Numărul monahilor din Sfântul Munte de-a lungul vremii – Ultima parte

2. O realitate demografică oscilantă

Unul dintre principalele elemente în procedura de catagrafie a populației este continuitatea datelor. Crearea unei astfel de continuități necesită concentrarea tuturor informațiilor obținute din diverse surse, fără întrerupere. În cazul Sfântului Munte, cu toate că aceste surse au proveniență diferită, coincid între ele, chiar și în cazul în care există anumite goluri de informație. În ceea ce privește perioada bizantină, informațiile pe care le avem la dispoziție sunt sporadice și indirecte. Mai departe, pentru perioada stăpânirii turcești, informațiile provin cu precădere din registrele întocmite de autoritățile fiscale otomane. De aceea, maximizarea cifrelor – fenomen care apare destul de des și care a fost dovedit ulterior de anumite studii – poate fi pusă pe seama intenției de creștere impozitării. În sfârșit, în ceea ce privește perioada neo-greacă, activitatea demografică capătă caracter sistematic, deși nu lipsesc nici acum inexactitățile inerente unui astfel de proces complex.

Într-adevăr, recensămintele efectuate recent prezintă diverse neglijențe și generalizări inevitabile. Chestiunea principală constă în neînțelegerea statutului peninsulei aghiorite și a diverselor forme de viețuire. În consecință, sistemul va înregistra numai o parte a populației, iar nu totalul acesteia. Regimul diverselor forme de locuință (mănăstiri, schituri, chilii) a fost reglementat definitiv și nu poate fi schimbat decât în rare cazuri. Acestea au fost repartizate pe întreg cuprinsul peninsulei în virtutea unei anumite rațiuni. De aceea, nu pot fi construite noi clădiri, ci trebuie restaurate și renovate cele vechi. Referitor la chilii, Vláchos (1903:134) menționează că «unele dintre acestea au fost construite pe ruinele mănăstirilor distruse dinainte de ocupația turcească».

Toate formele de viețuire monahală (mănăstiri, schituri, chilii) au o continuitate stabilă, cu oscilațiile de vigoare. Unele se găsesc în stare bună, altele în stare mai puțin bună; unele duc o activitate foarte intensă, altele mai puțin, în funcție de monahii care locuiesc în ele. În caz că un anumit schit sau chilie nu este locuit pentru o anumită perioadă de timp, acesta nu este trecut în datele recensământului.

Recensămintele mai noi sunt concentrate în jurul mănăstirilor principale[i], metodă care nu este întotdeauna cea mai reușită. Catagrafiile realizate (de către SSN) după înființarea noului stat grec măresc dimensiunile confuziei în ceea ce privește zugrăvirea corectă și exactă a imaginii populației aghiorite. De asemenea, greșită este și includerea populației anexelor (schituri și chilii) în rândul populației mănăstirilor principale, fiindcă, în felul acesta, populația de la chilii nu se bucură de o reprezentare tocmai obiectivă. Acest tip de abordare privează populația de ipostasul său real, mai ales în cazul în care obștea unei anumite chilii se prezintă în număr foarte mare.

În cadrul catagrafiei populației de la schituri și chilii se mai observă o inconsecvență de natură metodologică. La primele recensăminte efectuate de SSN, au fost incluse în cadrul mănăstirilor numai schiturile și chiliile care erau aprobate prin statut, în timp ce populația de la schiturile și chiliile care nu erau recunoscute prin lege a fost total ignorată. La recensământul din 2001, în afară de schiturile «legale», au fost numărate și câteva schituri nerecunoscute oficial, fără a se ține seama de vreun criteriu concret de selecție.

Așadar este necesară întocmirea unui registru complet, care să cuprindă toate formele de viețuire monahală (recunoscute sau nerecunoscute de statut) și care să țină cont de toate aceste categorii (mănăstiri, schituri, chilii). Rezervele umane din regiunile aflate sub jurisdicția mănăstirilor principale trebuie tratate și consemnate așa cum se cuvine, tocmai pentru a se păstra nealterate în timp.

Registrele acestea trebuie să consemneze fiecare formă autonomă de existență. În caz contrar, vor fi ignorate multe și importante forme de așezare, care, poate din motive întemeiate, au rămas nelocuite pentru o anumită perioadă de timp, dar care, conform statutului Sfântului Munte, își păstrează regimul nealterat. Omiterea sau ignorarea chiar și a unui singur locaș falsifică și redă o imagine deformată a realității demografice aghiorite.

Inconsecvențele metodologice ale recensămintelor au urmări grave și în cadrul cartografiei peninsulei aghiorite, unde particularitățile datelor cumulate stabilește ce fel de hartă trebuie zugrăvită. Credem că configurația actuală a peninsulei ar trebui să aibă altă formă decât cea zugrăvită pe hărțile actuale. Populația trebuie înregistrată în funcție de locul unde trăiește. Cu alte cuvinte, fiecare punct locuit (mănăstire, schit, chilie, arsana) trebuie consemnat pe hartă cu numărul exact de locuitori care îi corespunde. Date fiind golurile și inexactitățile recensămintelor efectuate, consemnarea populației ar trebui făcută în funcție de suprafața regiunilor mănăstirești, iar nu în funcție de unitatea locuită, metodă care, așa cum am văzut, prezintă multe cusururi (Sidirópoulos 2006).

Concluzii

Studierea identității istorice a populației aghiorite scoate la iveală câteva caracteristici de natură socială – care au de-a face cu particularitatea sa ca spațiu monastic, în care viețuiesc călugări de naționalități diferite – precum și o serie de aspecte geopolitice ale peninsulei.

Una dintre caracteristicile de bază constă în faptul că populația athonită provine din afara granițelor Sfântului Munte. Este o societate umană care, în proporție de 1/3 din timpul vieții sale, își formează profilul demografic cu «material» uman provenit din exterior. O altă trăsătură importantă constă în omogenitatea religioasă care unește grupul format din diverse naționalități. Astăzi multi-naționalismul, care reprezenta unul dintre principiile de bază ale ideologiei politice ale Imperiului Bizantin, este una dintre principalele trăsături caracteristice ale societății athonite, alcătuite nu numai din greci, ci și din arabi, georgieni, ruși, sârbi, bulgari, români, occidentali.

Din punct de vedere istoric, media numărului de locuitori oscilează undeva între două și două mii jumătate de persoane. De-a lungul timpului, au existat două momente de vârf, în care populația athonită a depășit numărul de 10.000 de locuitori: primul este legat de înființarea primei chinovii (Marea Lavră), iar al doilea (secolul XIX) a fost determinat de venirea în masă a monahilor slavi.

Locuința reprezintă un parametru cu o însemnătate aparte. În general, monahii aghioriți trăiesc în mănăstiri (chinovii), schituri (semi-anahoretism) și chilii izolate (anahoretism). Dintre acestea, rolul principal este jucat de cele 20 de mănăstiri, sub jurisdicția cărora intră și celelalte forme de viețuire (schituri și chilii). Toate aceste forme de viețuire nu-și pot schimba forma sau capacitatea, ci rămân nealterate. Esențiale pentru studierea demografiei aghiorite sunt recensămintele efectuate de-a lungul timpului. Studiile arată că, dacă, în cadrul procedurii de catagrafie, este ignorat chiar și un singur parametru, se deformează întreaga imagine a populației aghiorite. Ignorarea acelor forme de așezământ, care au nu fost locuite pentru o anumită perioadă de timp, sau includerea lor în numărul populației mănăstirilor principale alterează întreaga geografie a populației athonite, care nu mai este conformă cu realitatea aghioritică.

Desigur, studierea populației Sfântului Munte este un fenomen mult mai complex, care nu poate fi rezumat în datele unui simplu recensământ. La nivel de geografie aplicată, următorul pas care trebuie făcut în această direcție constă în consemnarea detaliată a rezervelor umane, cu contribuția paralelă a argumentelor istorice și implicarea instituțiilor locale, astfel încât să fie întocmit un registru complet în funcție de numărul de locuințe, care să redea cât mai exact realitatea acestui loc deosebit, a acestui Monument unic al Moștenirii Culturale Mondiale, care atrage nu numai atenția localnicilor, ci și a întregii lumi.

Bibliografie

– Antónios Ierom., Βίοι Αθωνιτών του ΙΘ’ αιώνος (Viețile părinților athoniți din secolul XIX), vol. I-II, Ormýlia 1994-1995.

– Idem, Αγιορείτες Πατέρες του ΙΘ’ αιώνος (Părinți Aghioriți din sec. XIX), vol. I-V, ed. Índiktos, Atena 2005.

– Biroul Vizitatorilor Sfântului Munte (Γραφείο Επισκεπτών Αγίου Όρους), Date privind numărul vizitatorilor, 1996.

–  Brawn P., Societatea și Sfântul Munte în antichitatea târzie, Atena 2000.

–  Chrístou P., Άγιον Όρος (Sfântul Munte), Tesalonic 1987.

– Crysochoídis K., Παραδόσεις και πραγματικότητες στο Άγιον Όρος στα τέλη του ΙΕ και στις αρχές του ΙΣΤ αιώνα (Tradiții și realități în Sfântul Munte la sfârșitul sec. XV și începutul sec. XVI), ed. EIE, Atena 1997.

– George P., Geopolitique de minorites, PUF, Paris 1984.

– Georgirenes J., A description of the present state of Samos, Nicaria and Mount Athos, London 1697.

– Ghedeón M. I., Άθως. Αναμνήσεις, Έγγραφα, Σημειώσεις (Athos – amintiri, documente și notițe), Constantinopol 1885.

– Iosif monahul, Γέρων Ιωσήφ ο ησυχαστής (Gheronda Iosif Isihastul), Sfântul Munte 1984.

– Kaminiátis I., Efstáthios, Anagnóstis I., Χρονικά των αλώσεων της Θεσσαλονίκης (Analele cuceririlor Tesalonicului), ed. Ágra, Atena 2005.

– Koder J., Bizanțul ca spațiu de trecere în geografia istorică a Mediteranei Răsăritene, Tesalonic 2005.

– Kornoútos G., Το Άγιον Όρος – ιστορία και θρύλοι (Sfântul Munte – istorie și legende), ed. Estía, Atena 1963.

– Kourílas E., Οι αμπελώνες του Άθω (Viile din Sfântul Munte), Sfântul Munte 1993.

– Lavriótis Aléxandros, Έγγραφα του Αγίου Όρους της Επαναστάσεως 1821-1832 (Documente despre Sfântul Munte din perioada Revoluției), vol. I, Atena 1966.

– Mamalákis I., Το Άγιον Όρος δια μέσου των αιώνων (Sfântul Munte de-a lungul veacurilor), Etaireía Makedonikón Spoudón (Institutul de Studii macedoniene), Tesalonic 1971.

– Mantzarídis G., Το Άγιον Όρος και η σημερινή κοινωνία (Sfântul Munte și societatea contemporană), Etaireía Makedonikón Spoudón, Tesalonic 1980.

– Meyer P., Die Haupturkunden fur die Geschichte der Athoskloster, Leipzig 1894.

– Ministerul Economiei Naționale, 1913, Numărarea locuitorilor din noile provincii ale Greciei (1913), Departamentul de Statistici.

– Pagden A., Popoare și Imperii, ed. Patákis, Atena 2005.

– Palládios, Elenopóleos, 1866, Lavsekón, Veneția, ed. Rigópoulou, Tesalonic.

– Papachysánthou D., Αθωνικός μοναχισμός – αρχές και οργάνωση (Monahismul Athonit – principii și organizare), MIET, Atena 1992.

– Protáton, Ειδήσεις και σχόλια (Noutăți și comentarii), Protáton, martie-aprilie 1997, nr. 64, p. 44.

– Ress T., Viața publică și personală a bizantinilor, ed. Papadíma, Atena 1972.

– Russell J. C., Late Ancient and Medieval Population, The American Philosophical Society, Philadelphia 1958.

– Sidirópoulos G., «Η χερσόνησος του Άθω ως επικοινωνιακός και πολιτισμικός πόλος τουριστικής έλξης» (Peninsula Athosului ca pol cultural de comunicare și de atracție turistică), Epitheórisi Koinonikón Erevnón, nr. 95, A, 1998, 69-85.

– Idem, Άγιον Όρος – ανθρωπογεωγραφικές θεωρήσεις (Sfântul Munte – câteva considerații antropo-geografice), ed. Kastaniótis, Atena 2000.

– Idem, Μερικοί αθωνικοί σχησματισμοί (Câteva configurații athonite), în Liverátos E., «Perimetrul Muntelui Athos – pe uscat și pe mare», Hartoteca Națională, Atena 2002.

– Idem, Γραφική Σημειολογία (Semiologie grafică), ed. Papazísis, Atena 2006.

– Idem, Ο ρόλος των αναχωρητών και οι εσωτερικές μετακινήσεις στη χερσόνησο του Άθω τον 19 αιώνα (Rolul anahoreților și deplasările interne în peninsula Athonită în sec. XIX), Congresul EGE, 2010.

– Smyrnákis G., Άγιον Όρος (Sfântul Munte), ed. Pansélinos Karyés, 1903.

– SSN, Recensămintele din 1928, 1940, 1951, 1961, 1971, 1991, 2001.

– Idem, Populația reală. Legi, orașe, comunități, apartamente și locuințe județene și comunale, 2001, http://www.statistics.gr.

– Svorónos N., Η σημασία της ίδρυσης του Αγίου Όρους για την ανάπτυξη του ελλαδικού χώρου (Importanța înființării Sfântului Munte pentru dezvoltarea spațiului grecesc), ed. Pansélinos, Sfântul Munte 1987.

– Treadgold W., History of the Byzantine State and Society [on line], Standford University Press, Standford 1997.

– Vláchos K., Η χερσόνησος του Αγίου Όρους Άθω (Peninsula Sfântului Munte Athos), Vólos 1903.