Ilie, profetul anti-sistem

Sfântul Ilie, basorelief egiptean, sec. VI, Dumbarton Oaks Collection, USA

Profetul Ilie, „temeiul prorocilor, al doilea mergător înainte al venirii lui Hristos” (troparul Sfântului Proroc Ilie) după cum menţionează imnografia Bisericii Ortodoxe, a trăit şi şi-a desfăşurat activitatea în secolul al IX-lea î.H. Secolul al IX-lea găseşte regatul lui Israel sub conducerea împăratului Omri, care a reuşit să redea regatului pe care-l conducea stabilitate, bunăstare materială şi dezvoltare, apărându-l de popoarele din jur. Pe tărâm religios, însă, a săvârşit fapte rele înaintea Domnului (3 Regi 16, 25). Aceeaşi politică cu a lui Omri a dus şi fiul şi succesorul său la tron, Ahab, care s-a căsătorit cu principesa Izabela, fiica regelui Sidonului, prin această căsătorie deschizând calea cultului lui Baal, pentru cinstirea căruia a ridicat un jertfelnic, săvârşind „fapte rele înaintea Domnului” (3 Regi 16, 30-34).

În acest context al îndepărtării de la dreapta credinţă se prefigurează figura proeminentă a Proorocului Ilie, care se trăgea din Tesva, înfăţişat drept conducător al „războiului religios” ce izbucnise între curtea regală şi profeţii singurului şi adevăratului Dumnezeu. În Cărţile Regilor, în care este descrisă activitatea profetică a lui Ilie, misiunea lui este vădită, mai ales convingerea că se află în slujba lui Dumnezeu, pe care-L slujeşte şi-L apără până la sfârşit.

Prin activitatea profetică şi de vestire a cuvântului lui Dumnezeu a lui Ilie şi, mai apoi, a lui Elisei, ucenicul şi urmaşul acestuia, este pusă în evidenţă apariţia mişcării profetice de opoziţie şi rezistenţă din secolul al IX-lea. Aceşti profeţi şi cetele lor de ucenici au apărut drept entităţi independente, fără susţinere şi recunoaştere din partea statului, în opoziţie cu falşii profeţi ai curţii regale, migrând din loc în loc.

Proorocul Ilie şi apoi Elisei, dar şi Miheia, sunt purtătorii răspunsului lui Dumnezeu şi a rezistenţei oamenilor Lui faţă de adorarea orgiastică a lui Baal şi ai Astartei.

Pe când Ahab ieşise împreună cu Obadia, mai marele curţii, să-l caute pe Ilie, acesta din urmă l-a provocat pe regele Ahab la „întrecere”: Ilie urma să „lupte” împotriva preoţilor lui Baal. În Cartea a Treia a Regilor este descris momentul întâlnirii dintre Obadia şi Ilie: Obadia era un om temător de Dumnezeu (3 Regi 18, 3), şi îndată ce s-a închinat înaintea omului lui Dumnezeu, adică în faţa lui Ilie, l-a întrebat: „Cu ce am greşit eu de dai pe robul tău pe mâna lui Ahab, ca să mă omoare?”, manifestându-şi astfel frica pe care o avea din pricină că fusese trimis să-l caute pe Ilie, omul pe care împăratul îl socotea vinovat pentru nenorocirile lui Israil.

Obadia, care este pomenit în Cartea a treia a Regilor (18, 4), nu trebuie nicidecum confundat cu profetul Avdie sau Ovdie, autorul cărţii profetice omonime, fiind acela care i-a luat pe cei o sută de prooroci şi i-a ascuns în peşteri, câte cincizeci, pentru a-i mântui de furia reginei Izabela, care-i omora pe proorocii lui Dumnezeu (3 Regi 18, 4).

Regele Ahab considera că Ilie este cel ce aduce „nenorociri peste Israel” (3 Regi 18, 17), dar Ilie îi răspunde că cel ce aduce nenorociri peste popor este însuşi Ahab, care l-a părăsit pe Dumnezeu pentru a-l urma pe Baal. Ilie îl provoacă pe rege să adune pe preoţii lui Baal, pe care-i numeşte „proorocii ruşinii” şi să aducă jertfe, chemându-i pe dumnezeii lor să arunce foc pentru a aprinde rugul. De îndată ce încercarea preoţilor lui Baal a eşuat, Ilie ridică un nou jertfelnic, folosind douăsprezece pietre pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israil, udând cu apă lemnele şi carnea adusă spre jertfă. Rugându-L pe Dumnezeu să aprindă rugul, aceasta s-a şi întâmplat. Atunci Ilie i-a prins pe proorocii şi preoţii lui Baal şi i-a junghiat la pârâul Chişon (3 Regi 18, 20-40). Ca un alt Moise, a ridicat un jertfelnic şi s-a rugat lui Dumnezeu, precum altădată Moise a spart tablele legii atunci când a văzut că poporul se închina viţelului din aur şi a urcat din nou pe muntele Sinai, pentru a lua din nou legea.

Această luptă, desfăşurată pe muntele Carmel, a fost, în realitate, lupta dintre Dumnezeu şi Baal, proclamare a atotputerniciei şi stăpânirii Sale absolute şi dovadă „a neputinţei demonilor care înşelă poporul şi a atotputerniciei lui Dumnezeu” (Teodoret din Cyr, P.G. 80, 729). Junghierea proorocilor mincinoşi de către Proorocul Ilie a fost spre folosul poporului, căci preoţii lui Baal obişnuiau să sacrifice copii mici pentru cinstirea dumnezeului lor, iar înfrângerea lor înaintea singurului adevăratului Dumnezeu a avut drept urmare plătirea cu aceeaşi monedă a faptelor lor dezgustătoare, de aceea poporul nu s-a mâniat împotriva Proorocului Ilie, ci a primit în tăcere toate câte a făcut Ilie împotriva acelora. După „biruinţa” sa, Ilie se roagă lui Dumnezeu şi pune capăt secetei (3 Regi 18, 45-46) pe care o proorocise ca pedeapsă pentru apostazia lui Ahab (3 Regi 17, 1-6). Proorocia referitoare la secetă şi la sfârşitul ei a fost semnul uriaşei deosebiri şi opoziţii dintre Iahve şi Baal, zeul fenician al ploii.

După înfrângerea preoţilor şi a proorocilor lui Baal de pe muntele Carmel, împăratul Ahab a fugit mâhnit, cu carul său de luptă, către oraşul Izreel. „Mâna Domnului a fost peste Ilie, care, încingându-şi mijlocul, a alergat” mai repede decât carul lui Ahab şi s-a găsit înaintea acestuia, în Izreel (3 Regi 18, 45-46). Acest element plin de putere, „mâna Domnului”, nu este altceva decât Duhul lui Dumnezeu, fenomenul dinamic care-i face pe proorocii secolelor al X-lea şi al IX-lea să fie cuprinşi de inspiraţia divină şi să grăiască cuvântul lui Dumnezeu, o caracteristică esenţială a profeţiei israelite în epoca preclasică, adică în secolele al X-lea şi al IX-lea înainte de Hristos. În cărţile istorice ale Vechiului Testament, Duhul lui Dumnezeu este acela care-i călăuzeşte pe conducătorii harismatici ai lui Israel, precum Iisus din Naví, descoperind proorocilor din secolele al X-lea şi al IX-lea cuvântul lui Dumnezeu.

După uciderea preoţilor şi proorocilor lui Baal, Ilie fuge înfricoşat la Beer-Şeba, temându-se de mânia şi turbarea reginei Izabela. După patruzeci de zile ajunge la muntele Horeb (3 Regi 19, 1-8). Theodoret din Cyr, vrând să explice lipsa de curaj a lui Ilie, scrie că frica aceasta se explică, pe de-o parte, prin aceea că proorocul Ilie era în primul rând om, iar, pe de altă parte, prin aceea că a fugit de mândria care l-ar fi putut cuprinde din pricina minunii extraordinare săvârşite. Din aceste pricini a fost cuprins de frică, ca să-şi reamintească de slăbiciunea firii omeneşti (Theodoret din Cyr, P:G: 80, 732-733).

Pe muntele Horeb a avut loc evenimentul theofaniei, al întâlnirii şi al împăcării proorocului cu Dumnezeu. Ajungând pe munte şi rămânând într-o peşteră, proorocul, înfricoşat şi dezamăgit, cere să-L întâlnească pe Dumnezeu. Atunci i se înfăţişează un înger care-i vesteşte că în ziua următoare i se va arăta Dumnezeu. Se stârneşte o furtună năprasnică, dar Dumnezeu nu era acolo, se porneşte un cutremur înfricoşător, dar nici în el nu era Dumnezeu. Mai apoi vine un foc mare, dar nici în foc nu era Dumnezeu. La sfârşit, Ilie Îl vede pe Dumnezeu într-o adiere de vânt lin (3 Regi 19, 9-19).

Arătarea lui Dumnezeu într-o „adiere de vânt lin”, în opoziţie cu vântul năprasnic, cu focul şi cutremurul, urmăreşte să-i demonstreze lui Ilie faptul că credinţa nu poate fi impusă cu metode dure, ci cu blândeţe. După Teodoret din Cyr, Dumnezeu preţuieşte îndelunga răbdare şi iubirea de oameni (Theodoret din Cyr, P:G: 80, 733).

În versetele 18 şi 24 din capitolul 17 al Cărţii a treia a Regilor, Ilie este menţionat ca „om al lui Dumnezeu”. Acest termen profetic, „om al lui Dumnezeu”, e întâlnit mai ales în cărţile Regilor, în istoriile despre Ilie şi Elisei, punând în evidenţă relaţia specială pe care o aveau aceştia cu Dumnezeu, precum şi harisma facerii de minuni. Această caracterizare, de „om al lui Dumnezeu”, îl aduce în opoziţie cu regele, nu numai din pricina devierilor de la dreapta credinţă ale curţii regale, ci şi din cauza anumitor chestiuni de ordin social, condamnându-l pe rege pentru nedreptatea pe care-o săvârşise omorându-l pe Nabot Izreeliteanul şi luându-i via pe care acela refuzase să i-o vândă (3 Regi 20, 1-16).

Întâlnindu-l pe rege pe drum, Ilie l-a înfruntat cu cuvinte teribile, spunându-i: „Ai ucis şi vrei încă să intri în moştenire? Aşa zice Domnul: În locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii şi sângele tău!” (3 Regi 21, 19).

După ce-l unge pe Elisei proroc şi urmaş al său, după porunca Domnului (3 Regi 19, 16), soseşte vremea ca Ilie să se despartă de lume. Cu toate acestea, Dumnezeu nu i-a îngăduit lui Ilie să guste moartea, ci l-a ridicat la ceruri. Ajungând la capătul misunii sale, Ilie îi dă de ştire lui Elisei că cererea aceluia va fi împlinită, luând binecuvântarea şi harul lui Ilie, după ridicarea sa la ceruri (4 Regi 2, 1-11).

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că Cel care l-a luat pe Proorocul Ilie la ceruri în car de foc este chiar Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Care-i şi spune lui Ilie că va fi ridicat la ceruri. Ilie nu a putut să aducă păcătoşilor mântuirea, pentru acesta se va pogorî pe pământ Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, să împlinească chemarea păcătoşilor (Sfântul Ioan Gură de Aur P.G. 56, 586).

În evenimentul mutării proorocului la ceruri de către Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, imnografia Bisericii noastre găseşte prilejul să vestească cu glas mare: „Cel ce pe Ilie Tesviteanul, în căruţă de foc, de pe pământ, Milostive, l-ai mutat la cer, Cuvinte, cu mijlocirile acestuia, mântuieşte-ne pe noi, cei credincioşi, care pe Tine Te slăvim!” (Stihiră la Vecernia Sărbătorii Sfântului Prooroc Ilie).