Numărul monahilor din Sfântul Munte de-a lungul vremii – Partea a doua

1.4. Caracteristicile structurale ale populației aghiorite

a) Mecanismul de reînnoire

Fără îndoială, în cadrul procesului de dezvoltare a unei populații, un rol decisiv îl joacă fenomenul nașterii. Caracterul cu totul deosebit al monahismului, care exclude, din start, posibilitatea dezvoltării prin intermediul nașterii, face statul aghiorit dependent – din punct de vedere demografic – de societatea care are posibilitatea reproducerii. În cazul de față, «nașterile» sunt înlocuite de «întrările» în monahism, fapt care dă naștere la următoarea întrebare: în cazul monahismului, cine ar trebui să înlocuiască mecanismul de reînnoire specific familiei? Locul familiei este luat de dinamica grupului sau obștii care locuiește sub acoperișul aceleiași mănăstiri. «Reproducerea» capătă caracter spiritual și dă alt sens «reproducerii» firești, specifice societății lumești. Dacă ar fi să creăm o analogie, am putea face următoarea paralelă: familia naturală = familia spirituală, obștea monahală; tatăl = egumenul; copiii = monahii, care sunt frați între ei; dragostea și relațiile familiale = dragostea dintre monahi și întrajutorarea, slujirea celuilalt.

b) Înnoirea populației îmbătrânite în secolul XX

După recesiunea din 1900, care aproape că a dus la dispariția populației athonite, procedura de resuscitare a fost deosebit de dificilă. Au fost necesare o serie de procese precum deplasarea anumitor grupuri de monahi sau încurajarea monahismului grecesc. Au trebuit să treacă aproape de douăzeci de ani pentru a se pune bazele redresării. Acest proces de înnoire s-a produs în diverse moduri:

1. În primul rând, s-a făcut un schimb de generații: generația veche a fost înlocuită cu o generație nouă, formată în mare parte din tineri monahi. Desigur, un rol decisiv în cadrul acestui schimb de generații l-au jucat egumenii și marii duhovnici (Mantzarídis 1980:189-202), care au reprezentat adevărate modele de viață duhovnicească, strângând în jurul lor mulți tineri entuziaști, dornici să trăiască o viață monahală autentică. Un exemplu de astfel de duhovnic este Gheronda Iosif Isihastul (Iosif 1984) de la Schitul Sfânta Ana. Obștea sa reprezintă una din temeliile genealogice ale monahismului aghiorit contemporan, căruia i se datorează o treime din procesul de reînnoire a mănăstirilor aghiorite. Trei dintre cei șase monahi din obștea Bătrânului Iosif Isihastul au ajuns egumenii unor noi mănăstiri: Gheronda Efrem – la Mănăstirea Filothéou, Gheronda Haralambie – la Mănăstirea Dionysíou și Gheronda Iosif – la Mănăstirea Vatopedi.

2. Prin deplasarea unei părți a obștii de la o mănăstire la alta. Obștile mai vechi au înlesnit conviețuirea monahilor tineri cu cei bătrâni, oferind astfel o nouă posibilitate de dezvoltare a chinoviei și o perspectivă ideală pentru evoluția comunității monahale. Obștile care duceau lipsă de efectiv au fost receptive, primind cu bucurie în sânul lor grupuri compacte de monahi.

3. Prin primirea unor obști din afara Sfântului Munte. Apariția acestor grupuri de monahi, provenind din spațiul grecesc, a reprezentat o adevărată «transfuzie» pentru populația aghiorită decimată de problemele demografice anterioare. Stabilirea în peninsula aghiorită a acestor obști deja închegate a contribuit decisiv la consolidarea și desăvârșirea mișcării de reînnoire a populației.

c) Mecanismele de estompare a diferențelor de vârstă

Grupurile de monahi tineri deplasate în mănăstirile decimate în decursul secolului XX, deși erau compacte, au necesitat un amplu proces de adaptare în cadrul noilor comunități. Cea mai mare problemă a constituit-o diferența de vârstă dintre cei nou veniți, care erau în număr destul de mare, și monahii bătrâni care trăiau deja în mănăstirile respective și care erau și mai puțini ca număr. Pe parcurs, această problemă a fost depășită. Astfel, a luat naștere o nouă comunitate sănătoasă și unită, alcătuită dintr-o piramidă de vârste. Desigur, procesul de estompare a diferențelor de vârstă a durat mulți ani și a fost înfăptuit în mai multe etape:

I. Apariția primelor grupuri de monahi tineri are loc între anii 1960-1965. Aceste mici grupuri, alcătuite din 6-10 persoane, nu ajung totdeauna la destinația lor finală. Durata «călătoriei» lor se întinde pe o perioadă de mai bine de zece ani. Traseul spre destinația finală cuprinde mai multe stații. Una dintre ele poate fi și semi-anahoretismul. De asemenea, pe durata călătoriei lor, aceste grupuri pot crește numeric.

II. A doua etapă este o perioadă de maturizare. Obștile înnoite au reușit să-și formeze o anumită identitate, începând să atragă noi monahi. De obicei, odată cu creșterea efectivului de monahi, clădirile comunității respective încep să nu mai facă față necesităților noii obști, astfel că o parte din monahii noi sosiți sunt nevoiți să caute alte mănăstiri unde să se stabilească.

III. Odată stabilite definitiv în sânul mănăstirilor aghiorite, grupurile de monahi tineri lucrează intensiv la desăvârșirea sintezei populației. Deși vorbim de grupuri mici, alcătuite din monahi cu vârsta cuprinsă între 20 și 30 de ani, acestea reușesc într-un final să se integreze complet în sânul noii comunități, completând tabloul unei piramide «tinere»[i] și dinamice, care, în anii următori, atrage ca un magnet noi monahi.

d) Structura etnică a populației

În perioada în care a fost întemeiat Sfântul Munte, principiul naționalității funcționa în virtutea principiului «cosmopolitismului» promovat de Imperiul bizantin. Oameni de naționalitate diferită se nășteau și mureau în diverse regiuni ale imperiului, pe care îl considerau drept patria lor, iar apoi erau considerați, la rândul lor, cetățeni ai acestuia. E drept, existau concurențe de natură filetică, însă predomina principiul egalității în fața legii. Acest fapt înlesnea promovarea ideii de pace și unitate, care caracteriza ideologia politică a imperiului. Bizanțul, cel mai longeviv imperiu din istorie, nu încetează să reflecte idealurile de toleranță națională, religioasă și lingvistică, chiar și în ultimele clipe ale existenței sale (Pagden 2005).

Un element important al sintezei demografiei athonite a fost reprezentat de multinaționalitatea care caracteriza identitatea Sfântului Munte. După căderea Constantinopolului, identitatea multinațională a Sfântului Munte a continuat să constituie caracteristica predominantă, fapt care se continuă și astăzi. Într-o primă fază, cei mai mulți dintre monahii străini proveneau din Europa Occidentală, Răsăritul Mijlociu și Asia, ca mai apoi să predomine monahii de naționalitate slavă. Astăzi, numărul total al monahilor care trăiesc în Sfântul Munte se ridică la 2.262 (SSN 2001).

Continuând tradiția și păstrând intacte caracteristicile administrației bizantine, Sfântul Munte adăpostește în sânul său monahi ortodocși de diferite naționalități. Prezența acestora reprezintă rezultatul căutării unei forme de viețuire monahală autentică, fie la nivel personal, fie la nivel colectiv. Explicația acestei universalități a peninsulei athonite pleacă de la principiile imperiului bizantin, care, pe întreaga durată a existenței sale, a fost un stat multinațional, având ca forță motrice elementul elen. Alături de greci, în Sfântul Munte trăiau și reprezentanți ai celorlalte popoare ale imperiului: romei, iviriți, armeni, sirieni, vlahi, albanezi, etc. (Chrístou 1984). Desigur, nu sunt anulate particularitățile fiecărei națiuni, care se referă îndeosebi la limba și tipicul liturgic al fiecărui popor.

Nu există discriminare între popoare. Cei care veneau în Sfântul Munte se stabileau în mănăstirile deja existente. Noi mănăstiri au întemeiat numai anumite națiuni «satelit» (Chrístou 1984) – sârbi, ruși, bulgari. Aceste grupuri de populație cu greu pot fi numite minorități. În orice caz, dacă li se atribuie acest termen, el trebuie să fie însoțit neapărat de adjectivul «istoric» (minoritate istorică), de vreme ce acestea «sunt de lungă durată, luând naștere în același timp cu statul…» (George 1984:29).

Un loc aparte în Sfântul Munte îl are grupul de slavi. În anul 1078, este întemeiată mănăstirea sârbească Hiliandar de către Sava Nemanja, al doilea fiu al voievodului sârb Ștefan Nemanja. În perioada stăpânirii turcești, voievozii creștini ai țărilor de lângă Dunăre au ajutat foarte mult Sfântul Munte. Au renovat sau chiar reconstruit multe mănăstiri și schituri, în virututea unei «competiții» nobile de ajutorare, fapt care denotă în ce măsură considerau peninsula aghiorită ca fiind a lor (Kornoútos 1963). De-a lungul timpului, Sfântul Munte a reușit să reprezinte un loc deosebit de conviețuire pentru toți ortodocșii și în special pentru ortodocșii slavi.

e) Slavii în secolul XIX

Un rol aparte îl joacă în secolul XIX rușii, care, odată cu căderea Imperiului otoman, încep să manifeste un interes sporit pentru peninsula aghiorită. În anul 1903, pentru prima oară un grup aparținând unei alte naționalități depășește numărul grecilor. De la 2.653 (1885), rușii depășesc pragul de 5.000 (1903) de oameni (3.496 monahi și aproximativ 1.500 mireni). Odată cu izbucnirea Revoluției din octombrie 1917, se produce o dublă intervenție: pe de o parte, noua conducere rusă interzice ieșirea în afara granițelor țării, din motive ideologice, iar de cealaltă Guvernul grec interzice intrarea altor naționalități în Sfântul Munte. Efectul imediat al acestei duble intervenții se va reflecta în scăderea drastică a numărului monahilor ruși: de la 3.496 în anul 1903 la 920 în anul 1935. Astăzi, monahii de alte naționalități nu provin numai din țările predominant ortodoxe, ci și din țări de alte religii. După anul 1970, multe mănăstiri capătă caracter multinațional, primind în sânul lor mulți monahi veniți din toate colțurile lumii. În unele cazuri, procentajul monahilor străini depășește chiar 10% (sunt incluși aici și monahii de la metohurile de peste hotare).

Pe toată durata existenței sale, monahismul aghiorit a «exportat» prototipul athonit în țări terțe, prin intermediul așa-numitelor «metohuri». Din secolul IX (iviriții din Georgia), Sfântul Munte a început să întemeieze multe asemenea metohuri în țări precum: Rusia, Liban, Italia, România, etc. Această tradiție este continuată până în zilele noastre. Un exemplu elocvent este reprezentat de mănăstirea Simonópetra, care are nu mai puțin de trei metohuri în Franța, unde trăiesc mulți monahi aflați sub directa supraveghere a monahilor aghioriți.

În același context trebuie văzute și mănăstirile din străinătate, care, deși nu funcționează ca metohuri aghiorite, sunt direct dependente de Sfântul Munte. Amintim aici cele zece așezăminte monahale înființate de gheronda Efrem Filotheitul în SUA (Protáton 1997).

f) Dinamica grupurilor de populație mai mici. Chiliile (anahoretism) și schiturile (semi-anahoretism)

În paralel cu mănăstirile propriu-zise, care reprezintă vaste complexe de clădiri, în Sfântul Munte există și schituri și chilii. Schiturile sunt mici așezăminte monahale. Există în total 14 astfel de așezăminte aprobate de Statut și încă pe atâtea neînregistrate oficial. Peisajul este completat de o sumedenie de chilii (locuințe cu caracter agrar), unele aparținând de anumite mănăstiri, iar altele împrăștiate prin pustiul athonit. În mare măsură, schiturile reprezintă principala destinație a monahilor care se mută din mănăstirile de pocăință (Sidirópoulos 2000). Din acest motiv, dar și din multe altele, schiturile dezvoltă o dinamică cu totul aparte, în virutea căreia de multe ori devin furnizori pentru celălalte mănăstiri. Într-adevăr, anumite obști devin adevărați poli de atracție pentru noii monahi, care, atunci când ajung la un număr considerabil, încep să caute locuri de adăpost mai mari (mănăstiri). Un astfel de exemplu îl constituie obștea mănăstirii Dionysíou, care provine de la chilia Ághios Nikólaos Bourazéri.

Căderea generală a populației aghiorite nu a lăsat indiferentă populația de la schituri, care de la 843 de monahi (în anul 1920) a ajuns la 300 (1981). Însă, ciuda acestei căderi, populația schiturilor pare să reziste mai mult, comparabil cu cea a mănăstirilor[ii]. Evoluția sa depinde de caracterul schitului respectiv – idioritmic sau de obște[iii]. Schiturile idioritmice rezistă mai bine (42.5 %) decât cele de obște (95,8 %), care sunt pe cale de dispariție. Interesant este faptul că, în ultimii șaizeci de ani, în ansamblul populației aghiorite, schiturile idioritmice prezintă o tendință crescândă a populației, spre deosebire de mănăstiri, unde numărul monahilor scade continuu[iv].

Populația chiliilor, a treia formă de locuință monastică, este cea mai ignorată de către statistici, din cauza naturii sale, dat fiind faptul că sunt împrăștiate pe întreg cuprinsul peninsulei athonite. Georgirenes (1697) ne informează că existau 1.000 de chilii în anul 1770, în timp ce Smyrnákis (1903) spune că, în anul 1900, existau circa 709 chilii, iar în anul 1996 aproximativ 670 (Sidirópoulos 2000). Numărul de chilii, care corespunde perioadei de vârf (anul 1900 cu 8.376 de locuitori) și, respectiv, perioadei de criză (anul 1991, cu 1.536 de locuitori), prezintă mici oscilații.

Schimbările produse de-a lungul veacurilor în lumea monahală au de-a face cu forma de așezământ, cu numărul celor închinoviați, dar și cu cantitatea, care se păstrează cam în aceleași limite, adică în jur de 700 de unități (chilii), 20 de mănăstiri și 14 schituri (Sidirópoulos 2002).

g) Deplasările de populație

Conform canoanelor monahale, locul inițierii (tunderii) reprezintă și locul închinovierii definitive. Cu toate că mutarea călugărului din acest loc vine în contradicție cu tradiția monastică, acest fapt nu constituie ceva nou. În secolul XIX, deplasările interne se ridică la 30% din totalul monahilor aghioriți (Sidirópoulos 2010), un procent foarte ridicat. Cele două pustiuri: cel din extremitatea Sud-estică a peninsulei și Kapsála (Karyés) contribuie cu 80% la acest fenomen, fie ca loc de trecere, destinație finală sau punct de plecare, consolidând astfel extrem de mult tendința de izolare completă. În aceeași perioadă, deplasările externe au de obicei un scop religios: pelerinaje la Locurile Sfinte, înscrierea la Școli teologice, etc. (Sidirópoulos 2010).

S-a constatat că, în general, monahii de altă naționalitate preferă să se închinovieze în mănăstirile care le aparțin (rușii la Panteleímonos, georgienii la Iviron, sârbii la Hiliandar) sau măcar se opresc la acestea în drumul lor către destinația lor finală[v].

h) Vizitele în peninsula athonită

Sfântul Munte a reprezentat dintotdeauna una dintre destinațiile preferate ale unor călători cu nume mare. Buondelmonte (1422), Belon (1546), Lucas (1706), Barskiy (1730), Rockocke (1737), Viloison (1785), Riley (1883), Le Corbusier (1910) sunt doar câteva dintre numele cele mai sonore care au vizitat acest binecuvântat loc (Vláchos 1903).

În secolul XX, dezvoltarea turismului în masă a dat alte dimensiuni turismului religios. În anii 70, fenomenul începe să capete proporții. Infrastructura Sfântului Munte începe să nu mai facă față valului de vizitatori. În ciuda fragmentării izvoarelor, toate elementele indică o creștere fulminantă a numărului de vizitatori. Turismul în peninsula aghiorită reprezintă un fragment din turismul în Grecia și, la scară largă, din turismul în Peninsula Balcanică. Dacă până în anul 1960, Athosul era vizitat în medie de 2.500 de persoane pe an, în anul 1995, numărul vizitatorilor depășește 50.000, dintre care 4% sunt de alte religii (Biroul de Pelerinaje al Sfântului Munte, 1996). Acest număr continuă să crească, ajungând la 100.000 în anul 2000[vi]. Dincolo de avantaje, afluxul de vizitatori a creat o serie de probleme, fapt care a dus la implementarea anumitor reglemetări, având ca scop limitarea accesului în Sfântul Munte (Sidirópoulos 1998).

i) Repartizarea populației

Peninsula athonită se prezintă ca un «corp de așezăminte monahale», care începe din extremitatea nord-vestică a Athosului și ajunge până la Mănăstirea Iviron. Densitatea populației diferă de la regiune la regiune. Totuși, cea mai densă zonă este situată în centrul peninsulei, unde se poate observa un triunghi format din mănăstirile Iviron, Xenofon și Vatoped, având în centru Karyés. Mamalákis (1971:44) relatează că «cele mai multe așezăminte monahale au fost înființate în zona largă din centrul peninsulei și în partea de Nord».

În prezent, numărul final de așezăminte monahale nu reflectă numărul monahilor, ci diversele procese de transformare prin care a trecut societatea athonită. Într-o primă fază (secolul IX), existau 54 de mănăstiri. Odată cu întemeierea mănăstirii Marea Lavră, numărul mănăstirilor crește considerabil, ajungând la 180, în care trăiau aproximativ 10.000 de monahi (Smyrnákis 1903). La începutul secolului XIII, existau deja 300 de mănăstiri, în care își duceau viața 3.000 monahi (Kornoútos 1964:9). În anul 1309, mai erau doar 25 de mănăstiri, în timp ce numărul monahilor a rămas neschimbat. La începutul secolului XVI, existau 23 mănăstiri, ca într-un final să supraviețuiască 20, care se păstrează până în zilele noastre.

Impunerea celor 20 de mănăstiri, care de atunci de numesc «mănăstiri principale», a lăsat în plan secund soarta celorlalte forme de așezământ monahal. Denumirea de «mănăstire», care, în trecut, era atribuită tuturor așezămintelor, indiferent de dimensiunea sau importanța sa, după secolul XVI este rezervat în exclusivitate numai principalelor mănăstiri. Totalul formelor de așezământ monahal de orice natură a rămas în general stabil din secolul XI până în zilele noastre. Numărul acestora, care variază între 700 și 1000 de locuințe monahale, servește nevoile populației monahale de-a lungul veacurilor.