pentru a veni la strană. Însă, atunci când vreun psalt invitat vine la strană, din respect, îi lasă locul său aceluia, iar el se retrage.

De cele mai multe ori, posibilitatea alegerii unui repertoriu mai diversificat este limitată, fie deoarece gheronda nu permite acest lucru, fie deoarece cei mai mulţi fraţi nu pot învăţa repede cântări noi, ceea ce, din nou, îl „obligă” pe gheronda să impună psalmodierea anumitor cântări, cunoscute de către toţi. Dacă fraţii nu ascultă şi cântă ceea ce doresc, şi se întâmplă să greşească în cursul interpretării cântării, gheronda va fi nevoit să ,,pedepsească” cu canonul rânduit pe cel care nu a ţinut cont de porunca lui.

Strana dreaptă nu aparţine cuiva anume. Tipicul de la Sfântul munte prevede schimbarea permanentă a celor care cântă la strană în timpul anului. Chiar şi cel mai bun dintre psalţii mănăstirii este nevoit să îi primească la strană şi pe cei mai puţin înzestraţi muzical – care, de cele mai multe ori nu îl ajută prea mult la cântare – pentru ca şi aceştia să deprindă, pas cu pas, în timp, meşteşugul muzicii psaltice.

În afară de toate acestea, există, însă, şi „ochiul neadormit” al bătrânilor, care sunt gata mereu să taie elanul oricui crede că ştie ceva, folosind „pedepse” potrivite în astfel de cazuri – cum ar fi îndepărtarea de la cântare – până când consideră că novicele „şi-a venit în fire”.

Din toate acestea vedem că psaltul aghiorit, dincolo de osteneala sa pentru a dobândi cunoştinţe muzicale şi pentru a sluji cât mai bine strana, se trudeşte şi pentru dobândirea celor duhovniceşti, pentru a putea să depăşească toate celelalte obstacole, pentru a folosi muzica spre slăvirea Lui Dumnezeu, şi nu pentru a se mândri. Cred că nu există psalt aghiorit care să nu fi spus măcar o dată – mai ales în perioada când era novice – că ar fi fost mai bine să nu fi ştiut muzică.

Însă, aşa cum spun şi bătrânii, acestea sunt ispite de început pe care le-au avut toţi. Mărturisesc că şi eu, la început, am întâmpinat mari greutăţi dar gheronda m-a încurajat spunându-mi că vede că monahii care psalmodiază află mai mult har în faţa Lui Dumnezeu.

Astfel, odată cu trecerea anilor, conştientizăm care este, într-adevăr locul nostru în biserică şi depăşim toate aceste greutăţi, care, însă, ne ajută foarte mult în viaţa noastră duhovnicească, în special de a dobândi mai multă smerenie. Toate acestea, însă, influenţează foarte mult şi interpretarea muzicală a cântărilor psaltice la strană. De aceea am spus mai devreme că şi factorii duhovniceşti au un rol foarte important în formarea ifosului psaltic aghioritic.

Multe generaţii de psalţi au vieţuit în aceste împrejurări. Desigur, în Sfântul Munte au existat şi mai există încă astfel de bătrâni. Chiar şi cei mai cunoscuţi psalţi aghioriţi au crescut şi au învăţat muzică psaltică întâmpinând aceleaşi greutăţi, ca cele descrise mai sus. Toţi aceştia, prin participarea lor zi de zi la slujbele bisericeşti, dar şi prin râvna lor nemăsurată pentru muzica psaltică (adevărul este că râvna pentru muzica psaltică este incomparabilă cu orice altceva ) şi, sub influenţa unor factori care ţin de specificul local, şi cum a evoluat el de-a lungul anilor, dar, în special, după părerea mea, sub influenţa factorilor duhovniceşti din acest loc au creat acest renumit ifos muzical psaltic aghioritic.

Însă, nu ar fi fost corect să nu ne referim şi la muzica psaltică de astăzi de la Sfântul Munte. Ifosul aghioritic, pe care lumea l-a iubit, este acesta care s-a format în condiţiile pe care le-am descris mai sus. Mărturisesc că nu am foarte mulţi ani la Sfântul Munte şi, din păcate, nu am apucat să cunosc foarte mulţi psalţi mari ai ultimelor decenii. Însă, venind din lume, şi având o pregătire muzicală temeinică, am avut posibilitatea să înţeleg mai uşor muzica psaltică aşa cum se cânta ea la Atos.

Adevărul este că ceea ce văd astăzi este ceva diferit faţă de ceea ce am descris mai sus. Condiţiile de astăzi sunt diferite, şi este de aşteptat să avem rezultate – în ceea ce priveşte muzica psaltică – diferite faţă de ifosul aghioritic „clasic” cu care ne-am obişnuit atâţia ani. Acest lucru este firesc, pentru că nici condiţiile nu mai sunt aceleaşi. Însă, acesta este alt subiect, care trebuie tratat într-un alt articol. Pentru moment să rămânem cu sentimentul duhovnicesc pe care muzica de la Sfântul Munte ne-a oferit-o şi pentru care este iubită şi apreciată în întreaga lume.

Să trâmbiţăm…, Slava Laudelor la sărbătoarea Sf. Nicolae, glas 5, de Petru Filanthidul

Cântă părinţii din obştea Daniileilor: